Prescription of contractual mandate liability triggered by judicial dissolution of underlying sales agreement

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia civilă, sub nr. x/2018, la data de 20 februarie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., pentru a se pronunţa o hotărâre judecătorească prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 139.800 Euro la cursul BNR din ziua plăţii şi a sumei de 19.761,95 RON, ambele reprezentând prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea mandatului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 100 din 10 mai 2018, Tribunalul Arad, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, ridicată de pârâta B. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 46/C din 6.03.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a admis excepţia prescripţiei invocate de pârâta B., a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul A. şi a fost obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 2000 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 614/2020-A din 1 octombrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă s-a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului incident, formulată de pârâta B. şi în consecinţă, s-a respins ca tardiv apelul incident declarat de aceasta.

S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant A. şi s-a păstrat sentinţa în întregime.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamantul A. la data de 4 noiembrie 2020.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 23 noiembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2021 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

6. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul A. a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2015 C. civ., pe care le-a considerat inoperabile pe motiv că mandatara nu mai putea să îşi îndeplineasca obligaţiile stabilite prin mandatul acordat, din cauza rezoluţionării promisiunii de vânzare-cumpărare prin hotărârea judecătorească din 19 iunie 2013;

- aplicabilitatea acestei dispoziţii legale nu este condiţionată de existenţa sau nu a posibilităţii de a se mai îndeplini mandatul, fapt pentru care instanţa de apel face o aplicare proprie a dispoziţiilor art. 2015 prin adăugarea unor condiţii suplimentare de aplicabilitate în mod nepermis, atare condiţii nefiind prevăzute de lege.;

- prima instanţa cât şi instanţa de apel se raportează, în stabilirea punctului de pornire al termenului de prescripţie, la data primei reţineri prin poprire asupra pensiei, însă fără a avea în vedere că recurentul, nefiind în Romania în perioada respectivă, nu a avut cunoştinţă nici de finalizarea procesului prin care s-a dispus rezoluţiunea promisiunii, nici de începerea sau derularea executării silite;

- tot prin aplicarea greşită a legii, instanţa de apel a considerat că verificarea absenţei reclamantului din România şi, implicit, imposibilitatea de a lua la cunoştinţă de finalizarea procesului de rezoluţiune a promisiunii şi de începerea sau de derularea executării silite nu putea fi făcută decât în cazul unei cereri de repunere în termen, conform art. 2522 C. civ.

- instanţele erau datoare să verifice motivele legate de absenţa reclamantului din ţară în cadrul procesului de stabilire a datei de la curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în condiţiile art. 2523 şi următoarele C. civ.

- atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au omis să verfice dacă şi când a luat cunoştinţă reclamantul de realizarea actului de executare silită pe care îl foloseşte ca punct de reper în calculul termenului de prescripţie;

- atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au aplicat greşit prevederile art. 2015, art. 2522 şi art. 2523 C. civ., în sensul stabilirii unui moment de curgere al termenului de prescripţie anterior datei de 16 mai 2015, dată ce rezultă din aplicarea art. 2015 C. civ. prin raportare la momentul încheierii mandatului conferit intimatei;

- solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca vădit nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei şi admiterea recursului.

8. Procedura de filtru

Prin încheierea din 9 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 614A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi s-a fixat termen de judecată la data de 25 ianuarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursului arată că, prin demersul juridic, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 139.800 euro la cursul BNR din ziua plăţii şi 19.761,95 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea unui mandat, despăgubiri egale cu sumele la plata cărora a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească.

Prin respectivul mandat, în concret procura specială autentificată sub nr. x/16 mai 2012, reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să întocmească schiţa de dezmembrare şi ieşire din indiviziune a unui imobil, să semneze actul de dezmembrare şi ieşire din indiviziune în faţa notarului public, să vândă cota de 6/12-părti din imobil concretizată în parcela dobândită ca urmare a dezmembrării.

Reclamantul a pretins că pârâta nu şi-a îndeplinit mandatul, ceea ce a condus la imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei inserate în promisiunea de vânzare cumpărare încheiată cu S.C. C. S.R.L., autentificată la BNP D. prin încheierea nr. 3037 din 14.07.2008.

Se cuvine a fi precizat că, prin sentinţa civilă nr. 2018/19.06.2013, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Arad a dispus rezoluţiunea promisiunii de vânzare cumpărare sus-menţionate şi reclamantul împreună cu soţia acestuia au fost obligaţi să plătească societăţii C. S.R.L. suma de 139.800 Euro reprezentând dublul avansului preţului, hotărâre pusă în executare silită.

Analizând prioritar excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, Tribunalul Bihor a admis excepţia prescripţiei, respingând acţiunea, ca prescrisă. A argumentat că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la momentul în care s-a declanşat executarea silită în baza sentinţei civile nr. 2018/19.06.2013 a Tribunalului Arad şi, mai precis, raportat la data primei reţineri prin poprire asupra pensiei sale (şi a soţiei, de asemenea debitoare, în prezent decedate), adică la data de 28.03.2014. Termenul de prescripţie de 3 ani, început la data de 28.03.2014, s-a împlinit la data de 28.03.2017, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la data de 20.02.2018, deci cu depăşirea termenului legal.

În soluţionarea apelului formulat de reclamant, Curtea de Apel Oradea, făcând aplicarea art. 2517 şi art. 2523 C. civ., la data la care s-a făcut prima poprire din pensie cuvenită (28.03.2014), apelantul avea sau trebuia să aibă cunoştinţă de acest aspect, ocazie cu care putea astfel constata ce debit s-a stabilit în sarcina sa şi, implicit, să acţioneze împotriva persoanei apreciată că este în culpă de producerea sa, în speţă a intimatei. În subsidiar, a mai arătat că la data 09.10.2014, creditoarea a solicitat suspendarea executării imobiliare, sens în care s-a emis o încheiere, iar debitorul A. a prezentat-o terţului poprit, solicitând sistarea reţinerilor de pensie. A conchis curtea că, în măsura în care s-ar aprecia că doar de la acel moment apelantul a cunoscut debitul datorat, termenul de 3 ani a expirat la data de 09.10.2017, or acţiunea a fost promovată la data de 20.02.2018.

Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică, în esenţă, modalitatea în care instanţa de fond, validată prin argumentaţia instanţei de apel, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în cauză de pârâta B.. Arată că atât prima instanţa, cât şi instanţa de apel se raportează, în stabilirea punctului de pornire al termenului de prescripţie, la data primei reţineri prin poprire asupra pensiei, însă fără a avea în vedere că recurentul, nefiind în Romania în perioada respectivă, nu a avut cunoştinţă nici de finalizarea procesului prin care s-a dispus rezoluţiunea promisiunii, nici de începerea sau derularea executării silite.

Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma acestui motiv, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 2517 C. civ., conform cărora termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Acest termen constituie intervalul de timp, stabilit de lege, înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.

Regula generală în materia începutului prescripţiei extinctive este instituită de art. 2523 C. civ., care prevede că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Regula respectivă are un caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular. În plus, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, sau dacă, după împrejurări, trebuia să cunoască actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă sau nu trebuia să aibă cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată.

În litigiul pendinte, fapta cauzatoare de prejudicii pentru care reclamantul solicită a fi despăgubit o constituie pretinsa neexecutare a obligaţiilor asumate prin mandat de către intimată, în concret prin procura specială sus-menţionată.

Potrivit dispoziţiilor art. 2525 C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Conform dispoziţiilor sus-menţionate, se constată că, în cauză, momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă îl constituie momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2018/19.06.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013, de către Tribunalul Arad, prin care s-a rezoluţionat promisiunea de vânzare cumpărare sus-menţionată şi reclamantul împreună cu soţia acestuia au fost obligaţi să plătească societăţii cocontractante suma de 139.800 Euro, reprezentând dublul avansului preţului, hotărâre pusă în executare silită. Această sumă, pretinsă a fi prejudiciul suferit de reclamant, este suma pe care acesta o solicită de la pârâtă. Însă, reclamantul nu a exercitat nicio cale de atac împotriva respectivei sentinţe, înlăuntrul căreia ar fi putut invoca o repunere în termen.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentului, conform cărora a fost în imposibilitate de a lua la cunoştinţă de finalizarea procesului de rezoluţiune a promisiunii şi de începerea sau de derularea executării silite, întrucât nu s-a aflat în ţară în perioada în care s-a judecat cauza respectivă. Aceasta întrucât aceste apărări nu pot fi analizate în acest cadru procesual, şi anume într-un nou litigiu, atât timp cât reclamantul însuşi nu le-a valorificat într-o potenţială cale de atac împotriva sentinţei civile nr. 2018/19.06.2013, respectiva sentinţă beneficiind de autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ.. Orice chestiune legată de un eventual viciu de citare, sau o cerere de repunere în termenul de a-şi formula apărări prin intermediul unei întâmpinări ar fi trebuit să fie formulate în cadrul dosarului nr. x/2013, solicitări neefectuate de către reclamant.

Având în vedere aceste aspecte, motivul de recurs privitor la o greşită interpretare a dispoziţiilor referitoare la prescripţie este nefondat, decizia recurată nefiind afectată de niciun viciu de legalitate sub acest aspect.

Printr-un al doilea motiv de recurs, încadrabil în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2015 C. civ., pe care le-a considerat inoperabile pe motiv că mandatara nu mai putea să îşi îndeplineasca obligaţiile stabilite prin mandatul acordat, din cauza rezoluţionării promisiunii de vânzare-cumpărare prin hotărârea judecătorească din 19 iunie 2013; în mod similar, a apreciat că aplicabilitatea acestei dispoziţii legale nu este condiţionată de existenţa sau nu a posibilităţii de a se mai îndeplini mandatul, fapt pentru care susţine că instanţa de apel face o aplicare proprie a dispoziţiilor art. 2015 C. civ. prin adăugarea unor condiţii suplimentare de aplicabilitate în mod nepermis, atare condiţii nefiind prevăzute de lege.

În referire la acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a apelului, instanţa a verificat şi validat argumentele instanţei de fond privitoare la admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material şi la respingerea acţiunii, ca prescrisă. În plus, aceasta a analizat şi argumentele expuse în cererea de apel de către reclamant pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte îndeplinirea sau nu a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de aceasta prin contractul de mandat, respectiv întocmirea documentaţiei cadastrale pentru imobilul litigios, neidentificând pertinenţa acestora. Instanţa de apel a reţinut în motivare că, în conformitate cu cele stipulate în procura respectivă, mandatul este valabil până la revocare sau în condiţiile art. 2015 C. civ., care prevede că, dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui. Însă, în cauză, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că întrucât intervenise rezoluţiunea judiciară a promisiunii de vânzare-cumpărare, mandatara nu mai putea să-şi îndeplinească obligaţiile asumate conform procurii respective.

Aceasta întrucât, ca urmare a intervenţiei rezoluţiunii pe cale judecătorească, obligaţia de vânzare a cotelor-părţi din imobil care aparţineau reclamantului a devenit imposibil de executat nu din culpa pârâtei, ci chiar din culpa reclamantului, constatată definitiv prin sentinţa civilă nr. 2018/19.06.2013. A reţine o stare de fapt contrară printr-o eventuală decizie pronunţată în recurs echivalează cu încălcarea autorităţii de lucru judecat sus-citate, aspect inadmisibil.

De altfel, recurentul nici nu explicitează în concret în ce mod a interpretat greşit dispoziţiile legale prevăzute de art. 2015 C. civ. instanţa de apel şi de ce nu ar trebui să se dea eficienţă hotărârii judecătoreşti prin care s-a rezoluţionat promisiunea de vânzare-cumpărare, neevidenţiind care anume este adăugarea la lege efectuată de instanţa de apel. Din această perspectivă, instanţa de recurs este în imposibilitate de efectua controlul judiciar al deciziei recurate prin prisma unui motiv de recurs care nu conturează exact în ce a constat pretinsa greşită interpretare a legii, acest motiv de recurs fiind, de asemenea, nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 614A din 1 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2022.