Post-conviction recidivism upheld; prior rehabilitation does not negate driving-without-license sentencing

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Efectele împlinirii termenului de reabilitare judecătorească. Limitele autorității de lucru judecat a hotărârii de reabilitare judecătorească. Posibilitatea legală de compensare a zilelor de executare în condiții necorespunzătoare pentru cei eliberați condiționat anterior intrării în vigoare a legii nr. 169/2017

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale Procedura reabilitării

Drept penal. Partea generală. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- reabilitare

C. pen., art. 165 - art. 171

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 12, art. 527 - art. 537

Efectele reabilitării judecătorești se produc ex nunc, pentru viitor, de la data constatării ei prin hotărâre judecătorească, spre deosebire de reabilitarea de drept care, chiar și atunci când o cerere privind efectele acesteia este îndreptată la instanța de judecată, își produce efectele ex tunc, pentru trecut, începând cu data împlinirii termenului de reabilitare de drept.

Verificarea condițiilor prevăzute de art. 529 și următoarele din Codul de procedură penală, care vizează procedura reabilitării judecătorești, urmată de pronunțarea unei hotărâri prin care se constată îndeplinite aceste condiții, nu înseamnă cu putere de lucru judecat că persoana condamnată nu a mai comis fapte penale ulterior condamnării pentru care s-a pronunțat reabilitarea.

Prevederile referitoare la compensarea zilelor de executare în condiții necorespunzătoare nu pot fi aplicate inculpaților liberați condiționat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, având în vedere considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 242/2008, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 210/RC din 3 mai 2022

Prin sentinţa penală nr. x din data de 22 martie 2021 pronunţată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/175/2020, în baza art. 396 alin. 2 din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din Codul penal.

Împotriva sentinţei penale nr. x din data de 22 martie 2021 pronunţată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/175/2020, în termen legal, a exercitat calea de atac a apelului inculpatul A.

În susținerea cererii de apel, printre altele, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal în infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal şi, pe cale de consecinţă, reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia.

Apelantul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, întrucât la data pronunţării hotărârii atacate era reabilitat în raport de sentinţa penală nr. x/F/26 martie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/3/2019 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I Penală (care a fost ataşată motivelor de apel), rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestaţiei. Astfel, apelantul a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 169 alin. (1) din Codul penal.

Prin încheierea pronunțată la 21 octombrie 2021, instanţa de apel, în baza art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A, din infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din Codul penal, în infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal.

Analizând hotărârea penală atacată în raport de principiile care reglementează soluționarea căii de atac, prevăzut de art. 416 - art. 419 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut următoarele:

Prin sentința atacată, prima instanță a reținut o stare de fapt corectă, în baza probelor administrate, care se coroborează cu declarația de recunoaștere a inculpatului A, dată în fața instanței de apel, la termenul din 03 decembrie 2021. De asemenea, instanța de fond a stabilit o corectă încadrare juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului.

S-a reţinut că inculpatul A a fost depistat în trafic, la data de 07 martie 2019 în jurul orelor 09,46, conducând autoturismul cu numărul de înmatriculare xxx, pe DN 1, pe raza localității Mirăslău, judeţul Alba, pe direcția de mers Aiud – Mirăslău, fără a deține permis de conducere, faptă care întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în modalitatea prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă de inculpat este închisoarea de la 1 la 5 ani, iar raportat la conduita procesuală a acestuia, care nu s-a prezentat în fața primei instanțe pentru a-și exprima poziția cu privire la acuzația care i s-a adus, s-a constatat că nu poate beneficia de cauza de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Prin apelul declarat, inculpatul nu a contestat starea de fapt reținută prin actul de sesizare, ci aspecte care, în opinia sa, țin de încadrarea juridică a faptei de care este acuzat.

În concret, inculpatul A a susținut în fața instanței de apel că în încadrarea juridică a faptei de care este acuzat, în mod greșit s-au reținut prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal.

Instanţa de apel a apreciat că aceste susțineri ale apelantului inculpat sunt nefondate.

Instanţa de apel a reţinut că susținerea inculpatului este vădit nefondată, deoarece reținerea (sau nu) a prevederilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, alături de încadrarea juridică dată faptei care constituie acuzația, nu constituie o veritabilă schimbare de încadrare juridică, în sensul prevederilor art. 386 Cod procedură penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din Codul penal, elementele de tipicitate ale infracțiunii sunt fapta prevăzută de legea penală (elementul material al infracțiunii), forma de vinovăție, precum și caracterul nejustificat al faptei sau neimputabil persoanei care a săvârșit-o. Orice schimbare a unuia dintre aceste elemente ale trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, în sensul prevederilor art. 15 din Codul penal, presupune o schimbare a încadrării juridice a faptei, în senul prevederilor art. 386 din Codul de procedură penală, schimbare care trebuie să asigure toate garanțiile procesuale inculpatului, inclusiv pe cele statuate cu titlu obligatoriu prin Decizia nr. 25/2019 a Curții Constituționale.

Or, prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal, care reglementează pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie, nu vizează în nici un fel trăsăturile esențiale ale infracțiunii, în sensul art. 15 din Codul penal, motiv pentru care reținerea (sau nu) a acestora nu presupune o veritabilă schimbare de încadrare juridică.

Prin decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/175/2020, a fost admis apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr.x din 22 martie 2021 a Judecătoriei Aiud, pronunţată în dosarul nr.x/175/2020, și, în consecință, a fost desfiinţată sentința penală atacată, în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei stabilite inculpatului, numai cu privire la cuantumul pedepsei închisorii, și rejudecând cauza doar sub acest aspect, a fost redus cuantumul pedepsei închisorii stabilit pentru inculpatul A, de la 2 ani închisoare la 1 an și 6 luni închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate, care nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casaţie inculpatul A, invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală, prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, s-a reţinut în privinţa sa incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, cu consecinţa majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare şi a stabilirii eronate a modalităţii de executare a pedepsei închisorii în condiţii de detenţie efectivă, de vreme ce pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea.

Sub acest aspect, recurentul a învederat că fapta cercetată în cauză a fost săvârşită după împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea suferită anterior, având în vedere că, pentru stabilirea/calcularea momentului intervenirii reabilitării, se impunea a se ţine seama şi de numărul de zile considerate ca executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum acestea rezultau din adresa nr. X/PMAG din 12 octombrie 2020 a Penitenciarului Mioveni. Cu toate acestea, prin încheierea din 21 octombrie 2021, ignorând informaţiile care fuseseră transmise de locul de detenţie chiar la solicitarea Judecătoriei Aiud (instanţa de fond), Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, reţinând că a fost liberat condiţionat la 16 decembrie 2014 cu un rest de pedeapsă de 139 zile închisoare, astfel că pedeapsa s-a considerat executată la 03 mai 2015, moment din care a început să curgă termenul de reabilitare de 4 ani, care s-ar fi împlinit la data de 03 mai 2019. Procedând în această modalitate, instanţa de apel i-a încălcat un drept recunoscut de lege şi a pronunţat o hotărâre nelegală.

Mai mult, recurentul a arătat că, la momentul pronunţării sentinţei penale nr.x din 22 martie 2021 de către Judecătoria Aiud, era încă aplicabilă decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în considerentele căreia s-a reţinut că dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 sunt incidente şi în cazul persoanelor condamnate liberate condiţionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 şi aflate în termenul liberării condiţionate, interpretarea dată prin această din urmă hotărâre respectivelor prevederi fiind declarată neconstituţională abia prin decizia Curţii Constituţionale nr. 242 din 08 aprilie 2021, ce a fost publicată în Monitorul Oficial al României la 08 iulie 2021. În această situaţie, a apreciat că se impunea ca instanţa de fond să reţină, în privinţa sa, incidenţa dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme legale fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecinţa constatării inexistenţei stării de recidivă postexecutorie. Ca urmare, nefiind aplicabile dispoziţiile privind recidiva, pedeapsa nu mai trebuia majorată cu jumătate, ci urma a fi stabilită o sancţiune în limitele legale prevăzute de norma de incriminare.

Recurentul a mai învederat că un alt efect al reţinerii eronate a stării de recidivă postexecutorie a constat în stabilirea de către instanţa de fond a unei pedepse privative de libertate cu executare efectivă în condiţii de detenţie, soluţie care a fost menţinută de curtea de apel în ceea ce priveşte modalitatea de executare a sancţiunii penale.

Pentru motivele arătate, s-a solicitat admiterea în principiu a căii extraordinare de atac şi suspendarea executării hotărârii atacate conform art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa impunerii obligaţiilor prevăzute de art. 215 alin. (1) şi 2 din Codul de procedură penală. În măsura în care nu se va dispune suspendarea executării hotărârii, recurentul a solicitat ca, ulterior admiterii în principiu, să se ia în privinţa sa măsura preventivă a controlului judiciar, conform art. 448 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pe fond, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi, în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, desfiinţarea hotărârilor instanţelor de fond şi apel şi înlăturarea greşitei aplicării a legii, prin înlăturarea stării de recidivă, urmând a se proceda la reindividualizarea pedepsei, iar, în subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, casarea hotărârii dată în apel, dispunându-se rejudecarea cauzei de către curtea de apel, întrucât pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin încheierea din 05 aprilie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, în dosarul nr. x/175/2020, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A a fost admisă în principiu.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală, în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat.

Problemele de drept asupra cărora instanţa urmează să se pronunţe pentru soluţionarea prezentului recurs în casaţie sunt:

posibilitatea legală de compensare a zilelor de executare în condiţii necorespunzătoare pentru cei liberaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017;

efectele hotărârii judecătorești prin care se admite o cerere de reabilitare judecătorească pentru o condamnare anterioară în raport de data săvârșirii infracțiuni ulterioare cu care a fost sesizată instanţa şi faţă de care s-a reţinut starea de recidivă;

limitele autorității de lucru judecat a hotărârii de reabilitare;

efectele împlinirii termenului de reabilitare judecătorească.

Niciuna dintre aceste instituţii nu conduce însă la înlăturarea stării de recidivă, astfel cum a solicitat recurentul.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a enumerat expres.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală, hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În jurisprudenţa instanței supreme s-a reținut că acest caz de casare este incident atunci când sunt încălcate limitele prevăzute în partea specială, dispoziţiile privind concursul de infracţiuni, recidivă, circumstanţe atenuante sau măsuri educative. (...) o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de Codul penal pentru o anumită infracţiune (Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 84/RC/2019).

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală, recurentul a susținut că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod greşit, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.43 alin. (5) din Codul penal, referitoare la tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, cu consecinţa majorării cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, deşi pentru fapta pentru care fusese anterior condamnat intervenise reabilitarea. Sub acest aspect, recurentul a învederat că, pentru stabilirea/calcularea momentului intervenirii reabilitării, se impunea a se ţine seama şi de numărul de zile considerate ca executate în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecinţa constatării inexistenţei stării de recidivă postexecutorie.

Aplicarea prevederilor referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare și persoanelor care fuseseră liberate condiționat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, astfel cum este cazul în prezentul recurs în casaţie. (Decizia Curții Constituționale a României nr.242/08 aprilie 2021, paragraful 46)

Înalta Curte reține că, în speţă, prin sentinţa penală nr. x din data de 22 martie 2021 pronunţată de Judecătoria Aiud, în dosarul nr. x/175/2020, în baza art. 396 alin. 2 din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din Codul penal.

Ulterior, prin decizia penală nr. 27 din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/175/2020, a fost admis apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinței penale nr. x din 22 martie 2021 a Judecătoriei Aiud, pronunţată în dosarul nr.x/175/2020, a fost desfiinţată sentința penală atacată, în ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, numai cu privire la cuantumul acesteia, și, rejudecând cauza numai sub acest aspect, a fost redus cuantumul pedepsei închisorii stabilit pentru inculpatul A, de la 2 ani închisoare la 1 an și 6 luni închisoare.

Deopotrivă, trebuie menţionat că, cursul cercetării judecătoreşti în apel, prin încheierea din 21 octombrie 2021, în baza art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului A, din infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din Codul penal, în infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal.

În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că, în faza procesuală a apelului, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei de care este acuzat, în sensul înlăturării stării de recidivă postexecutorie reținută în sarcina sa de prima instanță, respectiv a prevederilor art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (5) din Codul penal din încadrarea juridică a faptei pentru care a fost condamnat. În susținerea acestei solicitări, inculpatul a arătat că, anterior pronunțării sentinței de condamnare din prezenta cauză (22 martie 2021), Tribunalul București – Secția I Penală a pronunțat, la 26 martie 2020, sentința penală nr. x/F/2020 în dosarul nr.x/3/2019, prin care, în temeiul art. 166 și următoarele din Codul penal, coroborat cu art. 529 și următoarele din Codul de procedură penală, s-a dispus, în ceea ce-l privește, reabilitarea judecătorească de sub efectul condamnării la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.x/23 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a penală în dosarul nr. x/3/2009, definitivă prin decizia penală nr. x din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București. Prin aceeași sentință a Tribunalului București, s-a dispus efectuarea mențiunii corespunzătoare pe hotărârea de condamnare. Această hotărâre a rămas definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestației, motiv pentru care, în opinia inculpatului, se poate considera că era reabilitat la momentul pronunțării sentinței apelate (nr. x/2021 a Judecătoriei Aiud), fiind astfel incidente prevederile art. 169 alin. (1) din Codul penal, conform cărora reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. S-a mai arătat că, fiind vorba despre o reabilitare judecătorească, prin care o instanță de judecată a verificat și constatat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 168 Cod penal, orice omisiune a organelor judiciare sau a celor administrative nu poate să afecteze situația juridică a inculpatului, în condițiile în care până la acest moment nu s-a pronunțat anularea reabilitării printr-o hotărâre judecătorească.

Analizând cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, instanţa de apel a apreciat că aceasta este nefondată. Astfel, în ceea ce privește antecedența penală a inculpatului A, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar, acesta a fost condamnat prin sentinţa nr. x din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului București – Secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/3/2009, definitivă prin decizia penală nr. x din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, din executarea acestei pedepse inculpatul fiind liberat condiționat la data de 16 decembrie 2014, cu un rest de pedeapsă de executat de 139 zile, potrivit sentinţei penale nr. x din 09 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Pitești.

Referitor la aplicarea instituției reabilitării, prevăzută de art. 165 – 171 din Codul penal, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că, potrivit prevederilor art. 166 alin.1 lit. a) și lit. b) din Codul penal, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de către instanță, după împlinirea termenului de 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani, ori a termenului de 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani. De asemenea, potrivit art. 167 alin. (5) din Codul penal, în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

Sub acest aspect, s-a constatat că inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare și la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pedepse care au fost cumulate ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. x/23 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a penală în dosarul nr. x/3/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București. Conform art. 167 alin. (5) din Codul penal, termenul de reabilitare este de 4 ani (raportat la pedeapsa de 3 ani închisoare). În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă acest termen, au fost reţinute prevederile art. 167 alin. (1) Cod penal, potrivit cărora acest termen se socotește de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei.

Potrivit sentinței penale nr. x din 09.12.2014 pronunțată de Judecătoria Pitești, inculpatul a fost liberat condiționat la data de 16.12.2014, cu un rest de pedeapsă de 139 zile, iar pedeapsa la care acesta a fost condamnat s-a considerat executată la data de 03 mai 2015. Prin urmare, având în vedere termenul de reabilitare de 4 ani, prin raportare la data la care pedeapsa la care inculpatul a fost condamnat s-a considerat executată, respectiv 03 mai 2015, rezultă că data la care s-a împlinit termenul de reabilitare a fost 03 mai 2019, potrivit prevederilor art. 166 din Codul penal.

Or, fapta de care este acuzat inculpatul în prezenta cauză a fost săvârșită la data de 07 martie 2019, adică chiar și anterior împlinirii termenului de reabilitare, nu numai anterior hotărârii judecătorești de reabilitare.

Revenind la critica formulată de recurentul inculpat A, în sensul că termenul de reabilitare s-a împlinit anterior săvârşirii faptei pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, întrucât se impunea ca instanţa să reţină incidenţa art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, efectul final al aplicării retroactive a acestor norme fiind acela al împlinirii termenului de reabilitare la momentul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost condamnat în prezenta cauză, cu consecinţa constatării inexistenţei stării de recidivă postexecutorie, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Sub acest aspect, instanța observă că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 242/08 aprilie 2021 s-a constatat că dispozițiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituționale.

În speță, în ceea ce privește antecedența penală a inculpatului A, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că din fișa de cazier judiciar rezultă că acesta a fost condamnat prin sentinţa nr. x din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului București – Secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/3/2009, definitivă prin decizia penală nr. 82 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, din executarea acestei pedepse fiind liberat condiționat la data de 16 decembrie 2014, cu un rest de pedeapsă de executat de 139 zile, potrivit sentinţei penale nr. x din 09 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Pitești.

Având în vedere cele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 242/08 aprilie 2021, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 551 din Legea nr. 254/2013, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituționale, instanța constată că prevederile referitoare la compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare nu îi sunt aplicabile inculpatului A, care fusese liberat condiționat la data de 16 decembrie 2014, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.169/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 571 din 18 iulie 2017).

Relativ la cele ce precedă, se observă că, în mod corect, s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din Codul penal (fapta pentru care este acuzat inculpatul în prezenta cauză fost săvârșită la data de 07 martie 2019, iar, conform celor reţinute de instanţa de apel prin încheierea din 21 octombrie 2021, termenul de reabilitare s-a împlinit ulterior, la data de 03 mai 2019).

Problema de drept în prezenta cauză ține nu numai de compensarea zilelor de executare în condiţii necorespunzătoare pentru cei liberaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr.169/2017 dar şi de efectele hotărârii judecătorești, prin care se admite o cerere de reabilitare judecătorească pentru o condamnare anterioară în raport de data săvârșirii unei infracțiuni ulterioare, precum și de limitele autorității de lucru judecat a hotărârii de reabilitare, respectiv împlinirea termenului de reabilitare judecătorească.

În ceea ce priveşte împlinirea termenului de reabilitare judecătorească, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Indiferent de interpretarea dată textului de lege, respectiv dacă înlăturarea stării de recidivă este atrasă de data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus reabilitarea judecătorească (care presupune îndeplinirea mai multor condiţii decât cea a împlinirii termenului de reabilitare) sau de data împlinirii termenului de reabilitare judecătorească, în speţă, fapta care a atras starea de recidivă a fost comisă anterior împlinirii termenului de reabilitare judecătorească. Devin astfel relevante efectele hotărârii de reabilitare judecătorească, respectiv limitele autorităţii de lucru judecat în acest caz.

Efectele reabilitării judecătorești se produc ex nunc, pentru viitor, de la data constatării ei prin hotărâre judecătorească, spre deosebire de reabilitarea de drept care, chiar și atunci când o cerere privind efectele acesteia este îndreptată la instanța de judecată, își produce efectele ex tunc, pentru trecut, începând cu data împlinirii termenului de reabilitare de drept.

Distincția decurge din modul de formulare a celor două instituții, respectiv din diferențele dintre art. 528 din Codul de procedură penală și art. 529 din Codul de procedură penală:

a) reabilitarea are loc de drept (…) dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune (art. 165 Cod penal);

b) condamnatul poate fi reabilitat la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene (…) art. 166 alin. (1) Cod penal, respectiv condițiile reabilitării judecătorești (art. 168 Cod penal);

c) la împlinirea termenului prevăzut de art. 165 Cod penal (…) va șterge din oficiu mențiunile privind pedeapsa (art. 528 Cod de procedură penală);

d) competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este instanța (…) (art. 529 Cod de procedură penală);

e) după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare (…) instanța dispune să se facă mențiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunțat condamnarea (art. 537 Cod de procedură penală).

În consecință, independent de numărul de zile acordate ca urmare a recursului compensatoriu și de data la care a expirat executarea pedepsei din care s-a dispus reabilitarea judecătorească, efectele reabilitării judecătorești se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, respectiv 13.04.2020, însă descoperirea unei infracțiuni comise anterior este de natură să conducă la anularea respectivelor efecte.

Săvârșirea unei infracțiuni la data de 07.03.2019 duce la incidența art. 171 C.pen., care prevede: reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare. În cauză, reabilitarea judecătorească a fost dispusă prin sentința penală nr. x/F/2020 în dosarul nr. x/3/2019 al Tribunalului București, Secția I penală, definitivă prin decizia penală nr. x din 13 aprilie 2020 a Curții de Apel București. Data săvârșirii infracțiunii din dosarul prezent este 07 martie 2019. Prin urmare, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că, în mod corect, au fost reținute prevederile art. 41 alin. (1) Cod penal prin sentința primei instanțe, infracţiunea fiind săvârșită în stare de recidivă.

În ceea ce privește susținerile inculpatului referitoare puterea de lucru judecat al hotărârii prin care s-a dispus reabilitarea sa, acestea au fost apreciate ca fiind nefondate, fiind analizate corect de instanţa de apel. Contrar celor susținute de inculpat, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că pronunțarea acestei hotărâri nu presupune vreo omisiune a organelor judiciare, ci doar verificarea formală a condițiilor impuse de procedura prevăzută de art. 527 – 537 din Codul de procedură penală. Or, verificarea condițiilor prevăzute de art. 529 și următoarele din Codul de procedură penală, care vizează procedura reabilitării judecătorești, urmată de pronunțarea unei hotărâri prin care se constată îndeplinite aceste condiții, nu înseamnă cu putere de lucru judecat că persoana condamnată nu a mai comis fapte penale ulterior condamnării pentru care s-a pronunțat reabilitarea. În sensul acestei aprecieri au fost avute în vedere dispoziţiile art. 536 din Codul de procedură penală, care reglementează condițiile în care se dispune anularea reabilitării, în cazul prevăzut de art. 171 din Codul penal, adică în cazul în care după acordarea reabilitării, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/175/2020.