Delayed compensation order under restitution laws: rebuttal of tortious fault by administrative volume and legislative extensions

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru emiterea cu întârziere a dispoziţiei de despăgubire nr. 19931/26.01.2018 în baza Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 165/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 7691 din 30 octombrie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1058 din 14 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Prin decizia nr. 211 A din 6 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1058 din 14 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 211 A din 6 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că sunt contradictorii considerentele deciziei apelate, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Instanţa de apel a constatat faptul că, pe de o parte, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a încălcat toate normele legale posibile în materie de revendicare (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013) prin aceea că nu a soluţionat în termenele legale notificarea, iar, pe de alta parte, a constatat că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu se face vinovată, nu se află în culpă pentru tergiversarea soluţionării notificării întrucât volumul şi complexitatea gestionarii notificărilor se circumscrie unor cauze ce înlătură culpa şi răspunderea în acţiunea sa - motivare ce nu are niciun suport probator şi legal şi, mai mult decât atât, această apărare nu a fost invocată şi dovedita de pârâtă prin întâmpinare ori înscrisuri.

Recurentul - reclamant a precizat că, deşi a dovedit că ani în sir a formulat nenumărate sesizări şi memorii şi a fost în audienţe pentru ca pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să soluţioneze notificarea, demonstrând şi faptul aceasta a tergiversat nejustificat şi cu intenţie soluţionarea în termenele legale, instanţa de apel a apreciat neîntemeiat că nu există culpă.

Hotărârea recurată este neîntemeiată deoarece judecata apelului s-a făcut în mod superficial şi nu au fost avute în vedere toate probele, iar cele care au fost analizate, au fost interpretate greşit.

Deşi se reţine de către instanţa de apel că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 notificarea ar fi trebuit soluţionată în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, iar potrivit Legii 165/2013 (publicata în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013) se acorda unităţilor administrative un termen de soluţionare de 36 de luni, cu începere de la 01.01.2014, constatând astfel că notificarea reclamantului nu a fost soluţionată în termen legal dar, reţine totuşi, că acest lucru nu reprezintă prejudiciu, vinovăţie şi faptă ilicită.

În aprecierea instanţei de apel, tergiversarea soluţionării unei cereri şi prelungirea nejustificată a termenului de soluţionare de către o instituţie, emiterea unor acte neconforme cu realitatea de către autorităţi, refuzul instituţiei de a se conforma legii şi hotărârilor judecătoreşti, determinarea cetăţeanului de către o autoritate să acţioneze în judecată, să angajeze avocaţi şi executori şi să suporte o mulţime de alte costuri constând în energie, stres, amăgire şi umilinţe, prin amânarea soluţionării problemei de la un an la altul şi pierderea de timp şi bani, nu constituie nici un fel de prejudiciu şi nu atrage vreo răspundere în sarcina cuiva.

După expunerea pe larg a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a arătat că, prin refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea de despăgubire din anul 2001, precum şi prin refuzul de a pune imediat în aplicare dispoziţiile hotărârii judecătoreşti pronunţată în anul 2014, care în final a fost executată abia în februarie 2018 (08.02.2018), pârâta i-a creat un prejudiciu enorm prin aceea că a tergiversat emiterea dispoziţiei de despăgubire şi astfel încă nu poate să se folosească de banii ce i se cuvin ca despăgubire.

A menţionat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1516, art. 1518, art. 1527, art. 1530-1532, art. 1536 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 24 februarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen la 14 aprilie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea instanţei de fond cuprinde considerente contradictorii întrucât, deşi constată faptul că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a încălcat normele legale în materie de revendicare prin aceea ca nu a soluţionat în termenele legale notificarea, reţine că aceasta nu are nicio culpă în tergiversarea soluţionării notificării, pentru că volumul şi complexitatea gestionarii notificărilor se circumscriu unor cauze ce înlătură culpa şi implicit răspunderea pârâtei. Mai mult, învederează recurentul că o asemenea justificare nu a fost invocată de pârâtă, fiind complinită de instanţa de judecată.

Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte apreciază astfel de critici ca nefiind circumscrise ipotezei reglementată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizând incidenţa unor argumente contradictorii care nu sprijină soluţia instanţei de apel.

Întrucât obiectul cauzei este reprezentat de răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru prejudiciul cauzat reclamantului, în mod firesc instanţa de apel a procedat la analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare atragerii acestui tip de răspundere, condiţii reglementate expres de dispoziţiile art. 1357 noul C. civ., şi anume: săvârşirea unei fapte ilicite, crearea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între cele două şi vinovăţia autorului faptei ilicite.

Or, faptul că instanţa de apel a constatat ca fiind îndeplinită doar condiţia existenţei unei fapte ilicite dar nu şi condiţia vinovăţiei pârâtei în săvârşirea acesteia, nu reprezintă o motivare contradictorie căci fiecare dintre condiţii are o individualitate proprie, distinctă iar existenţa uneia dintre acestea nu o presupune implicit şi pe a celorlalte. Totodată, faptul că pârâta nu ar fi invocat în apărare argumentele reţinute de instanţa de fond nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, judecătorul având obligaţia şi aptitudinea de a emite propriul raţionament în soluţionarea cauzei.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de reclamant, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în sensul că, deşi a fost demonstrat faptul că pârâta a tergiversat nejustificat şi cu intenţie soluţionarea în termenele legale a notificării, instanţa de apel a apreciat că nu există nici culpă şi nici prejudiciu, încălcând astfel dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Totodată, recurentul subsumează acestui motiv de recurs şi afirmaţia referitoare la faptul că judecata apelului s-a realizat în mod superficial, că nu au fost avute în vedere toate probele iar cele care au fost analizate, au fost interpretate greşit.

Cu privire la această din urmă critică, Înalta Curte reţine faptul că, dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. dispun că pot forma obiect al analizei în calea de atac a recursului doar acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, iar nu şi cele care se referă la netemeinicia acesteia. În consecinţă, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii. Aşadar, modalitatea în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită stare de fapt, nu poate constitui motiv de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Revenind la analiza criticilor de nelegalitate, Înalta Curte constată că, în esenţă, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., nefăcându-se dovada unui prejudiciu cert suferit de reclamant, în lipsa acestuia neputând subzista nici condiţia de a exista un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. În ceea ce priveşte vinovăţia inerentă atragerii răspunderii delictuale, curtea de apel, în acord cu prima instanţă, a reţinut că nu se poate face abstracţie de numărul solicitărilor adresate pârâtei şi de complexitatea gestionării acestora, iar în acest sens se impune a fi avut în vedere contextul legislativ, dar şi statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aşadar, analizând condiţiile antrenării răspunderii civile a pârâtei, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei.

Criticile vizând nelegalitatea hotărârii pronunţată în apel cu privire la aceste aspecte, sunt nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că a autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Din cuprinsul acestui articol rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; d)săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Pornind de la dezlegările doctrinare şi jurisprudenţiale date dispoziţiilor legale arătate anterior, Înalta Curte urmează a constata că, în cauză, aceste condiţii nu sunt întrunite în mod cumulativ, câtă vreme, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, prejudiciul şi culpa pârâtei în producerea acestuia nu există şi, prin urmare, nu subzistă nici temeiul legal pentru obligarea acesteia la plata sumelor solicitate de reclamant.

În cauză, fapta ilicită a pârâtei, susţinută prin cererea de chemare în judecată şi reţinută de instanţele fondului, constă în emiterea cu întârziere a dispoziţiei de despăgubire nr. 19931/26.01.2018, situaţie ce include atât componenta nesoluţionării în termen a notificării, cât şi pe aceea a neexecutării hotărârii prin care pârâta a fost obligată la emiterea dispoziţiei în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013, două conduite omisive ce au fost circumscrise de reclamant aceleiaşi fapte ilicite.

În privinţa culpei, dispoziţiile legale prevăd ca regulă generală faptul că, existenţa chiar şi a unei culpe uşoare poate să conducă la atragerea răspunderii civile delictuale, însă prezumţia culpei în exercitarea prerogativelor legale de către pârâtă este susceptibilă de a fi răsturnată, nefiind irefragabilă.

Or, interpretând probatoriile administrate în cauză, raportat la situaţia de fapt deja stabilită, instanţa de apel a achiesat la concluzia instanţei de fond potrivit căreia în privinţa stabilirii vinovăţiei pârâtei, s-a apreciat că numărul solicitărilor adresate acesteia şi complexitatea gestionării lor se configurează juridic în cauze ce înlătură culpa în inacţiunea sa.

În consecinţă, prezumţia culpei pârâtei dată de nerespectarea termenelor prevăzute de dispoziţiile din legile speciale de reparaţie, a fost răsturnată, iar dovezile analizate în acest scop nu mai pot fi verificate sau reevaluate în recurs, aşa cum s-a menţionat anterior.

Astfel, cu privire la elementele în măsură să înlăture culpa autorităţii, Înalta Curte reţine că din perspectiva dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, conduita pârâtei este una culpabilă din punct de vedere al nerespectării obligaţiei de a soluţiona notificarea nr. x/05.06.2001 în termen de 60 de zile de la înregistrare, reclamantul aşteptând un timp nerezonabil pentru soluţionarea notificării.

Tergiversarea putea fi însă evitată sau stopată prin formularea în instanţă a unei acţiuni directe, întemeiată pe efectele Deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Aşadar, reclamantul avea la îndemână o acţiune, în temeiul legilor de restituire, prin care să solicite instanţei obligarea pârâtei la soluţionarea notificării însă, în lipsa unui astfel de demers, autoritatea pârâtă a înţeles să emită dispoziţia nr. 17900 abia la data de 5.03.2014.

Ulterior, pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 1506/11.11.2014, definitivă prin decizia civilă nr. 474 A/13.10.2015 prin care pârâta a fost obligată la emiterea dispoziţiei în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013, reclamantul putea acţiona în condiţiile art. 906 C. proc. civ. pentru constrângerea debitoarei la îndeplinirea obligaţiei prevăzute în titlu, prin aplicarea de penalităţi, în considerarea refuzului acesteia de a se conforma, refuz consemnat în procesul-verbal de constatare a neexecutării obligaţiei, întocmit de executorul judecătoresc la data de 4.06.2016. În consecinţă, hotărârea a fost executată abia la 26.01.2018 prin emiterea dispoziţiei nr. 19931/26.01.2018.

În contextul celor arătate mai sus, Înalta Curte reţine că recurentul reclamant avea la dispoziţie cel puţin două remedii procesuale prin a căror valorificare ar fi putut dacă nu să stopeze, cel puţin să reducă durata tergiversării emiterii notificării, raţiunea reglementării unor astfel de mijloace procesuale fiind tocmai limitarea duratei pasivităţii autorităţii publice în executarea obligaţiilor care îi incumbă.

Pe de altă parte, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte consideră că nu poate fi ignorat nici faptul că autoritatea nu a răspuns notificării într-un termen rezonabil, însă această conduită a fost justificată de o serie de elemente obiective, fortuite, unele cu caracter general (precum numărul solicitărilor adresate pârâtei şi complexitatea gestionării acestora, apariţia unor disfuncţionalităţi sau schimbarea legislaţiei în procesul de retrocedare) însă, şi altele, particulare cauzei (precum necesitatea completării sau a refacerii dosarului administrativ ca urmare a pierderii acestuia, existenţa a două dosare de retrocedare pentru acelaşi imobil, constituite ca urmare a notificărilor formulate atât de reclamant cât şi de o altă persoană care se considera îndreptăţită).

În mod nefondat consideră recurentul că existenţa unui număr mare de notificări şi complexitatea gestionării acestora reprezintă o scuze invocate de instanţele fondului, căci asemenea argumente au fost utilizate şi valorificate, în jurisprudenţa sa relevantă, şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când a apreciat asupra termenului rezonabil de soluţionare a cererilor de restituire, promovate în temeiul legilor speciale de retrocedare.

În egală măsură, se constată că, la stabilirea gradului de vinovăţie a pârâtei, instanţa de apel a avut în vedere în mod corect, atât contextul legislativ, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

S-a reţinut astfel că, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărâre prin care a fost stabilită în sarcina statului român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă…,care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului observând că "din practica naţională reiese că la data evenimentelor, autorităţile competente îşi încălcau în mod repetat, obligaţia ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile", apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcţionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, prin Legea nr. 165/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 278/17.05.2013) a fost instituită o procedură administrativă dilatorie, fiind acordate unităţilor deţinătoare noi termene, de până la 36 de luni (cu începere din 01.01.2014), tocmai pentru a se asigura soluţionarea notificărilor depuse.

Într-un astfel de context, pentru că legiuitorul naţional a reglementat, în temeiul hotărârii pilot, prelungirea termenului de soluţionare a notificărilor depuse, sancţionarea autorităţii pârâte pentru soluţionarea notificării reclamantului cu întârziere dar anterior prelungirii legale, poate pune în discuţie cel puţin echitatea unei astfel de măsuri.

Totodată, relevantă este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Preda şi alţii împotriva României, cauză în care a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013 - şi anume, regulile de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv -, că legea menţionată oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire.

În ce priveşte termenele instituite, chiar dacă a constatat că ele pot conduce la finalizarea procesului de restituire peste un număr mare de ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "această situaţie excepţională este inerentă, având în vedere complexitatea factuală şi juridică a chestiunii privind restituirea imobilelor naţionalizate".

Concluzionând în privinţa condiţiei vinovăţiei, Înalta Curte apreciază ca nefondate susţinerile recurentului referitoare la existenţa acesteia şi, deşi lipsa vinovăţiei pârâtei în producerea prejudiciului invocat de reclamant conduce, prin ea însăşi, la imposibilitatea antrenării răspunderii delictuale şi face inutilă analiza celorlalte condiţii, instanţa de apel a constatat, urmare a aprecierii probatoriului administrat, că nici condiţia existenţei prejudiciului nu este îndeplinită.

A reţinut curtea de apel că prejudiciul material pretins (reprezentat de onorariul avocaţilor şi executorilor judecătoreşti în procedurile demarate pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti) nu este dovedit, neavând caracter cert sub aspectul existenţei şi al întinderii sale, astfel încât să poată da naştere obligaţiei de dezdăunare, conform art. 1357 C. civ.

Referitor la prejudiciul moral invocat, probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicaţiile morale, implicaţiile pe plan afectiv legate de nesoluţionarea notificării sau de întârzierea în punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, reclamantul nedovedind prin administrarea de probe concludente sub acest aspect, nici în ce constă prejudiciul moral a cărui reparare se solicită în prezenta cauză şi nici întinderea acestuia.

Criticile recurentului cu privire la aceste aspecte vizează exclusiv modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi evaluat probatoriul administrat, iar Înalta Curte nu are posibilitatea ca, în recurs, să procedeze la verificarea şi reevaluarea acestuia, aşa cum de altfel, s-a arătat şi anterior.

Faţă de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente niciunul din motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În opinie majoritară:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 211 A din 6 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2022.

Opinia separată vizează admiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 211 A din 6 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, din perspectiva următoarelor considerente de drept în raport de motivele de recurs invocate de recurentul reclamant.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinându-se că sunt contradictorii considerentele deciziei recurate, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Din perspectiva obiectului dedus judecaţii ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale, raportat la considerentele hotărârii recurate la criticile aduse hotărârii instanţei de apel, opinia separată are în vedere următoarele aspecte ce conturează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive străine sau contradictorii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, opinia separată constată că recurentul reclamant a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva faptului că hotărârea instanţei cuprinde considerente contradictorii întrucât, deşi constată faptul că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a încălcat normele legale în materie de revendicare prin aceea că nu a soluţionat în termenele legale notificarea, instanţa de apel reţine că aceasta nu are nicio culpă în tergiversarea soluţionării notificării, pentru că volumul şi complexitatea gestionarii notificărilor se circumscriu unor cauze ce înlătură culpa şi implicit răspunderea pârâtei, deşi o asemenea justificare nu a fost invocată de pârâtă, fiind complinită doar de instanţa de judecată.

Verificând considerentele hotărârii recurate, conţinutul întimpinării depuse de pârâtă la 2 iulie 2018, precum şi susţinerile acesteia la fond şi din apel, opinia separată constată că, într-adevăr deşi pârâta nu a invocat în apărarea sa nici volumul şi nici complexitatea gestionării notificărilor, totuşi în considerentele hotărârii recurate instanţa de apel în argumentarea soluţiei adoptate reţine că "în ce priveşte vinovăţia inerentă atragerii răspunderii delictuale, se apreciază că nu se poate face abstracţie de numărul solicitărilor adresate pârâtei, şi de complexitatea gestionării acestora, iar în acest sens se impune a fi amintit contextul legislativ".

Deşi obiectul litigiului viza şi răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti - sentinţa civilă nr. 1506/11.11.2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 474 A/13.10.2015, instanţa de apel reţine alte aspecte ce depăşesc limitele investirii (ce vizează răspunderea civilă delictuală din dublă perspectiva a respectiv în condiţiile în care constată că "reclamantul avea la dispoziţie mijloace procedurale adecvate pentru valorificarea drepturilor sale, posibilitatea de a acţiona împotriva refuzului entităţii învestite cu soluţionarea notificării fiind statuată prin decizia nr. XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în anul 2007, iar pentru punerea în executare reclamantul putea acţiona în condiţiile art. 906 C. proc. civ., pentru constrângerea debitorului la îndeplinirea obligaţiei prevăzute în titlu prin aplicarea de penalităţi".

În raport de aceste considerente ce nu se circumscriu limitelor investirii instanţei, instanţa de apel "apreciază că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., nefăcându-se dovada unui prejudiciu cert suferit de reclamant, în lipsa acestuia neputând subzista nici condiţia de a exista un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. În ceea ce priveşte vinovăţia inerentă atragerii răspunderii delictuale, Curtea, în acord cu prima instanţă, apreciază că nu se poate face abstracţie de numărul solicitărilor adresate pârâtei şi de complexitatea gestionării acestora, iar în acest sens se impune a fi amintit contextul legislativ, dar şi statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului".

Deşi investită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală obiectivă atât pentru nesoluţionarea notificării în termenele stabilite de legile speciale Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, cât şi pentru executarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti enunţate, totuşi instanţa de apel mai reţine în considerentele hotărârii recurate şi alte aspecte străine de obiectul cauzei în condiţiile în care "observă că spre deosebire de situaţia reclamantului care se caracterizează prin aceea că drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001 au fost realizate, chiar dacă cu întârziere, în cazul celorlalte notificări nesoluţionate de unitatea deţinătoare termenul de analizare a acestora a fost prelungit. Prin urmare, dacă în privinţa notificărilor nesoluţionate, pârâtul a mai beneficiat de un termen în acest scop, iar persoanele îndreptăţite au trebuit să aştepte acest nou interval, cu atât mai mult, reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea daunelor solicitate".

Or, din perspectiva celor expuse, opinia separată reţine că în raport de aspectele rezultate din considerentele hotărârii recurate sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., opinia separată reţine că acesta vizează ipoteza când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" .

Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, opinia separată constată că deşi investită cu acţiunea în răspundere delictuală obiectivă din dublă perspectivă atât pentru nesoluţionarea notificării în termenele stabilite de legile speciale Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, cât şi pentru executarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti enunţate, totuşi instanţa nu analizează condiţiile răspunderii delictuale în raport de limitele investirii, deşi atât soluţionarea cu întârziere atât a notificării cât şi executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, inclusiv prin emiterea cu vădită întârziere a dispoziţiei, încalcă şi dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea bunurilor, astfel cum a statuat CEDO în jurisprudenţa sa constantă.

Astfel, opinia separată reţine că potrivit jurisprudenţei CEDO, "autorităţile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea".

Or, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti ce poate antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtei în condiţiile prevăzute de art. 1349 şi 1357 C. civ. nu poate fi justificată cum reţine instanţa de apel "de numărul solicitărilor adresate pârâtei şi de complexitatea gestionării acestora" şi nici răspunderea delictuală a pârâtei nu poate fi înlăturată din perspectiva reţinută de instanţa de apel că" situaţia reclamantului care se caracterizează prin aceea că drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001 au fost realizate, chiar dacă cu întârziere"..., "Prin urmare, dacă în privinţa notificărilor nesoluţionate, pârâtul a mai beneficiat de un termen în acest scop, iar persoanele îndreptăţite au trebuit să aştepte acest nou interval, cu atât mai mult, reclamantul nu este îndreptăţit la acordarea daunelor solicitate".

Opinia separată reţine că în condiţiile stării de fapt date şi necontestate, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă în cauză sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale a pârâtei în raport de dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală în condiţiile în care existenţa prejudiciului moral trebuia raportată la starea de disconfort psihic provocat nu doar de perioada îndelungată de aşteptare în soluţionarea notificării, executarea hotărârii judecătoreşti şi emiterea dispoziţiei, dar şi de, starea de incertitudine cauzată de faptul că prin conduita sa pârâta a nesocotit nu numai prevederile legilor speciale dar şi dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti.

Or, prejudiciul moral trebuia raportat la suferinţa psihică încercată de reclamant în ce priveşte punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, fiind determinat să facă diverse demersuri chiar prin executorul judecătoresc pentru a obţine executarea hotărârilor. Cum prejudiciul moral presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţei de judecată, opinia separată reţine că în ce priveşte existenţa prejudiciului moral cauzat reclamantului instanţa de apel trebuia să aprecieze în echitate pe baza criteriilor stabilite în jurisprudenţa internă, şi în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin analizarea împrejurărilor concrete şi în raport de urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată de necesitatea păstrării unui echilibru în ce priveşte scopul urmărit şi compensaţia solicitată. Din perspectiva celor expuse, a incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia ce se impunea în opinia separată viza admiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 211 A din 6 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.