Husband’s cassation appeal on re-litigated facts rejected; marital co-ownership and superficie right over in-law’s land affirmed with costs.

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 09 martie 2020, ca urmare a declinării competenţei de către Judecătoria Constanţa prin sentinţa civilă nr. 1499/14.02.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., constatarea dobândirii în timpul căsătoriei cu pârâtul B., în codevălmăşie, a dreptului de proprietate asupra construcţiei situată în oraşul Ovidiu, jud. Constanţa, precum şi a dreptului de folosinţă asupra terenului aferent acestei construcţii, prin recunoaşterea dreptului de superficie.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1832 din data de 28.04.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a constatat dobândirea de către reclamantă în timpul căsătoriei cu pârâtul B., în codevălmăşie, a dreptului de proprietate asupra construcţiei situată în oraşul Ovidiu, jud. Constanţa, precum şi a dreptului de folosinţă asupra terenului aferent acestei construcţii, prin recunoaşterea dreptului de superficie, şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.487,41 RON.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii B. şi C.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin cererea înregistrată la data de 15.10.2021, apelanta C. a arătat că renunţă la judecata apelului.

La termenul din data de 19.10.2021, intimata a invocat excepţia lipsei de interes a apelantului-pârât în susţinerea căii de atac.

Prin decizia nr. 156/C din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a luat act de renunţarea pârâtei C. la judecata apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1832 din data de 28.04.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

A respins, ca nefondată, excepţia lipsei de interes în formularea apelului de către pârât.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 1832 din data de 28.04.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

A obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul B., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că nu poate fi reţinut în cauză considerentul primei instanţe potrivit căruia "convenţia părţilor privind edificarea unei construcţii pe terenul aparţinând socrilor reclamantei, rezultă din coroborarea declaraţiei martorului D. cu înscrisurile aflate la dosar Judecătorie şi f.l 15-200, vol. 1 dosar Judecătorie" având în vedere ca declaraţiile martorului nu pot suplini acordul părţilor.

Se mai arată că eronat reţine instanţa de apel faptul că "în privinţa socrilor reclamantei, nici din înscrisurile administrate în cauză şi nici din declaraţiile martorilor audiaţi nu a rezultat cu certitudine participarea lor cu bani sau cu muncă la edificarea construcţiei din oraş Ovidiu, mai ales că niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu a perceput în mod nemijlocit vreo formă de implicare a celor doi în realizarea construcţiilor, ci au asistat doar la discuţii în care s-au făcut afirmaţii nesusţinute probator" în condiţiile în care în anul 2017 construcţia era deja edificată de părinţii pârâtului.

Aspectele reţinute de instanţă cu privire la construcţia situată în oraşul Ovidiu, jud. Constanţa, iniţial compusă din parter şi mansardă, în legătură cu care s-a procedat la demolarea mansardei şi s-a construit un beci, care ar fi condus la "rezistenţa construcţiei" vin în contradicţie cu constatările din expertiza efectuată la în primă instanţă.

În acest sens, se arată cu privire la lucrările făcute la imobil că în raportul de expertiză întocmit de expertul E. se menţionează că acesta a efectuat inspecţia clădirii şi măsurători la etajul imobilului situat în oraşul Ovidiu, judeţul Constanţa şi a constatat că nu este conform planului din Dispoziţia de şantier, considerând că era necesar să se stabilească dacă lucrările suplimentare realizate prezintă un pericol pentru siguranţa în exploatare şi să se dispună efectuarea unei expertize de calitate a lucrărilor şi evaluare.

Cu privire la veniturile reclamantei A. nu poate fi reţinută ca pertinentă motivarea instanţei de apel în sensul că nu este contestat că aceasta a avut venituri salariale în timpul căsătoriei, inclusiv în perioada 2001-2004, în condiţiile în care aşa cum a menţionat în anul 2001 aceasta a avut un venit anual de 81.987.443 RON, în anul 2002, 121.528.775 RON, în anul 2003, 134.918.633 RON, iar din aceste sume a susţinut că a concesionat terenuri, a construit o vilă în Ovidiu, a efectuat îmbunătăţiri la apartamentul din Tomis, fără a mai pune la socoteală cheltuieli lunare necesare existenţei sale şi a unei familii tinere, cu doi copii, fapt neadevărat şi imposibil.

Este neîntemeiat considerentul instanţei de apel în sensul că prin renunţarea la apel, numita C. a achiesat şi la sentinţa apelată, având în vedere că, deşi iniţial aceasta a avut acelaşi punct de vedere cu recurentul, cererea de renunţare a formulat-o ca urmare a influenţei exercitată de reclamanta A., care a determinat-o să îşi schimbe total atitudinea procesuală, aşa cum rezultă din înregistrările audio - video şi transcript.

Printr-o altă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 492 C. civ. de la 1864 în ceea ce priveşte dreptul de superficie asupra terenului aferent construcţiei.

Se arată că dreptul de superficie poate fi dobândit prin convenţie, legat, uzucapiune sau lege şi aşa cum se arată la pct. 63 din Cauza Bock şi Palade împotriva României, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia, cu toată buna-credinţă, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului, în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate anterior.

Arată că instanţa de apel, deşi a împărtăşit susţinerile recurentului referitoare la izvorul dreptului de superficie, în mod eronat a ajuns la concluzia contrară în sensul că "existenţa convenţiei de constituire a dreptului de superficie, prin edificarea de către apelant şi intimată a unei construcţii pe terenul părinţilor apelantului, este dovedită prin prezumţia simplă care rezultă din conduita părţilor la această convenţie, ulterior încheierii ei" deşi nu se poate presupune că a existat un acord expres sau tacit al proprietarilor terenului pentru ridicarea construcţiilor.

În realitate, reclamanta a urmărit obţinerea unui titlu pe cale judecătorească cu privire la dreptul de superficie pretins, însă posibilitatea dobândirii dreptului de superficie prin hotărâre judecătorească nu este reglementată de legislaţia naţională, fiind cenzurată şi de C.E.D.O. (Hotărârea din 15 februarie 2007, Bock şi Palade vs. România).

Prezentând aspecte legate de regimul juridic al dreptului de superficie, recurentul susţine că simplul fapt de a ridica construcţii, chiar de bună - credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la obţinerea unui drept real de superficie, titularul construcţiilor neputând dobândi decât o simplă creanţă împotriva proprietarului terenului.

Totodată, constituirea dreptului de superficie presupune un acord prealabil sau concomitent cu ridicarea construcţiei pe terenul stăpânit în beneficiul superficiarului, astfel încât instanţa nu se poate substitui intenţiei părţilor pentru a pronunţa o sentinţă asupra constituirii acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Or, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unei înţelegeri între proprietarii terenului şi reclamantă, astfel încât să se poată reţine premisa constituirii unui drept de superficie în favoarea acesteia.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., excepţie respinsă la termenul din data de 19.05.2022, aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cadrul cererii de recurs au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinându-se că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material referitoare la constituirea dreptului de superficie.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentul a susţinut că nu pot fi reţinute în cauză considerentele primei instanţe potrivit cărora "convenţia părţilor privind edificarea unei construcţii pe terenul aparţinând socrilor reclamantei, rezultă din coroborarea declaraţiei martorului D. cu înscrisurile aflate la dosar Judecătorie şi f.l 15-200, vol. 1 dosar Judecătorie" având în vedere că declaraţiile martorului nu pot suplini acordul părţilor şi că "în privinţa socrilor reclamantei, nici din înscrisurile administrate în cauză şi nici din declaraţiile martorilor audiaţi nu a rezultat cu certitudine participarea lor cu bani sau cu muncă la edificarea construcţiei din oraşul Ovidiu" în condiţiile în care în anul 2017 construcţia era deja edificată de părinţii pârâtului, iar motivele referitoare la "rezistenţa construcţiei" vin în contradicţie cu constatările din expertiza efectuată în primă instanţă. De asemenea, mai susţine cu privire la veniturile reclamantei A. că nu poate fi reţinută ca pertinentă motivarea instanţei de apel în sensul că nu este contestat că aceasta a avut venituri salariale în timpul căsătoriei şi că prin renunţarea la apel, numita C. a achiesat la sentinţa apelată, deoarece cererea de renunţare a formulat-o ca urmare a influenţei exercitată de reclamantă.

Ca atare, recurentul nu indică în ce mod aceste considerente ar fi contradictorii prin ele însele, ci apreciază că sunt contradictorii probelor administrate în cauză, care ar atesta o altă situaţie de fapt.

Astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control de legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Premisa logică a soluţionării prezentei căi de atac este invocarea efectivă (nu formală) a unuia dintre motivele de casare şi ea presupune analiza de către instanţa de recurs a susţinerilor încorporate cererii de recurs, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la lipsa motivării sau existenţa în cadrul considerentelor a unor motive care se contrazic unele cu altele, de o aşa manieră, încât nu s-ar putea verifica justeţea soluţiei pronunţate.

Fiind în eroare asupra funcţiei căii extraordinare de atac a recursului, respectiv cea de a asigura, exclusiv, controlul de legalitate al hotărârii pronunţate în apel, recurentul a dedus judecăţii, în recurs, aspecte ce nu pot fi încadrate în dispoziţiile legale mai sus menţionate, întrucât nu reprezintă critici concrete ale hotărârii atacate, ci expuneri ale unor nemulţumiri privitoare la modul în care a fost stabilită situaţia de fapt şi s-a procedat la interpretarea probatoriilor administrate.

Acesta a fost motivul pentru care, la termenul de judecată din data de 19 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respingând excepţia de nulitate a recursului invocată de intimata-reclamantă A., a apreciat că nu pot fi analizate decât criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., părţile punând concluzii asupra căii de atac doar din această perspectivă.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că recurentul a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 492 C. civ. de la 1864 în ceea ce priveşte constatarea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcţiei.

Analizând dispoziţiile art. 492 C. civ. de la 1864 (aplicabil cauzei în raport cu data edificării iniţiale a construcţiei, în anii 2001-2004, anterior intrării în vigoare la 1.10.2011 a C. civ. actual), potrivit căruia "orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra", Curtea de apel a constatat că accesiunea imobiliară artificială se prezumă, putându-se face însă dovada contrară a existenţei unei convenţii în virtutea căreia proprietarul terenului a permis edificarea construcţiei de către o altă persoană, caz în care accesiunea nu se mai produce, ci constructorul devine proprietarul construcţiei şi titularul unui drept de superficie asupra terenului aferent, pe durata existenţei construcţiei.

Acest aspect nu este contestat, recurentul recunoscând că dreptul de superficie poate fi dobândit prin convenţie, legat, uzucapiune sau lege, dar susţine că, aşa cum se arată la pct. 63 din Cauza Bock şi Palade împotriva României, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia, cu toată buna-credinţă, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului, în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate anterior.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect cu privire la acest aspect în cadrul paragrafului 19 al deciziei atacate, că în cauza de faţă, intimata nu s-a prevalat de "simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia", ci de o convenţie, ceea ce corespunde expresiei "acordul părţilor" utilizată în hotărârea CEDO mai sus citată.

Înalta Curte subliniază că faptul că printre izvoarele dreptului de superficie enumerate în Cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului Bock şi Palade împotriva României - convenţia, legatul, uzucapiunea sau legea nu este inclusă hotărârea judecătorească, nu exclude posibilitatea constatării pe cale contencioasă a existenţei unei convenţii prin care s-a convenit asupra dobândirii dreptului de superficie.

Or, prin hotărârea judecătorească asupra căreia se exercită controlul judiciar nu a fost dobândit dreptul de superficie, ci doar s-a validat existenţa unei convenţii anterioare între soţii F. (decedat la data sesizării instanţei) şi C. (intimata pârâtă), în calitate de proprietari ai terenului, şi soţii B. (recurentul pârât) şi A. (intimata reclamantă), în calitate de constructori, în virtutea căreia cei din urmă au edificat o construcţie pe terenul celor dintâi.

Instanţa de apel a justificat la paragrafele 21-27 ale deciziei recurate concluzia că apelantul şi intimata au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei litigioase, prin edificarea ei pe terenul părinţilor apelantului ..., în baza unei convenţii încheiate cu aceştia, dovedită cu martori şi prezumţii simple în contextul imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris, datorită relaţiei strânse cu părinţii apelantului, de rudenie, în cazul apelantului, respectiv de afinitate, în cazul intimatei.

În acest sens a menţionat că deşi potrivit art. 1191 C. civ., "dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 RON, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată", conform art. 1198 C. civ., "acele reguli nu se aplică însă totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde, sau a conserva dovada luată", iar doctrina şi jurisprudenţa au consacrat o interpretare largă a art. 1198 C. civ. vechi, în sensul că acesta vizează şi situaţia imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris, în contextul relaţiilor de familie, cum este cazul de faţă.

Interpretând aceste dispoziţii, în corelaţie cu cele ale art. 1203 C. civ., în mod just a ajuns instanţa anterioară la concluzia că este posibilă dovedirea convenţiei mai sus menţionate nu numai cu martori, ci şi cu prezumţii simple referitoare nu numai prin raportare la un moment identificat cu certitudine în care convenţia a fost încheiată, ci şi prin observarea conduitei ulterioare a părţilor, exprimând implicarea lor în realizarea lucrărilor de construire, inclusiv prin planificare, finanţare, achiziţionarea de materiale de construcţie, angajarea şi supravegherea lucrărilor, ţinând cont de atitudinea aprobativă sau, dimpotrivă, ostilă a părinţilor, proprietari ai terenului.

Trebuie precizat că, deşi a arătat că "existenţa convenţiei de constituire a dreptului de superficie, prin edificarea de către apelant şi intimată a unei construcţii pe terenul părinţilor apelantului, este dovedită prin prezumţia simplă care rezultă din conduita părţilor la această convenţie, ulterior încheierii ei", instanţa de apel nu a avut în vedere intervenirea unui acord al părinţilor recurentului ulterior edificării construcţiei, ci chiar de la momentul construirii imobilului, menţionând că această împrejurare este dovedită inclusiv prin comportamentul ulterior al părţilor.

Ca urmare a administrării şi interpretării probatoriului propus, Curtea a dedus existenţa acestei convenţii, prin prezumţie simplă, din coroborarea faptului că soţii au edificat construcţia cu împrejurarea că părinţii unuia dintre ei, proprietari ai terenului, au cunoscut edificarea construcţiei de către soţi, iar lipsa de opoziţie în acest sens nu poate fi rezonabil înţeleasă decât ca având sensul confirmării tacite a convenţiei încheiate cu soţii constructori, având ca obiect acordarea permisiunii de a edifica o construcţie care să aparţină acestora din urmă, pe terenul părinţilor unuia dintre ei, care este afectat astfel de un drept superficie.

De asemenea, valorificând declaraţia martorului D. care a descris implicarea reclamantei în privinţa lucrărilor de construire, precum şi înscrisurile existente la dosar: facturi, avize de însoţire a mărfii, bonuri fiscale, etc. care atestă achiziţionarea de către reclamantă a unor materiale de construcţii şi de instalaţii şi finanţarea lucrărilor de construire precum şi discuţiile purtate de aceasta pe WhatsApp cu diverse persoane, ce denotă participarea sa şi la planificarea lucrărilor, instanţa a ajuns la concluzia că soţii au devenit proprietari asupra construcţiei edificate pe terenul părinţilor unuia dintre ei nu prin simplul fapt al construirii, ci prin efectul convenţiei încheiate cu aceştia, în sensul acordării permisiunii de a-şi construi o casă asupra căreia ei să fie proprietari, dobândind totodată un drept de superficie (drept real de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei).

În acest sens, ca urmare a interpretării probelor administrate, s-a constatat, pe de o parte, că reclamanta şi-a dovedit propria contribuţie, că nu există absolut niciun înscris sau altă probă directă privind suportarea vreunei cheltuieli de construire de către oricare dintre părinţii fostului soţ, iar pe de altă parte, că mama acestuia a renunţat la judecata apelului şi astfel a achiesat la sentinţa apelată, prin care s-a constatat că foştii soţi au dobândit, în devălmăşie, dreptul de proprietate asupra construcţiei, precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent acestei construcţii, ceea ce echivalează cu confirmarea de către aceasta a existenţei convenţiei respective, aşa cum a fost constatată de prima instanţă.

În contra acestei situaţii de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţa anterioară, recurentul susţine că nu a fost dovedit acordul proprietarilor terenului pentru dobândirea dreptului de superficie.

Or, concluzia Curţii de apel în sensul că a existat o convenţie între părţi în acest sens, se întemeiază pe probele ce au fost administrate în cauză, probatorii ce nu mai pot fi reinterpretate în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, aşa cum solicită recurentul.

Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Ca atare, vor fi înlăturate susţinerile recurentului în sensul că nu se poate presupune că a existat un acord expres sau tacit al proprietarilor terenului pentru ridicarea construcţiilor, deoarece instanţa anterioară, ca urmare a aprecierii probelor administrate şi făcând o corectă apreciere a dispoziţiilor procedurale în materie, dispoziţii a căror legalitate nu a fost contestată în recurs, a ajuns la concluzia existenţei convenţiei de constituire a dreptului de superficie, prin edificarea de către apelant şi intimată a unei construcţii pe terenul părinţilor apelantului.

Inexistenţa înscrisului doveditor al acestei convenţii, în sensul de instrumentum probationis, nu echivalează, aşa cum susţine recurentul cu lipsa convenţiei părţilor, ci, în condiţiile imposibilităţii morale de a se constitui un asemenea înscris doveditor, dat fiind relaţiile de familie şi afinitate, în mod justificat reclamanta a solicitat intervenţia instanţei pentru a se atesta existenţa unei asemenea convenţii.

Ca atare, Înalta Curte remarcă faptul că dreptul de superficie nu a fost constituit în baza hotărârii pronunţate de instanţa de fond aşa cum susţine recurentul ci, pe cale judecătorească, reclamanta a obţinut validarea unei convenţii preexistente cu privire la dreptul de superficie pretins, aspect perfect admisibil conform art. 35 C. proc. civ., în condiţiile în care, faţă de refuzul manifestat de recurent şi decesul tatălui acestuia, parte în convenţia anterior menţionată, s-a dovedit imposibilitatea întocmirii înscrisului constatator al acesteia.

Faţă de considerentele expuse anterior se observă că susţinerile recurentului nu sunt fondate, că au fost interpretate şi aplicate în mod corect dispoziţiile de drept material aplicabile speţei, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 156/C din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Cu referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reţinând culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurent la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 156/C din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă recurentul-pârât B. la plata sumei de 4500 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.