Church property alienation without required diocesan approval: absolute nullity under special religious statutes versus general civil consent defects

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 25 iunie 2019, reclamanţii Arhiepiscopia Ortodoxă Arad şi Parohia Ortodoxă Română Turnu au chemat în judecată pârâţii A., B. şi C., solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. prin care Parohia Ortodoxă Română Turnu, prin preotul paroh A. a vândut către preotul său paroh următoarele imobile: terenul extravilan arabil în suprafaţă de 140000 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x sub B,l.l- Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: 11511 şi terenul extravilan arabil în suprafaţă de 3691 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: 11512.

Reclamanţii au solicitat de asemenea constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D. prin care Parohia Ortodoxă Română Turnu, prin preot paroh A. a vândut către pârâtul preot paroh A. terenul arabil din extravilanul municipiului Arad în suprafaţă de 140000 mp, imobil înscris în CF x nedefinitiva - Arad cu nr. cad x de sub E. din CF x în baza actului de parcelare nr. x/2007 cu titlu de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991; anularea contractului de dare în plată autentificat sub nr. x din data de 20.01.2012 de către Biroul Notarului Public F. ca o consecinţă a anulării contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. şi contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D..

Au solicitat a se constata reaua credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor mai sus menţionate; obligarea pârâţilor să restituie Parohiei Ortodoxe Române Turnu imobilele ce au făcut obiectul contractelor anterior precizate, precum şi îndrumarea Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară să efectueze cuvenitele modificări în Cartea Funciară.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Arad, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 308 din 14 decembrie 2020, Tribunalul Arad a respins acţiunea pentru constatarea nulităţii actelor juridice şi restabilirea situaţiei anterioare formulată de reclamantele Arhiepiscopia Ortodoxă Arad şi Parohia Ortodoxă Română Turnu şi le-a obligat pe acestea să plătească pârâtului C. cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 RON.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Timişoara Cluj, secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 181 din 05 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Arad împotriva sentinţei civile nr. 308/14.12.2020 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019 şi au fost obligate apelantele reclamante, în solidar, la plata sumei de 2500 RON către intimatul pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 181 din 05 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au formulat recurs reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Arad.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea în tot, cu reţinere spre rejudecare, a deciziei civile nr. 181/05.10.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul x/2019 şi a sentinţei civile nr. 308 din data de 14.12.2020, pronunţată de Tribunalul Arad, iar, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.

În susţinerea cererii de recurs, recurentele-reclamante au susţinut că atât decizia civilă nr. 181/05.10.2021 pronunţată de Curtea De Apel Timişoara, cât şi sentinţa civilă nr. 308 din data de 14.12.2020 pronunţată de Tribunalul Arad au fost date prin încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv ale art. 43, art. 49, art. 95, art. 170 alin. (10), din Hotărârea nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, ale art. 31 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti potrivit, ale art. 27 din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi ale art. 1235, art. 1236, art. 996 şi art. 998 C. civ.

În dezvoltarea motivelor, recurentele au învederat că au solicitat instanţei de judecată să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. şi sub nr. 1746/din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D., arătând că acestea au fost încheiate: cu încălcarea interesului general; nu au avut o cauză licită şi a lipsit consimţământul Parohiei Ortodoxe Române Turnu la încheierea celor două convenţii.

Arată că Tribunalul Arad, analizând doar motivele de nulitate (respectiv primele două capete de cerere) a apreciat că în ceea ce priveşte primul motiv de nulitate "nu se pune problema unei lipse a consimţământului, ci doar a valabilităţii acestuia, nevalabilitatea fiind afirmativ derivată din nerespectarea procedurilor interne ale bisericii şi anume prevederile art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române", întrucât prin această procedură a aprobării vânzării de către consiliul eparhial nu se ocroteşte un interes general, ci doar interesul particular al Bisericii Ortodoxe. În ceea ce priveşte cauza ilicită invocată s-a reţinut că nu s-a dovedit în cauză, nefiind probat că scopul vânzării, de către reclamant "către sine a terenurilor a fost acela de a apropia terenurile în dauna intereselor parohiei pe care o conduce".

În ceea ce priveşte încălcarea interesului general, consideră că prin vânzarea terenurilor în litigiu s-au încălcat norme legale care ocrotesc un interes general, aceste încălcări ale dispoziţiilor legale eludând interesul general al comunităţii ortodoxe din Turnu.

Cu privire la lipsa consimţământului Parohiei Ortodoxe Române Turnu la încheierea celor două convenţii, arată că instanţa de apel nu s-a aplecat asupra analizei textelor de lege care susţineau teza lipsei consimţământului la încheierea celor două tranzacţii arătând în mod greşit că textele de lege de care s-au prevalat recurentele pentru susţinerea cauzei de nulitate cu privire la lipsa consimţământului vizează nevalabilitatea acestuia şi nu lipsa lui. Apreciază că instanţele de fond au pierdut din vedere dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, potrivit cărora "orice parohie din cadrul Bisericii Ortodoxe Române poate dobândi în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile asupra cărora poate dispune în conformitate cu statutele proprii 2. Conform acestor dispoziţii legale, Parohiei Ortodoxe Române Turnu, nu îi era interzisă înstrăinarea bunurilor proprii, însă consimţământul parohiei trebuie exprimat potrivit HGR nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi a Regulamentului pentru administrarea averilor bisericeşti aprobat de către Ministerul Cultelor prin Decizia nr. 32-234/1950 care se aplică pana la elaborarea unui alt regulament."

Consideră că, în lumina acestor dispoziţii legale, se poate concluziona că în prezenta cauză vorbim de o lipsă a consimţământului parohiei la încheierea contractelor de vânzare cumpărare ce fac obiectul prezentului dosar, în condiţiile în care preotul paroh, fără respectarea procedurilor anterior menţionate, nu a putut să exprime în numele parohiei sale consimţământul cu privire la înstrăinarea unui imobil, cu atât mai mult cu cât art. 95 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede că doar Consiliul Eparhial are puterea de a lua hotărâri şi de a-şi exprima consimţământul cu privire la transmiterea cu orice titlu a folosinţei sau proprietăţii asupra bunurilor imobile ale unităţilor bisericeşti din eparhie (vânzare, cumpărare, închiriere, schimb etc), precum şi asupra grevării cu sarcini sau afectării de servituţi a bunurilor acestor unităţi, cu excepţia bunurilor sacre care sunt inalienabile.

În ceea ce priveşte cauza ilicită, recurentele au arătat că instanţele de fond au pierdut din vedere şi nu au aplicat în mod corect normele legale referitoare la reaua credinţă a intimatului şi fraudarea intereselor comunităţii pe care a păstorit-o, care este dovedită prin simplul fapt că acesta a nesocotit cu bună ştiinţă dispoziţiile legale urmărindu-şi propriul său interes în detrimentul interesului comunităţii.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-pârâţi A., B. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 08 decembrie 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 10.

Prin rezoluţia din 16 februarie 2022, în baza art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018, s-a stabilit termen pentru analiza recursului la 18 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile de nelegalitate formulate de recurentele-reclamante împotriva deciziei atacate sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele următoare:

Prin cererea de recurs, recurentele-reclamante s-au prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că prin decizia recurată instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept substanţial aplicabile pentru soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv că în mod greşit instanţa de apel a refuzat analiza cererii de chemare în judecată, prin prisma argumentelor care vizau nerespectarea procedurilor interne ale bisericii, şi anume a prevederilor art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe.

Înalta Curte reţine că, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1235, art. 1236, art. 1236, art. 996 şi art. 998 C. civ., precum şi pe dispoziţiile Regulamentului pentru administrarea averilor bisericeşti şi pe dispoziţiile H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, reclamantele solicitând constarea nulităţii absolute a două contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile ce au aparţinut Parohiei Turnu, încheiate între reclamanta Parohia Turnu şi pârâtul A..

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, intimatul-pârât A., în calitatea sa de preot paroh al Parohiei Turnu, prevalându-se de adeverinţa cu numărul x/27.10.2008 şi de procesele-verbale încheiate în data de 29.06.2008 şi în data de 23.06.2007 cu ocazia întrunirii şedinţei Consiliului Parohial al Parohiei Ortodoxe Române Turnu, a procedat la vânzarea către sine şi familia sa a imobilelor care au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. şi al contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D..

Ulterior, intimaţii-pârâţi A. şi B. au transferat dreptul de proprietate asupra acestor terenuri în favoarea fiului lor, C., printr-un act de dare în plată, autentificat prin încheierea nr. 146/20.01.2012 a BNP F.. Darea în plată a fost încheiată în considerarea unui împrumut în valoare de 100.000 euro, acordat de pârâtul C. părinţilor săi în cursul anului 2004, împrumut în privinţa căruia a fost încheiat.

În aceste condiţii, reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea nulităţii absolute a celor trei contracte anterior menţionate, susţinând ca motive de nulitate absolută: lipsa consimţământului reclamantei Parohia Turnu la primele două înstrăinări făcute în favoarea pârâţilor A. şi B., înstrăinare ce s-a realizat fără respectarea procedurii instituite prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008, precum şi cauza ilicită a acestor acte juridice. În privinţa contractului de dare în plată, reclamantele au invocat principiul desfiinţării actelor subsecvente, apreciind că nulitatea ce afectează primele două înstrăinări se răsfrânge şi asupra contractului ulterior.

Astfel învestită, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte motivul de nulitate vizând lipsa unui consimţământ valabil exprimat, din argumentaţia reclamantelor raportată la starea de fapt, nu este vorba de o lipsă a consimţământului, ci de o nevalabilitate a acestuia.

Totodată, prima instanţă a reţinut că distincţia dintre nulitatea absolută sau relativă se face în funcţie de interesul general sau particular al dispoziţiei legale încălcate şi cum, în speţă, nu se pune problema ocrotirii unui interes general, a constatat că nerespectarea procedurii obţinerii aprobării consiliului eparhial nu constituie un motiv de nulitate absolută a contractului încheiat în lipsa aprobării. Dimpotrivă, este vorba despre un caz de nulitate relativă, iar instanţa nu a fost învestită cu o cerere în acest sens.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de nulitate absolută, respectiv cauza ilicită, a constat că nu este dovedit în cauză, iar în ceea ce priveşte nulitatea actului de dare în plată, acest capăt de cerere fost respins fiind un capăt de cerere accesoriu, care urmează soarta capetelor principale.

La rândul său, instanţa de apel a confirmat soluţia dată de prima instanţă, reţinând că, faţă de motivele invocate în susţinerea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, în mod corect prima instanţă le-a calificat ca vizând nevalabilitatea consimţământului, atâta timp cât se referă la lipsa aprobării Consiliului eparhial pentru înstrăinarea bunurilor imobile ale parohiei în conformitate cu dispoziţiile art. 170 alin. (10) din Hotărârea nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române sau nerespectarea procedurii prevăzute pentru situaţia înstrăinării bunurilor imobile ale unei parohii.

Totodată, a fost validată aprecierea primei instanţe în sensul că ceea ce se pretinde în speţă este încălcarea unui interes privat, iar nu a interesului public.

În acest context, instanţa de apel a considerat că nu a fost învestită cu analiza unui petit în constatarea nulităţii relative şi a apreciat că nu se mai impune analiza cererii prin prisma textelor legale care impun anumite aprobări şi proceduri pentru vânzarea imobilelor unei parohii, cât timp ele vizează nevalabilitatea consimţământului, care este sancţionată cu nulitatea relativă a actului juridic.

Analizând prin prisma acestor statuări, criticile recurentelor, Înalta Curte constată că, în speţă, aşa cum rezultă din argumentaţia cererii formulate de recurentele-reclamante, acestea au invocat, în esenţă, în justificarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare, nerespectarea dispoziţiilor normative care instituie o procedură specială în adoptarea deciziilor referitoare la pentru înstrăinarea imobilelor în litigiu, stabilită în Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti (recunoscut prin H.G. nr. 53/2008).

Se impune a se observa că art. 209 alin. (1) din C. civ. prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Deopotrivă, noţiunea de consimţământ, ca element al voinţei juridice, semnifică hotărârea de a te obliga juridiceşte şi manifestarea ei exterioară, respectiv că în cazul persoanelor juridice consimţământul - are două componente intim legate între ele: decizia (înţeleasă ca act colectiv, voliţional, iar nu ca act juridic) şi reprezentarea (exprimarea voinţei juridice).

În lumina acestor considerente, în speţă, invocarea nerespectării procedurii speciale instituite prin Regulamentul anterior evocat la momentul încheierii celor două contracte de vânzare, în ceea ce priveşte decizia de înstrăinare, înţeleasă ca act voliţional al Parohiei Turnu, nu are valenţa lipsei consimţământului persoanei juridice reclamantă, întrucât, prin ipoteză, ceea ce se susţine este faptul că la încheierea celor două contracte de vânzare cumpărare consimţământul a existat şi a fost exprimat de pârâtul care reprezenta Parohia la momentul încheierii celor două contracte, însă a fost adoptată fără ca procedura specială de înstrăinare, să fie respectată, cele două contracte fiind încheiate fără aprobarea Consiliului Eparhial. În consecinţă, argumentele recurentelor către susţin lipsa consimţământului vânzătoarei la înstrăinarea imobilelor nu pot fi validate.

Analizând, în continuare, susţinerile din recurs subsumate pretinsei omisiuni a instanţelor devolutive de a analiza cauza prin prisma normelor speciale pe care recurentele şi-au fundamentat cererea, respectiv a celor care circumstanţiază felul nulităţii invocate ca fiind nulitatea absolută a celor două convenţii, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate.

Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

De asemenea, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. impune instanţei obligaţia de a analiza ceea ce s-a cerut, respectiv, cererile în privinţa cărora instanţa a fost legal învestită. Astfel, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar înţelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, revenind în sarcina instanţei obligaţia de a clarifica acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greşit, sau cea în care deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituţie.

Din acest unghi, stabilirea corectă a cadrului judecăţii impune instanţei să dea relevanţă în ceea ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată aspectelor neîndoielnice, care reies din ansamblul acestui act procedural.

În speţă, instanţele de fond au procedat la o calificare a motivului de nulitate invocat de reclamante prin prisma dispoziţiilor dreptului comun, respectiv C. civ., context în care au apreciat că reclamantele au invocat o cauză de nulitate relativă a celor două contracte de vânzare cumpărare, respectiv că nu au fost legal învestite cu analiza acesteia.

Or, o atare analiză ignoră cadrul normativ special pe care reclamantele şi-au fundamentat, deopotrivă, cererea, omiţând că, în ipoteza actelor juridice de înstrăinare având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, au fost edictate norme speciale care reglementează, pentru ipoteza încheierii unor astfel de acte juridice cu încălcarea prevederilor statutare, un caz de nulitate absolută.

Aceasta întrucât cauza cererii de chemare în judecată - fundamentul calificat juridic al cererii - este derivată din argumentul care susţine pretenţia, denumirea eronată a cauzei de nulitate nefiind aptă să înlăture obligaţia instanţelor de a analiza această cauză, aşa cum rezultă neîndoielnic din prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

În acest sens, se impune a fi reţinut că, potrivit art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, act normativ pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată,:

"Actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută".

Totodată, se mai impune a fi observat că principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, aplicându-se prioritar faţă de norma generală.

Raportat la conţinutul normei speciale anterior evocate, instanţa de recurs reţine că, de vreme ce cauza juridică a acţiunii reclamantelor a fost aceea a nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare ca efect al unei pretinse încălcări a procedurii speciale care reglementează, în ipoteza bunurilor imobile aparţinând cultului ortodox, adoptarea deciziilor referitoare la înstrăinarea acestor imobile, este fondată critica din recurs în sensul că în mod eronat instanţa de apel nu a procedat la analiza nulităţii din perspectiva cauzei care a susţinut această sancţiune.

Cum în lipsa acestor verificări, controlul de legalitate nu poate fi exercitat, deoarece instanţa de recurs nu are a se raporta la considerente specifice a căror verificare să poată fi realizată, raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că soluţia dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancţionată cu casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantelor.

Se impune, aşadar, refacerea cercetării judecătoreşti în raport de pretenţiile real afirmate prin cererea de chemare în judecată, dar şi de apărările dezvoltate în proces de pârâţi.

În referire la critica vizând greşita calificare a interesului ocrotit prin intermediul normelor a căror încălcare s-a invocat, se constată că pentru ipoteza încălcării prevederilor statutare la momentul încheierii actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, normele speciale reglementează sancţiunea incidentă, stipulând că actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută.

În acest context, nefiind în discuţie o nulitate virtuală, devine irelevant în calificarea regimului sancţiunii incidente, criteriul interesului ocrotit. Ca urmare, critica recurentelor care aduce în dezbatere argumente care vizează această chestiune, a clarificării naturii interesului ocrotit prin adoptarea normelor speciale nu se mai impune a fi analizată.

În ceea ce priveşte ultima critică formulată, circumscrisă cauzei ilicite a celor două contracte de vânzare cumpărare, recurentele au făcut, pe de o parte, trimitere la ignorarea, cu rea credinţă, de către pârâtul fost preot paroh a procedurii speciale de înstrăinare, reglementată prin Statutul adoptat prin H.G. nr. 53/2000, respectiv au susţinut încălcarea limitelor stabilite prin hotărârile adoptate de consiliul parohial. Or, o atare susţinere nu poate face obiect de analiză în prezentul cadru procesual, considerentele anterior prezentate fiind pe deplin incidente, nefiind posibil controlul judiciar, în lipsa verificării de către instanţele de fond a incidenţei unei atare situaţii premisă.

Pe de altă parte, recurentele au apreciat că în mod greşit s-a ignorat faptul că terenurile înstrăinate nu erau unele neproductive, ci puteau fi arendate. În contextul în care, aşa cum se subliniază în recurs, nu s-a pretins neplata preţului acestor imobile sau caracterul derizoriu al acestuia, ci s-a urmărit demonstrarea relei credinţe a pârâtului A. în formarea voinţei juridice a vânzătoarei, în mod eronat nu a fost analizată o atare apărare de către instanţele devolutive, deşi era una aptă să influenţeze raţionamentul pe care judecătorii cauzei ar fi trebuit să îl realizeze, raportat la motivul de nulitate invocat.

Subsumat aceleiaşi critici, recurentele au criticat şi modalitatea în care instanţa de apel a valorificat, în determinarea situaţiei de fapt, prezumţiile judiciare. Or, aceste argumente nu se circumscriu unei critici de nelegalitate, de vreme ce supun analizei instanţei de recurs aprecierea instanţei de apel cu privire la concludenţa şi implicit, valoarea probantă a unor mijloace de probă, aspecte care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 498 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, urmând ca în rejudecare, instanţa de apel să analizeze şi să stabilească situaţia de fapt şi de drept a cauzei în mod complet, inclusiv în ceea ce priveşte motivul de nulitate ce vizează cauza ilicită. În acest context, va fi reanalizată şi soluţia dată petitelor cu caracter accesoriu, raportat la modalitatea în care reclamantele au stabilit cadrul procesual obiectiv în speţă.

Relativ la cheltuielile de judecată solicitate în recurs, având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererile formulate de către intimaţi având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Arad împotriva deciziei nr. 181 din data de 05 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.