Admissibility of unjust enrichment claim for excess expropriation compensation where definitive compensation amount was established after prior enforcement challenge

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 10 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză, să se dispună obligarea acestuia la restituirea contravalorii despăgubirilor în cuantum de 5.064.369,63 RON, sumă actualizată până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei, încasată necuvenit şi pe care pârâtul refuză să o înapoieze.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 259 din 18 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantă având ca obiect îmbogăţire fără justă cauză.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1666A din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca neîntemeiate, excepţia nulităţii cererii de apel şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi ca inadmisibilă, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83-87 C. proc. civ. şi a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 184/2008. A respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi pârât împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit faptul ca soluţia primei instanţe privind inadmisibilitatea cererii este corectă, faţă de dispoziţiile art. 1348 C. civ. cu referire la cele ale art. 712 şi următ. C. proc. civ.

A menţionat că în cazul litigiilor derulate în materia exproprierii, ce au ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii, suma exactă ce trebuie achitată persoanei expropriate este stabilită cert numai după soluţionarea definitivă a dosarului.

A considerat că la data contestării executării silite, acţiunea privind contestarea despăgubirilor aferente exproprierii se afla încă în stare de judecată şi că raportat la prevederile legii speciale (Legea nr. 198/2004), dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut în urma soluţionării definitive a dosarului nr. x/2008

A apreciat că decizia nr. 1121A din 4 decembrie 2017 a Curtii de Apel Bucureşti este singura hotărâre judecătorească definitivă care stabileşte suma exactă ce trebuie achitată persoanei expropriate.

Având în vedere că pentru recuperarea prejudiciului cauzat expropriatorului prin nerespectarea prevederilor Legii speciale nr. 198/2004, în vigoare la data executării silite, s-a formulat contestaţie la executare, fapt ce demonstrează ca s-au utilizat şi alte mijloace legale pentru recuperarea prejudiciului, a solicitat a se constata că acţiunea este întemeiată.

A considerat că este justificată cererea reclamantei de unirea a excepţiei inadmisibilitătii cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, deoarece, pentru soluţionarea excepţiei, era necesară administrarea de probe pentru a dovedi actele sau faptele pârâtului care au condus la prejudicierea sa.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.

A arătat că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora.

A susţinut că în mod corect s-a reţinut ca nesoluţionarea în sensul dorit de recurentă a contestaţiei la executare, nu înseamnă că acest mijloc procesual nu a existat la îndemâna sa.

A considerat că în mod întemeiat, instanţele de fond au apreciat că existând căi procedurale care puteau fi exercitate şi pe care chiar recurenta recunoaşte ca le-a exercitat, acţiunea întemeiata pe dispozitiile art. 1348 C. civ. este inadmisibilă. Caracterul subsidiar al actiunii nu înseamnă însă parcurgerea si epuizarea altor căi procedurale înainte de formularea prezentei acţiunii, ci este premisa inexistentei altui mijloc procedural de recuperare a sumei cu care a fost sărăcit patrimoniul reclamantei.

Simpla existenţă a acestor căi duce la inadmisibilitatea acţiunii, indiferent de rezultatul primelor cereri.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că argumentele prezentate în cadrul întâmpinării sunt neîntemeiate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Preliminar, raportat la susţinerile formulate în cadrul întâmpinării realizate în recurs de intimat, Înalta Curte constată faptul că la dosarul de recurs se regăseşte dovada de achitare a taxei judiciare de timbru, în cuantumul stabilit de instanţa de recurs prin rezoluţia sa din data de 05.01.2022 .

De asemenea, se observă că decizia recurată a fost comunicată recurentei la data de 07.12.2021, recursul prezent fiind promovat la data de 28.12.2021, fiind aşadar respectat termenul legal de 30 zile de promovare a căii de atac.

În fine, tot privitor la legalitatea învestirii prezentei instanţe de recurs, se observă că atât timp cât în cadrul recursului se regăsesc inclusiv critici care combat din punct de vedere logico - juridic considerente concrete reţinute de instanţa de apel (a se vedea de exemplu, criticile din cererea de recurs referitoare la faptul că având în vedere că pentru recuperarea prejudiciului cauzat expropriatorului, s-a formulat in termen legal contestaţie la executare, atunci acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului, ar fi corect întemeiată, critici privite în contrapunere cu considerentul instanţei de apel prin care recurentei i se reproşează neinvocarea în cadrul contestaţiei la executare parcurse, a calităţii intimatului de având-cauză, calitate care ar rezulta din invocata situaţie de transmisiune legală a patrimoniului societăţii - active patrimoniale după radiere distribuite către asociat, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990), atunci nu se poate invoca în mod fondat nulitatea recursului pentru neindicarea de către recurentă a aspectelor de nelegalitate a motivelor enunţate de instanţa de apel, aspecte care se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum se va ilustra în continuare.

2. Potrivit art. 1345 C. civ. (având denumirea marginală "Condiţii"):

"Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri".

Din analiza acestui text de lege rezultă că pentru a fi în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză care să dea naştere raportului juridic de obligaţii şi creditorul să aibă dreptul la acţiunea în restituire, care să fie admisibilă, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii. Aceste condiţii sunt de două feluri: condiţii materiale sau economice şi condiţii juridice.

În esenţă, mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză constă în trecerea unei valori economice din patrimoniul însărăcitului în cel al îmbogăţitului. Acest mecanism se compune din trei elemente, care sunt numite condiţiile materiale ale îmbogăţirii fără justă cauză, şi anume: să existe o îmbogăţire a pârâtului; să existe o însărăcire a reclamantului; între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să existe o corelaţie sau legătură necesară, directă sau indirectă, ele având o cauză unică.

De asemenea, din analiza textelor art. 1345-1346 şi art. 1348 C. civ. rezultă că pentru a fi în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză şi admisibilităţii acţiunii de in rem verso mai este necesară îndeplinirea următoarelor trei condiţii juridice: îmbogăţirea şi însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic; îmbogăţirea să fie neimputabilă debitorului; însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva îmbogăţitului-pârât.

În privinţa ultimei cerinţe enunţate şi astfel cum s-a ilustrat inclusiv în practica judiciară a instanţei supreme (a se vedea de exemplu decizia civilă nr. 50/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta acţiune nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, dintr-un delict, dintr-o altă faptă licită sau din lege, putând fi primită însă - contrar deci, susţinerilor în sens opus ale intimatului din cuprinsul întâmpinării formulate în cadrul fazei procesuale prezente de recurs - în cazul în care un obstacol de drept o împiedică pe aceasta din urmă să fie exercitată.

Caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză are de fapt, rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire, deşi există temei juridic pentru ambele.

Este adevărat că, în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogăţitului, fie împotriva unei terţe persoane, mecanismul îmbogăţirii fară justă cauză nu este funcţional, dar pentru ca solicitarea întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ. să primească un fine de neprimire, trebuie identificată în concret care este acţiunea pe care o are la dispoziţie reclamantul.

Aşadar, atunci când o instanţă de judecată respinge ca inadmisibilă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 - 1348 C. civ., apreciind că exigenţa caracterului subsidiar al actio de in rem verso nu este satisfăcută, reclamantul având o altă acţiune la dispoziţie, este necesar a se determina într-o manieră îndeajuns de lămuritoare care este acea altă acţiune, căci numai în urma unei asemenea determinări reclamantul va putea înţelege în mod efectiv de ce a greşit atunci când a ales să promoveze acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză. Enunţarea în concret, îndeajuns de bine determinat juridic, a acţiunii civile preeminente reprezintă aşadar, un corelativ necesar al soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, fără însă ca aceasta să însemne că este necesar ca judecătorul cauzei să procedeze la detalieri care să-l transforme într-un consilier al reclamantului.

Enunţarea vagă, imprecisă a posibilităţii de a promova alte acţiuni civile nu poate fi însă, pe de altă parte, considerată ca satisfăcătoare, câtă vreme în concret, partea nu ar putea înţelege care este tipul de acţiune civilă pe care ar fi trebuit să îl promoveze.

Aplicând aceste considerente de ordin teoretic speţei prezente deduse judecăţii, instanţa de recurs observă că prin decizia recurată, instanţa de apel a indicat recurentei reclamante posibilitatea juridică de a fi invocat calitatea intimatului A. de având - cauză (dedusă din situaţia de transmisiune legală a patrimoniului - active patrimoniale după radiere distribuite către asociat, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990, calitate susţinută în prezentul litigiu) şi în cadrul procedurii contestaţiei la executare reglementate de art. 712 şi urm. C. proc. civ., exercitate anterior.

Or, Înalta Curte apreciază că acest raţionament juridic al instanţei de apel este greşit, întrucât astfel cum însăşi curtea de apel a expus în cadrul deciziei civile recurate, "în cadrul litigiului având ca obiect expropriere (x/2008), deşi, iniţial, prin decizia 1121/2017, s-a apreciat că a operat o transmitere a calităţii procesuale de la S.C. B. către A., ulterior, prin decizia instanţei de recurs nr. 697/2018, s-a constatat că acesta nu are calitate de succesor al societăţii radiate".

Aşadar, lipsa calităţii de succesor al societăţii radiate a fost statuată în mod definitiv în ceea ce îl priveşte pe intimatul A. de-abia în anul 2018, prin decizia civilă nr. 697/5.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civila în dosarul nr. x/2008, deci mult ulterior datei de 2.09.2013, când a fost soluţionat dosarul nr. x/2012 având ca obiect contestaţia la executare formulată de recurenta reclamantă prezentă împotriva S.C. B. S.R.L., contestaţie respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitatea de folosinţă, în urma radierii societaţii din Registrul Comerţului, la data de 12.08.2013, societate al cărei asociat a fost intimatul prezent.

Or, atât timp cât acest fapt juridic (lipsa calităţii intimatului prezent de succesor al societăţii radiate) a fost constatat definitiv de-abia în anul 2018, este evident că invocarea calităţii juridice de având - cauză menţionată de curtea de apel, calitate care ar rezulta din situaţia de transmisiune legală a patrimoniului (active patrimoniale după radiere distribuite către asociat, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990) nu putea fi invocată de recurentă în cadrul contestaţiei la executare soluţionate în anul 2013, astfel cum eronat a apreciat instanţa de apel.

Din această perspectivă expusă, se constată într-adevăr, o încălcare de către curtea de apel, a prevederilor art. 1348 C. civ., atât timp cât remediul juridic invocat de către respectiva instanţă de judecată nu era unul posibil din punct de vedere juridic, astfel cum s-a expus, criticile recurentei în această direcţie fiind subsumabile motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă prin cererea sa de recurs.

De altfel, Înalta Curte constată că astfel cum s-a reţinut inclusiv în decizia civilă recurată, contestaţia la executare promovată de recurenta reclamantă în dosarul nr. x/2012, împotriva S.C. B. S.R.L., a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 16703/2.09.2013 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitatea de folosinţă, în urma radierii societaţii din Registrul Comerţului la data de 12.08.2013, societate al cărei asociat a fost intimatul prezent.

Or, dacă în cauza de faţă s-ar admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe motivul caracterului subsidiar al acestei acţiuni de in rem verso faţă de cea ilustrată, deja exercitată şi pentru care s-a stabilit în mod definitiv finele de neprimire menţionat, se poate ajunge la situaţia în care reclamantei i s-ar refuza dreptul său de a-i fi analizate pretenţiile de către o instanţă de judecată, contrar prevederilor art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi Libertăţilor sale Fundamentale, cu atât mai mult cu cât se observă că sunt diferite cauza juridică şi obiectul acţiunii de faţă, în raport de cele ale contestaţiei la executare promovate în anul 2012.

Astfel, Înalta Curte remarcă faptul că procedura contestaţiei la executare promovate în anul 2012 s-a întemeiat pe executarea unui titlu care nu era definitiv (sentinţa civilă nr. 803/05.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2008), solicitându-se în cadrul său, anularea din acest motiv a tuturor formelor de executare realizate de executorul judecătoresc.

În dosarul prezent însă, recurenta reclamantă, întemeindu-se pe stabilirea definitivă a despăgubirii cuvenite ca urmare a exproprierii, prin decizia civilă definitivă nr. 697/5.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civila în dosarul nr. x/2008, solicită obligarea intimatului la plata diferenţei dintre ceea ce s-a executat silit în temeiul sentinţei civile nedefinitive nr. 803/05.04.2012 a Tribunalului Bucureşti şi această despăgubire cuvenită stabilită definitiv prin decizia instanţei supreme, solicitare întemeiată pe caracterul invocat necuvenit al încasării respectivei diferenţe.

Or, astfel cum în mod corect a sesizat şi recurenta în cuprinsul cererii sale prezente de recurs, atât timp cât despăgubirea cuvenită a dobândit caracter definitiv de-abia în anul 2018, prin decizia civilă nr. 697/2018 a instanţei supreme, este evident atunci că în cadrul contestaţiei la executare din 2012, reclamanta recurentă prezentă nu ar fi putut să solicite restituirea diferenţei solicitate în prezent, întrucât la acel moment scăzătorul operaţiunii ilustrate nu era încă determinat.

În egală măsură, Înalta Curte constată că întrucât de-abia prin decizia menţionată a instanţei supreme s-a stabilit caracterul inferior al cuantumului despăgubirii cuvenite în urma exproprierii, faţă de suma încasată în temeiul executării silite, rezultă că la momentul promovării contestaţiei la executare din anul 2012, nu se configura nici atributul de a fi necuvenită al respectivei încasări a diferenţei, încasare realizată în temeiul executării silite a sentinţei civile nr. 803/2012.

Din perspectiva acestor argumente conjugate, este aşadar, eronată aprecierea curţii de apel în sensul că pretenţiile din prezentul litigiu, solicitate potrivit temeiului învederat, ar fi putut fi solicitate de către recurentă pe calea contestaţiei la executare iniţiate în anul 2012, aprecierea analizată a instanţei de apel fiind de natură a reliefa o greşită aplicare a prevederilor de drept substanţial ale art. 1348 C. civ.

În fine, astfel cum s-a ilustrat şi în jurisprudenţa instanţei supreme (a se vedea în acest sens, decizia civilă nr. 1206/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă), existenţa unei acţiuni în întoarcere a executării silite (la care de asemenea, trimite prioritar instanţa de apel) nu ar putea constitui în mod singular, un argument pentru a constata că mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză nu este funcţional, întrucât întoarcerea executării nu reprezintă decât o cale procesuală de restituire a prestaţiilor în cazul desfiinţării unui titlu executoriu sau a executării silite înseşi, nu o acţiune în sensul art. 1348 C. civ. (ce se referă la temeiul de drept material al acţiunii). Or, izvorul restituirii prestaţiilor, din punctul de vedere al raportului juridic de drept material, nu a fost identificat de către instanţele de fond, astfel cum s-a expus, spre a putea aprecia că reclamanta recurentă avea la dispoziţie instituţia juridică procesuală a întoarcerii executării, pentru recuperarea sumei pretinse.

Toate aceste considerente expuse, realizate inclusiv de către recurenta reclamantă prin criticile sale din cererea de recurs (a se vedea de exemplu, criticile referitoare la faptul că suma cu titlu de despăgubiri cuvenite în cazul litigiilor privind exproprierea se fixează de-abia prin hotărârea judecătorească pronunţată asupra contestaţiei faţă de despăgubirea stabilită administrativ sau criticile referitoare la faptul că deşi instanţa de apel a îndrumat către contestaţia la executare, reclamanta recurentă a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite demarate la cererea S.C. B. S.R.L. - societate radiata, administrator intimatul A. -, prin intermediul C. - dosar executare nr. x/2012 sau cele referitoare la faptul că având in vedere că pentru recuperarea prejudiciului cauzat expropriatorului, s-a formulat in termen legal contestaţie la executare, fapt ce demonstrează că s-au utilizat şi alte mijloace legale pentru recuperarea prejudiciului, atunci acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului, ar fi corect întemeiată), critici care se subsumează motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, întrucât pun în discuţie modul concret de aplicare de către curtea de apel a prevederilor art. 1348 C. civ., ilustrează insuccesul instanţei de apel în identificarea potrivit art. 1348 C. civ., a unei acţiuni civile determinate care ar putea fi intentată de reclamantă şi care ar înlătura astfel de la aplicare, pe cea prezentă ce are doar un caracter subsidiar.

Pentru ansamblul acestor considerente, observând în temeiul considerentelor expuse conjugate, inexistenţa unei alte acţiuni a recurentei reclamante pentru a obţine ceea ce pretinde că îi este datorat, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constatând greşita aplicare de către curtea de apel a prevederilor art. 1348 C. civ. şi subsecvent, eronata menţinere de către aceasta a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, va admite recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti împotriva deciziei nr. 1666 A din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel ce potrivit celor anterior expuse, va proceda la continuarea judecăţii, constatându-se totodată că în raport de soluţia de casare care s-a impus, devine inutilă analiza de către instanţa de recurs a celorlalte critici din recursul promovat, critici care vor fi avute în vedere de către instanţa de rejudecare.

În fine, Înalta Curte mai constată că prin notele scrise depuse la dosar de intimat prin avocatul său ales, după rămânerea cauzei în pronunţare, au fost invocate mai multe excepţii procesuale şi o cerere implicită de amendare a părţii recurente.

În privinţa lor, Înalta Curte constată că nu poate proceda la analiza lor, atât timp cât acestea au fost formulate astfel cum s-a expus, după rămânerea instanţei de recurs în pronunţare, Înalta Curte nefiind aşadar, legal învestită cu soluţionarea lor, date fiind prevederile prohibitive ale art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 478 alin. (2) C. proc. civ.:

"(2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare", ele nefiind invocate prin întâmpinarea formulată în recurs de intimat.

Conform dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 394 C. proc. civ. şi art. 244 C. proc. civ., notele scrise depuse de părţi după închiderea dezbaterilor nu pot privi decât susţinerile lor realizate pe parcursul procesului, deci nu elemente cu caracter juridic de noutate, prevederile procesuale enunţate fundamentându-se pe faptul că soluţionarea unor chestiuni noi, formulate după rămânerea instanţei în pronunţare, ar determina o încălcare a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil ale părţii adverse, care nu are cunoştinţă de aceste aspecte noi, spre a îşi putea construi apărarea în raport de ele şi a le dezbate în mod contradictoriu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti împotriva deciziei nr. 1666A din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.