Inadmissibility of revision for contradictory judgments where res judicata was previously analyzed and dismissed in the second proceeding

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 17 mai 2022, sub nr. x/2022, revizuenţii A., B. şi C. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2236 din 27 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care au solicitat anularea deciziei ce face obiect al revizuirii şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea recursului pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivului de revizuire, revizuenţii au solicitat repunerea în termenul de revizuire, arătând că motivele prezentei cereri se raportează la considerentele hotărârii, astfel că până la momentul comunicării deciziei nu aveau posibilitatea obiectivă de a expune argumentele în susţinerea cererii. Această ultimă cerere a fost soluţionată în şedinţa publică din data de 18.05.2022.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenţii au arătat că cele două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 şi, respectiv decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021 - sunt contradictorii în ceea ce priveşte necesitatea şi eficienţa procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Astfel, au arătat că prin decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 s-a reţinut că revizuenţii nu erau îndreptăţiţi să obţină restituirea imobilelor, deoarece nu aveau cetăţenie română şi deci nu îndeplineau condiţiile legii speciale, iar prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, s-a reţinut că aveau deschisă procedura administrativă, având obligaţia să parcurgă căile de atac prevăzute de legile speciale.

Drept urmare, în opinia revizuenţilor este evident că în ambele hotărâri s-a adus în discuţie chestiunea litigioasă privind aplicarea Legii nr. 18/1991, acestea având motivări şi considerente contradictorii.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, iar, în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă.

Intimata Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului - Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

I. Circumstanţele cauzei

1. Litigiul vizând dosarul nr. x/2010 - soluţionat prin decizia civilă nr. 1839 din 07 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Prin cererea înregistrată la data de 12.02.2010 pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2010, reclamantul C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului - Timişoara, Agenţia Domeniilor Statului, Grupul Şcolar Agricol "Iulian Dracea", a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate lipsa titlului Statului Român asupra terenului în litigiu şi, pe cale de consecinţă, nevalabilitatea dreptului de administrare acordat Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului - Timişoara, a dreptului de administrare acordat Agenţiei Domeniului Statului şi a dreptului de folosinţă acordat Grupului Şcolar Agricol "Iulian Dracea", totodată, să oblige pârâţii să îi lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă totală de 232.418 mp.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2903 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; în prealabil, a respins următoarele excepţii, invocate de către pârâţi: a netimbrării cererii; a lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes; cea a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului şi Agenţia Domeniilor Statului.

Prin decizia civilă nr. 849/A din 05 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul C. împotriva sentinţei menţionate, dispunându-se anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin decizia nr. 3752 din 25 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de pârâţi împotriva deciziei menţionate.

Prin sentinţa civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiş a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului, Agenţia Domeniilor Statului şi Grupul Şcolar Agricol "Iulian Dracea.

Prin decizia civilă nr. 128 din 09 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul C. împotriva sentinţei menţionate, dispunându-se anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin decizia nr. 477 din 18 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat nul recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C..

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. x/2010.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14.10.2015, instanţa a constatat transmiterea calităţii procesuale pasive a pârâtului Grupul Şcolar Agricol "Iulian Dracea" către Colegiu Silvic "Casa Verde", pentru că prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 304/18.12.2012 s-a aprobat schimbarea denumirii Grupului Şcolar Agricol "Iulian Dracea" în Liceul Tehnologic Agricol "Petru Botiş". Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 65/13.02.2015 s-a aprobat fuziunea prin absorbţie dintre Colegiul Silvic "Casa Verde" şi Liceul Tehnologic Agricol "Petru Botiş", acesta din urmă dizolvându-se în urma fuziunii.

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C..

Prin decizia civilă nr. 116 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în majoritate, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate.

~Opinia separată a fost exprimată în sensul admiterii apelului reclamantului, al admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată, al constatării lipsei titlului Statului Român asupra terenurilor extravilane în suprafaţă totală de 232.418 mp, identificate prin cererea introductivă şi prin expertiza topografică, precum şi al obligării pârâţilor de a lăsa reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenurile extravilane în suprafaţă totală de 232.418 mp.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 07 octombrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 116 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

2. Litigiul vizând dosarul nr. x/2019 - soluţionat prin decizia civilă nr. 2236 din 27 octombrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 04.06.2019, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constatarea nulităţii absolute a actelor de preluare de către Statul Român, de la autorul acestora, D., a imobilelor nr. cad. x, înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela LL 474), înscris în CF x Timişoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 424, înscris în CF x Timişoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 422, înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x, înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela C. civ. 410/1), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela HB 412/2), înscris în CF x Timişoara, proprietar Statul Român, prin Agenţia Domeniilor Statului, proprietate privată; constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul autorului lor, D., la data decesului - 16.08.1974; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 13620 din 11 decembrie 2019, Judecătoria Timişoara, secţia a II a civilă a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 06.02.2020, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 366 din 19 mai 2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile autorităţii lucrului judecat şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârât prin întâmpinare şi a respins acţiunea.

Prin decizia civilă nr. 29 din 03 martie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul reclamanţilor împotriva sentinţei; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta accesorie Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Regele Mihai I al României din Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 2236 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat, prin limitele stabilite de art. 513 alin. (3) C. proc. civ. şi prin raportare la susţinerilor părţilor, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii lucrului judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

Având în vedere modificarea adusă C. proc. civ., prin Legea nr. 310/2018, Înalta Curte reţine că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

În acest ultim caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.

În speţă, prin cererea de revizuire formulată, revizuenţii au susţinut că decizia civilă nr. 2236 din 27 octombrie 2021 încălcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1839 din 7 octombrie 2016, (ambele decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) în ceea ce priveşte necesitatea şi eficienţa urmării procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Invocarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoştinţă de existenţa primei hotărâri, ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se prima hotărâre, instanţa a omis să se pronunţe asupra obiecţiilor în legătură cu existenţa acelei hotărâri, în sensul de a nu fi soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat. Dacă s-ar admite interpretarea contrară şi s-ar considera că cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situaţie, ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a dezlegărilor date excepţiei autorităţii de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre. Instanţa de revizuire ar fi pusă în situaţia de a se pronunţa cu privire la temeinicia soluţiei date în legătură cu această excepţie, realizând astfel un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ceea ce nu este admisibil în revizuire.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiţie de admisibilitate, însă această condiţionare decurge în mod necesar din caracterul extraordinar al căii de atac a revizuirii menită să sancţioneze doar încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu şi modalitatea în care cea de-a doua hotărâre, având a analiza excepţia autorităţii de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior (o chestiune litigioasă ce are legătură sau se răsfrânge, prin efectele sale, asupra noii judecăţi) dă dezlegare acestor aspecte.

Condiţia ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată şi soluţionată în primul litigiu, deşi nu este expres prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezultă neechivoc din interpretarea acestui text prin raportare la regulile care guvernează autoritatea de lucru judecat, o hotărâre definitivă neputând fi cenzurată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei date cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, această soluţie beneficiind la rândul său de autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părţii nemulţumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate în procesul soluţionat prin hotărârea atacată cu revizuire.

Drept urmare, pe calea revizuirii, ca mijloc procedural pus la dispoziţia părţii, nu se produce o reformare a hotărârilor pretins contradictorii în urma exercitării controlului judiciar asupra legalităţii acestora, ci se verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, se procedează la anularea ultimei hotărâri.

În speţă, Înalta Curte constată că această condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită, deoarece autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu doar că a fost invocată cu ocazia celei de-a doua judecăţi, dar a reprezentat însuşi fundamentul juridic al celei de a doua acţiuni, partea reclamantă solicitând (încă de la momentul formulării cererii introductive) să se ţină cont de dezlegările date prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, anume prin sentinţa civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situaţia juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), prin decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti antereferite, partea pârâtă a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie care a fost respinsă de prima instanţă în considerarea faptului că, deşi partea reclamantă C. a figurat în ambele dosare, între cele două litigii nu există identitate totală de părţi, de obiect şi de cauză juridică.

Prin motivele de apel, partea reclamantă a reiterat efectele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2010, iar instanţa de apel a efectuat propria verificare a lucrului judecat anterior, în ambele sale manifestări, pozitivă şi negativă.

Această dezlegare dată de instanţa de apel a fost analizată şi confirmată ulterior prin decizia civilă nr. 2236 din 27.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, răspunzând criticilor formulate de partea recurentă, a respins, ca nefondat recursul declarat în cauză.

Aşadar, în speţă, revizuenţii au uzat încă din timpul soluţionării celui de-al doilea proces, de existenţa unei alte căi procedurale puse de lege la îndemâna acestora pentru a preîntâmpina apariţia unor considerente contradictorii relative la dezlegarea aceleiaşi chestiuni litigioase, şi anume de posibilitatea de a invoca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1839/07.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii litigioase în privinţa căreia se invocă, în revizuire, încălcarea autorităţii de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2236/27.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2019.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2236 din 27.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele învestite cu judecata litigiului ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2019 au analizat incidenţa efectelor autorităţii de lucru judecat invocate, arătându-se prin decizia definitivă adoptată în recurs, care sunt argumentele pentru care nu poate fi reţinută.

Or, aşa cum s-a menţionat anterior, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri, cerinţă care izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect sau asupra modului în care efectul pozitiv al lucrului judecat a fost valorificat.

În concluzie, instanţei de revizuire, având de analizat excepţia autorităţii de lucru judecat, sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea revizuirii formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în care instanţa de revizuire este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

Dat fiind faptul că, în dosarul nr. x/2019 s-au pus în discuţie şi s-au analizat atât efectul negativ, cât şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1839/07.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest aspect nu mai poate fi supus cenzurii instanţei de revizuire întrucât, astfel cum s-a arătat, ar deschide, calea unui control jurisdicţional de legalitate neîngăduit de lege, în scopul reformării unei hotărâri definitive.

Or,câtă vreme prin intermediul cererii de revizuire îndreptate împotriva deciziei nr. 2236/27.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2019, a fost pusă în discuţie modalitatea în care printr-o decizie definitivă, ca act jurisdicţional, s-au tranşat aspecte în legătură cu efectul autorităţii de lucru judecat al unei alte hotărâri, revizuenţii tind să transforme această cale extraordinară de atac într-una de reformare care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive, în afara cazurilor strict prevăzute de lege.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile revizuenţilor în sensul în care nu trebuie verificat dacă autoritatea de lucru judecat a fost invocată şi analizată cu ocazia celei de-a doua judecăţi, pentru că astfel s-ar adăuga o condiţie pe care legea nu o prevede, întrucât o asemenea analiză decurge din însăşi natura acestei căi extraordinare de atac, care, după cum s-a menţionat, nu permite realizarea unui nou control judiciar sub aspectul legalităţii unei asemenea hotărâri, prin care s-a verificat chestiunea autorităţii lucrului judecat.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat, în forma sa pozitivă.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (cauza Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenţii au beneficiat în litigiile anterioare, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretind revizuenţii, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire declarată de revizuenţii B., A. şi C., împotriva deciziei nr. 2236 din data de 27 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenţii B., A. şi C., împotriva deciziei nr. 2236 din data de 27 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Cu recurs, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători.

Cererea de recurs se va depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub sancţiunea anulării cererii.

Pronunţată astăzi, 18 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.