Validity of real estate sale due to seller's lack of discernment: relative nullity versus absolute nullity and scope of restitution

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea introductivă înregistrată la data de 11.06.2014, sub nr. x/2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, astfel cum a fost precizată ulterior la data de 05.08.2014, reclamantul A., prin tutore B., a chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/10.07.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, pentru lipsa consimţământului şi a discernământului vânzătorului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a numitului E., prin care a solicitat obligarea acestuia la plata preţului stipulat în contractul sus-menţionat, respectiv 110.000 Euro, precum şi la plata sumei de 10.000 RON, aflată într-un cont de economii şi însuşită de chematul în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 3121/20.03.2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 05.06.2015, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din data de 02.03.2016, tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a numitului E..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1104/05.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A., prin tutore B., a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 395 A/2018 din 03 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/10.07.2008 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 761 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 567 A/2018 din 15 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 395 A/2018 din 3 aprilie 2018 şi a obligat pârâta să achite către Stat suma de 12.660 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă primei instanţe şi căii de atac a apelului pentru capătul de cerere admis.

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâta C..

Prin decizia civilă nr. 1863 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 395 A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

5. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1247A din 06 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., prin tutore B. împotriva sentinţei civile nr. 1104/05.10.2016 pronunţate de Tribunalul, secţia a V-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: - a admis cererea de chemare în judecata formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C., a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.07.2008, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului anulat; - a înlăturat dispoziţia privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâta C.; - a respins cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată în primă instanţă, ca neîntemeiată; - a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; - a obligat pe pârâta C. la plata către reclamantul A. a sumei de 549,35 RON cheltuieli de judecată în apel; - a obligat pe pârâta C. la plata către stat a sumei totale de 12.660,6 RON, compusă din suma de 8.440,6 RON, cu titlu de taxă de timbru pentru judecata în primă instanţă aferentă cererii principale, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar, şi 4.220 RON, cu titlu de taxă de timbru pentru judecata în apel, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar; - a respins cererea intimatei-pârâte C. privind cheltuielile de judecată.

Prin cererea introdusă la data de 24.11.2020, reclamantul A. a solicitat lămurirea şi completarea dispozitivului hotărârii nr. 1247/06.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în ceea ce priveşte măsura de repunere a părţilor în situaţia anterioară.

Prin decizia civilă nr. 139A din 02 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea de lămurire a deciziei civile nr. 1247A/06.10.2020, pronunţate în cadrul cererii de apel formulate de reclamantul A., prin tutore B., astfel: - a dispus lămurirea deciziei civile nr. 1247A/06.10.2020 în sensul că dispoziţia privind repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului anulat înseamnă reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului- vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare, respectiv apartamentul nr. x, situat în Bucureşti; - a respins în rest cererea de lămurire şi a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 1247 A/06.10.2020 ca nefondate.

6. Recursul declarat în cauză în al doilea ciclu procesual

Împotriva deciziei pronunţate în apel şi a celei pronunţate în cererea de lămurire şi completare a dispozitivului a formulat recurs pârâta, criticându-le pentru nelegalitate.

În memoriul de recurs declarat împotriva deciziei civile nr. 1247A din 06 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta a formulat, în sinteză, următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

- în rejudecare, instanta de apel a aplicat greşit normele de drept material în sensul că a constatat eronat lipsa discernământului reclamantului exclusiv în temeiul unei expertize, fără lua în considerare celelalte probe administrate în cauză;

- instanta de apel nu a examinat probele administrate potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. civ. şi a conferit prioritate expertizei medico-legale faţă de care pârâta a formulat obiecţiuni; curtea de apel a dat prioritate acestui raport de expertiză în detrimentul celor constatate de notarii publici, care nu au observat lipsa de discernământ a reclamantului;

- curtea de apel nu a observat considerentele din decizia de casare, conform cărora "Instanţa de apel a încadrat în mod greşit această situaţie de fapt ca reprezentând lipsa totală a consimţământului pentru a atrage aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, deşi contractul a fost încheiat în faţa notarului public, care a constatat consimţământul vânzătorului şi a autentificat actul. Potrivit art. 1173 din C. civ. 1864, "actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată", iar constatările făcute personal de notarul public care a autentificat înscrisul au putere doveditoare pana la înscrierea în fals, conform art. 270 C. proc. civ..";

- instanţa de apel a încălcat şi cu ocazia rejudecării dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa;

- instanţa de apel nu s-a pronunţat, nici în rejudecarea cauzei cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată împotriva numitului E.;

- instanţa de apel nu a motivat decizia recurată, ci s-a mulţumit să invoce din nou proba cu expertiza medico-legală psihiatrică, socotită indubitabilă, înaintea tuturor celorlalte probe, pe baza căreia construieşte o teorie a lipsei discernământului şi a efectelor sale, lipsă de discernământ invalidată de martorul ascultat în primă instanţă şi de atestările a doi notari publici;

În cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 139A din 02 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta a formulat, în sinteză, următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

- instanţa de apel a ignorat unul dintre principiile efectelor nulităţii, cel al repunerii părţilor în situatia anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia iniţială;

- faţă de cele consacrate în jurisprudenţa şi doctrina anterioară adoptării noului C. civ. şi reluate de noua reglementare în ce priveşte principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, apare de neînţeles aprecierea curţii de apel potrivit căreia, "pe de altă parte în ceea ce priveşte restituirea preţului către intimată, este cert că nu s-a dispus o asemenea măsură prin decizia în discuţie"; instanţa de apel a speculat pe marginea principiului disponibilităţii, însă a omis caracterul imperativ al principiului restitutio in integrum;

- curtea de apel a constatat că în nici un caz nu s-a dispus prin decizie restituirea preţului către pârâtă, considerând că este evident că o asemenea măsura nu s-a dispus; principiul repunerii în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare s-a concretizat în reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului;

- prin prisma dispoziţiilor de drept material invocate, instanţa de apel trabuia să respingă în tot cererea de lămurire şi completare a deciziei pronunţate în apel prentru a nu crea pârâtei o situaţia injustă, repunerea în situaţia anteriară încheirii actului fiind un efect al unei hotărâri prin care se dispune anularea/constatarea nulităţii absolute care obligă toate părţile la restituirea prestaţiilor.

- hotărârea recurată conţine motive contradictorii în contextul argumentelor menţionate.

7. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând identitatea de argumente formulate în prezenta cale de atac cu cele din ciclul procesual anterior.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului invocate de reclamant.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. Prin încheierea din 31 martie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziilor civile nr. 1247A din 6 octombrie 2020 şi nr. 139A din 2 februarie 2021 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi s-a stabilit termen de soluţionare a cauzei la 26 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, în considerarea celor ce urmează:

1. În ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1247A din 06 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

În prealabil, relativ la criticile formulate de recurentă şi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar a se sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este aceea că permite un control judiciar limitat la aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale textului legal evocat.

Faţă de caracterul extraordinar al recursului, care poate fi exercitat pentru motivele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, pentru a răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile legale mai sus menţionate, criticile formulate în recurs trebuie să pună în discuţie modalitatea de interpretare şi aplicare a legii la cazul particular dedus judecăţii de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe cale de consecinţă, excedează controlului de legalitate criticile care pun în discuţie situaţia de fapt, precum şi analiza şi aprecierea probatoriului, întrucât aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, instanţa de recurs nu va proceda la analiza susţinerile recurentei ce vizează modalitatea de apreciere a probei cu expertiza medico-legală de către instanţa de apel şi de coroborare cu celelalte probe administrate în cauza pendinte.

Critica prin care se conturează greşita aplicare a normelor de drept material cu consecinţa constatării eronate a lipsei discenământului în persoana reclamantului este susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă este nefondată.

Reţine Înalta Curte împrejurarea relevantă că în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, instanţa de apel a identificat în mod corect care sunt limitele cercetării apelului în concordanţă cu dispoziţiile art. 477, art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., concluzionând în mod just că "premisele de soluţionare a apelului sunt în sensul că pretenţia de declarare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare trebuie cercetată din perspectiva nulităţii relative, ca sancţiune incidentă în cazul lipsei discernământului, iar dreptul la acţiune al reclamantului nu este prescris".

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a avut în vedere că prin decizia de casare s-au dezlegat o serie de aspecte, după cum urmează: împrejurarea că lipsa discernământului este o stare de fapt, care nu se confundă cu lipsa totală a consimţământului, şi constituie motiv de nulitate relativă, iar nu absolută; că rejudecarea pricinii va avea loc cu luarea în considerare a acestei calificări şi cu aplicarea corespunzătoare a normelor de drept material; că acea critică a recurentei referitoare la lipsa pronunţării instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este nefondată, faţă de limitele apelului, întrucât pârâta nu a declarat apel incident împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei.

Prin urmare, nu i se poate reproşa instanţei de apel că nu a observat considerentele deciziei de casare, cum nefondat afirmă pârâta.

Înalta Curte observă că argumentaţia instanţei de apel referitoare la îndeplinirea condiţiei consimţământului reclamantului, sub aspectul tuturor elementelor care îl comun, inclusiv cel al discernământului, în legătură cu transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.07.2008, s-a axat pe materialul probator administrat în cadrul judecăţii în primă instanţă din examinarea căruia, curtea de apel a putut desprinde concluzia lipsei discernământului reclamantului la perfectarea actului juridic contestat.

Din lecturarea deciziei recurate se desprinde cu uşurinţă concluzia că instanţa de apel a prezentat situaţia de fapt, probele administrare în cauză, din analiza cărora a conchis că la momentul perfectării contractului translativ de proprietate reclamantul nu avea discernământ, astfel că una dintre cerinţele pentru încheierea valabilă a contractului nu se verifică în speţă, fapt ce atrage sancţiunea nulităţii relative.

Consecutiv stabilirii lipsei de discernământ, privit ca element ce compune consimţământul, instanţa de apel a prezentat motivele de drept care conduc la soluţia admiterii apelului, schimbării sentinţei tribunalului şi declarării nulităţii relative a contractului dintre părţi, reţinând în mod just condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contracului de vânzare cumpărare, respectiv: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat al celui ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză ilicită.

Analizând condiţia consimţământului s-a reţinut în mod corect că manifestarea de voinţă trebuie să să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Astfel, cerinţa discernământului decurge din caracterul conştient al actului juridic, în sensul că persoana trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă exteriorizate, iar lipsa discernământului reprezintă o situaţie de fapt care lipseşte consimţământul de caracterul său conştient, atrăgând nulitatea relativă a actului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte, verificând modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile înscrise în art. 948 C. civ. de la 1864, cu referire la discernământul reclamantului la încheierea contractului, în raport de circumstanţele factuale reţinute în urma examinării materialului probator administrat, constată că soluţia instanţei de apel este corectă.

Sub un alt aspect se mai susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Contrar alegaţiilor pârâtei, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel s-a raportat, în analiza efectuată cu privire la valabilitatea consimţământului, la normele C. civ. de la 1864, consemnându-se în mod expres că dispoziţiile art. 948 C. civ. de la 1864 sunt aplicabile contractului de vânzare-cumpărare, obiect al prezentei cauze, în raport de data încheierii sale - anul 2008.

În ce priveşte susţinerea că instanţa de apel nu s-a pronunţat în rejudecarea cauzei cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată împotriva numitului E., Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă nu are interes în invocarea acestui aspect, nerezultând care este folosul practic ce poate fi obţinut de aceasta, chiar în ipoteza în care această afirmaţie s-ar dovedi întemeiată.

Pe de altă parte, încălcarea regulilor de procedură aflate sub sancţiunea nulităţii poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătoreşti în măsura în care vătămarea procesuală ce ar fi cauzată recurentului prin săvârşirea unui act de procedură nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, în speţă nu se poate susţine că recurentei i-a fost pricinuită vreo vătămarea procesuală.

Faţă de cele ce preced nu poate fi reţinută incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., întrucât decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au condus instanţa de apel la soluţia pronunţată, fiind respectate cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prevederile art. 948 C. civ. de la 1864 au fost corect aplicate de către curte de apel.

2. În ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 139A din 02 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă:

Recurenta critică soluţia de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 1247A din 6 octombrie 2020 pentru motive de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., apreciind în esenţă că hotărârea astfel pronunţată conţine motive contradictorii şi este dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum).

Nemulţumirea pârâtei vizează faptul că deşi instanţa de apel a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei pronunţate în apel, în sensul că "dispoziţia privind repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului anulat înseamnă reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare (...)", aceasta nu a statuat şi cu privire la restituirea preţului plătit de pârâtă la încheierea contractului de vânzare cumpărare, susţinându-se că a fost nesocotit unul dintre efectele nulităţii, anume principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Înalta Curte reţine că, în cauză, curtea de apel în mod legal a analizat cererea de lămurire prin raportare la limitele învestirii stabilite de reclamant, în acord cu prevederile art. 22 C. proc. civ.

Cum reclamantul a solicitat lămurirea înţelesului deciziei pronunţate în apel cu referire la măsura de repunere a părţilor în situaţia anterioară, iar curtea de apel a apreciat în propria analiză că dispoziţia indicată necesită a fi lămurită pentru a elimina potenţialul de a fi înţelesă greşit, în limitele în care a fost învestită, a admis în parte solicitarea părţii.

Contrar afirmaţiilor pârâtei, în lipsa unei solicitări exprese, de sine stătătoare formulate în faţa instanţei, în situaţia în care se urmărea restituirea preţului achitat la încheierea contractului, nu se poate susţine încălcarea de către curtea de apel a principiului restitutio in integrum.

În cauză, nu se verifică nici existenţa unor motive contradictorii în decizia atacată în sensul dorit de pârâtă, critica fiind formulată cu neobservarea scopului în care sunt expuse considerentele pretins contradictorii. Se observă că instanţa de apel a accentuat, în mod repetat, faptul că restituirea preţului vânzării nu s-a dispus prin decizia de completare, pentru a clarifica limitele în care a făcut analizat şi motivele pentru care admiterea cererii de lămurire vizează reîntoarcerea în patrimoniul reclamantului - vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, astfel că faţă de prevederile art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune respingerea, ca nefondate, a recursurilor, astfel cum au fost susţinute prin motivele anterior analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1247A din 6 octombrie 2020, precum şi recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 139A din 2 februarie 2021, ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2022.