Legislator Case Law & Legislation
ICCJ_197531 AI generated

Suspensive effect of appeal on lifting of security measures: validity of appellate maintenance of non-executory first-instance seizure order

Case Number ICCJ_197531
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appeals of the defendants, ruling that the Court of Appeal’s decision to maintain security measures against their property and bank accounts stands. The dispute arose from the prosecution’s appeal against a first-instance acquittal of one defendant and the lifting of security measures (seizure of movable/immovable property and bank seizures) ordered by the Tribunal of Bucharest in May 2021; the defendants argued that the measures were already lifted and could not be "maintained." The Supreme Court held that under Article 416 of the Code of Criminal Procedure, the prosecution's appeal has a suspensive effect on the execution of the first-instance judgment, including the specific order to lift security measures. Consequently, the measures remained in force pending a final decision, and the appellate court was empowered to verify and maintain them under Article 250(2) C.Crim.Proc., as the initial lifting order was not executable until the judgment became final. The court affirmed that the security measures, originally mandated for money laundering offenses under Articles 249(4) and 33 of Law 656/2002, satisfied the proportionality and necessity requirements under Article 53 of the Constitution and Protocol No. 1 to the ECHR, given the ongoing risk of asset concealment and the complexity of the case.

Legislator headnote

AI generated

art. 416 C.proc.pen, art. 33 din Legea nr. 656/2002, art. 50 din Legea nr. 129/2019, art. 397 alin. (4) C.proc.pen, art. 4251 raportat la art. 2501 din Codul de procedură penală; Suspensive effect of appeal on lifting of security measures: validity of appellate maintenance of non-executory first-instance seizure order: The dispute arose from the prosecution’s appeal against a first-instance acquittal of one defendant and the lifting of security measures (seizure of movable/immovable property and bank seizures) ordered by the Tribunal of Bucharest in May 2021; the defendants argued that the measures were already lifted and could not be "maintained." The Supreme Court held that under Article 416 of the Code of Criminal Procedure, the prosecution's appeal has a suspensive effect on the execution of the first-instance judgment, including the specific order to lift security measures. Consequently, the measures remained in force pending a final decision, and the appellate court was empowered to verify and maintain them under Article 250(2) C.Crim.Proc., as the initial lifting order was not executable until the judgment became final. The court affirmed that the security measures, originally mandated for money laundering offenses under Articles 249(4) and 33 of Law 656/2002, satisfied the proportionality and necessity requirements under Article 53 of the Constitution and Protocol No. 1 to the ECHR, given the ongoing risk of asset concealment and the complexity of the case.

Keywords

AI generated
order of seizure standing to appeal security measures effects of the judgment crime against property financial crime investigation

Cited Legislation

AI generated
art. 416 C.proc.pen
proc. pen., art. 250 ind. 2, art. 397 alin. (4), art. 416
art. 33 din Legea nr. 656/2002
43/2002, cele ale art. 33 din Legea nr. 656/2002, precum și cele ale art.
art. 50 din Legea nr. 129/2019
656/2002 (actualmente art. 50 din Legea nr. 129/2019) („În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie), art.
art. 397 alin. (4) C.proc.pen
proc. pen., art. 250 ind. 2, art. 397 alin. (4), art. 416
art. 4251 raportat la art. 2501 din Codul de procedură penală
Procedural basis cited in the final operative order to dismiss the contestations as unfounded.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 4251 raportat la art. 2501 din Codul de procedură penală

Procedural basis cited in the final operative order to dismiss the contestations as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Contestație. Verificarea măsurilor asiguratorii. Caracterul dispoziţiilor din sentinţă privind ridicarea măsurilor asiguratorii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Contestația

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- măsuri asiguratorii

- contestație

C. proc. pen., art. 250 ind. 2, art. 397 alin. (4), art. 416

Apelul declarat împotriva soluţiei de achitare are efect suspensiv de executare, potrivit dispoziţiilor art. 416 C.proc.pen., inclusiv în privinţa dispoziției de ridicare a măsurilor asigurătorii, situație în care acestea continuă să fie în fiinţă până la soluţionarea definitivă a cauzei, similar măsurilor asigurătorii pe care instanţa le-a menţinut.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 368 din 8 iunie 2022

Prin încheierea din data de 11 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/3/2015, în baza art. 250 ind. 2 Cod procedură penală, printre altele, s-au menținut măsurile asigurătorii luate prin ordonanța nr. x/P/2014 din data de 09.04.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, de dispunere a măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile (altele decât cele cu valoare economică redusă și de cele strict necesare traiului) aflate în posesia ori în proprietatea inculpatului A, precum și prin instituirea popririi, asupra sumelor de bani prezente și viitoare aflate în conturile bancare deschise pe numele inculpatului A.

Totodată, în baza art. 250 ind. 2 Cod procedură penală, s-au menținut măsurile asigurătorii luate prin ordonanța nr. x/P/2014 din data de 09.04.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, de dispunere a măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile (altele decât cele cu valoare economică redusă și de cele strict necesare traiului) aflate în posesia ori în proprietatea inculpatei B, precum și prin instituirea popririi, asupra sumelor de bani prezente și viitoare aflate în conturile bancare deschise pe numele inculpatei B.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, în esență că, prin ordonanțele nr. x/P/2014 din datele de 09.04.2015, 29.04.2015 și 25.05.2015 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției, procurorul, în cursul urmăririi penale, a dispus luarea măsurilor asigurătorii și asupra bunurilor inculpaților A și B, în vederea confiscării speciale, în baza art. 249 alin. (1), (2) și (4) Cod procedură penală și art. 112 alin. (1) lit. e), alin. (5) și alin. (6) Cod penal.

Prin sentința penală nr. x/13.05.2021 a Tribunalului București, Secția I Penală, în baza art. 404 alin. (4) raportat la art. 397 alin. (2) și (4) și art. 249 Cod procedură penală, printre altele, au fost ridicate măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor inculpaților A și B.

Curtea a notat că modificarea legislativă introdusă prin Legea nr. 6/2021 instituie o obligație procedural pozitivă de verificare periodică a legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii, inclusiv în cazurile în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale (în raport de acuzațiile aduse inculpaților de luare de mită, prevăzut de art. 289 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 Cod penal și spălare de bani, prevăzut de art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 Cod penal, în diferite forme ale participației penale).

În același sens, având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asigurătorii, rațiunea acestei modificări evidențiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază ideea de risc, care se poate modifica o dată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare, prin instituirea acestei obligații procesuale compensatoare, să efectueze periodic o analiză concretă a testului proporționalității consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Forminster Enterprises Limited contra Republicii Cehe (hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78) și Benet Praha SPOL S.R.O. contra Republicii Cehe (hotărârea din 28 septembrie 2010, paragraful 103), în scopul asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate.

Inclusiv în jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 19/2017 privind recursul în interesul legii, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017), instanţa supremă a reţinut că: „instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenția Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)”.

Prin urmare, caracterul obligatoriu al luării măsurii asigurătorii nu este incompatibil cu posibilitatea ridicării măsurii asigurătorii cu ocazia verificării periodice a acestei măsuri, dacă organul judiciar apreciază că măsura procesuală nu mai satisface testul proporționalității.

În ceea ce privește proporționalitatea măsurii față de scopul urmărit, se constată că în cadrul aceleiași verificări, Curtea a examinat în cauza concretă dedusă judecății dacă întinderea măsurii asigurătorii care privește în cauză bunuri mobile și imobile ale inculpaților și ale persoanelor interesate, precum și sume de bani (creanțe) datorate acestora este proporțională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire o bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale). Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau o libertății.

Nu în ultimul rând, în analiza efectuată, Curtea a avut în vedere atât măsurile asigurătorii luate de procuror, în cursul urmăririi penale, menținute prin sentința penală apelată, cât și cele care au fost ridicate prin aceasta din urmă, deoarece dispozițiile primei instanțe de ridicare a măsurilor asigurătorii nu au caracter executoriu, fiind la acest moment procesual în ființă, în lipsa unor prevederi legale care să le confere caracter executoriu și în aplicarea prevederilor art. 550 alin. (1) Cod procedură penală, potrivit cărora „Hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive”. Totodată, conform art. 397 alin. (4) Cod procedură penală, doar „Dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii (…) sunt executorii.”

În raport de cele arătate, Curtea a constatat în contextul factual al cauzei, că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii și în cazul inculpaților A și B, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

În ceea ce privește motivul de critică formulat privind nerezonabilitatea termenului de aproape 7 ani scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune decât existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit, astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuție principiul rezonabilității, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului (în jurisprudența precitată), care se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților, complexitatea cauzei și durata procedurilor în fața instanței.

În acest sens, Curtea a considerat că durata măsurilor instituite prin ordonanțele procurorului este justificată la acest moment procesual de complexitatea cauzei și de natura acuzațiilor aduse inculpaților, iar consecințele pe care le produc asupra inculpaților nu depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea bunurilor supuse confiscării (inclusiv prin echivalent).

Nu în ultimul rând, Curtea a notat că, deși măsurile asigurătorii în discuție au fost ridicate prin sentința penală apelată, cele hotărâte au fost consecința soluției dispuse în cauză cu privire la intimata inculpată B (achitarea, în baza dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. b teza I, respectiv, art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală), soluție criticată în apelul parchetului.

Prin urmare, Curtea, în baza art. 250 ind. 2 Cod procedură penală, a menținut măsurile asigurătorii luate prin ordonanța de dispunere a măsurii asiguratorii nr. x/P/2014 din data de 09.04.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție asupra bunurilor mobile și imobile (altele decât cele cu valoare economică redusă și de cele strict necesare traiului) aflate în posesia ori în proprietatea inculpaților A și B, precum și prin instituirea popririi, asupra sumelor de bani prezente și viitoare aflate în conturile bancare deschise pe numele celor doi inculpați.

Împotriva încheierii din data de 11 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/3/2015, au formulat contestații, printre alții și contestatorii A şi B.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/3/2015/a48.

Prin motivele de contestație formulate de contestatorii A şi B, în temeiul dispoziţiilor art. 2501 din Codul de procedură penală, s-a solicitat admiterea contestaţiei și, pe cale de consecinţă, ridicarea măsurilor asigurătorii.

În acest s-a arătat, că prin hotărârea nr. x/13.05.2021, Tribunalul Bucureşti a dispus condamnarea inculpatului A la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere și achitarea inculpatei B.

Ulterior, la data de 11.05.2022, verificând temeinicia și legalitatea măsurilor asigurătorii în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. x/P/2014 din data de 09.04.2015 a DNA, de dispunere a masurilor asigurătorii față de cei doi inculpaţi.

De asemenea s-a precizat că în cuprinsul încheierii contestate, măsurile asigurătorii au fost ridicate prin sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca o consecinţă a faptului ca inculpata B a fost achitată în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală, în cauză fiind formulat apel și de către Parchet și alţi inculpaţi.

Contestatorii au apreciat că, în mod evident, instanţa nu putea proceda la verificarea temeiniciei și menţinerii unor măsuri asigurătorii care nu mai subzistau, fiind ridicate prin sentinţa penală nr. x/2021. În acest context, s-a considerat că instanţa de fond trebuia sa procedeze la o instituire a măsurilor asigurătorii în baza dispoziţiilor art. 249 alin. (1) Cod procedură penală, după o analiză temeinică a condiţiilor de instituire a măsurilor asigurătorii și a necesităţii instituirii acestora.

În schimb, Curtea de Apel Bucureşti a procedat, în mod inadmisibil, la menţinerea unor măsuri asigurătorii față de inculpata B, măsuri asigurătorii care nu mai existau, fiind revocate de către Tribunalul Bucureşti.

Din această perspectivă, s-a susținut că instanţa nu putea constata legalitatea și temeinicia menţinerii unor măsuri asigurătorii care nu mai existau la data de 11.05.2022, dispoziţia instanţei, de menţinere, fiind astfel inadmisibilă.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor art. 2502 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată următoarele:

Dispoziții legale aplicabile

Conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii se pot lua pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune; (4) măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015), Curtea Constituţională a stabilit că „sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite şi neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.”

Totodată, prin Decizia nr.10 din 14 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.248 din 4 aprilie 2016), Curtea Constituţională a reţinut că „instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.

Prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, s-a stabilit că „Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii).”

În jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite exigențele legale pentru menținerea măsurilor asigurătorii.

Astfel, prin ordonanța nr. x/P/2014 din data de 09.04.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției, procurorul, în cursul urmăririi penale, s-a dispus, printre altele, văzând dispoziţiile art. 289 alin. (3) din Codul penal, art. 22 alin. (1) – (3) din O.U.G. 43/2002, cele ale art. 33 din Legea nr. 656/2002, precum și cele ale art. 112 alin. (1) lit. e), alin. (5) şi alin. (6) din Codul penal și, în temeiul art. 249 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penala şi art. 254 din Codul de procedură penală, luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor imobile şi mobile (altele decât cele cu valoarea economică redusă şi de cele strict necesare traiului) aflate în posesia ori proprietatea următoarelor persoane: ...., A, B, precum și instituirea popririi asupra sumelor de bani prezente şi viitoare aflate în conturile bancare deschise, printre altele, pe numele următoarelor persoane: .... A și B, până la concurenţa sumei de 150.000.000 de lei.

Ulterior, prin sentința penală nr. x/13.05.2021 a Tribunalului București - Secția I penală, în baza art. 404 alin. (4) raportat la art. 397 alin. (2) și (4) și art. 249 Cod procedură penală, au fost ridicate măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale, printre altele, asupra bunurilor inculpaților A și B.

Prin încheierea din data de 11 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/3/2015, în baza art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, s-au menținut măsurile asigurătorii luate prin ordonanța nr. x/P/2014 din data de 09.04.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, de dispunere a măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile (altele decât cele cu valoare economică redusă și de cele strict necesare traiului) aflate și în posesia ori în proprietatea inculpaților A, B precum și prin instituirea popririi, asupra sumelor de bani prezente și viitoare aflate în conturile bancare deschise pe numele inculpaților.

Astfel, se constată că măsurile asigurătorii au fost menținute, având în vedere:

- acuzațiile aduse inculpatului A deduse judecății (spălare de bani), dar și dispozițiile art. 33 din Legea nr. 656/2002 (actualmente art. 50 din Legea nr. 129/2019) („În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie), art. 112 alin. (5) Cod penal („dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b) - e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora”), precum și art. 249 alin. (4) din Codul de procedură penală („Măsurile asiguratorii în vederea confiscării speciale […] se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate”);

- temeiul măsurilor asigurătorii luate prin ordonanța nr. x/P/2014 din data de 09.04.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, de dispunere a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale prin echivalent, dat de dispozițiile art. 289 alin. (3) teza a II-a Cod penal, art. 33 din Legea nr. 656/2002 (actualmente art. 50 din Legea nr. 129/2019), art. 112 alin. (5) Cod penal, precum și art. 249 alin. (4) Cod procedură penală, dar și aspectul că, deși măsurile asigurătorii în discuție au fost ridicate prin sentința penală apelată, cele hotărâte au fost consecința soluției dispuse în cauză cu privire la inculpata B [achitarea, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv, art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală] și care a fost criticată în apelul declarat de parchet;

În ceea ce privește criticile, potrivit cărora instanța de apel nu putea menține, la data de 11 mai 2022, măsurile asigurătorii după ce acestea au fost ridicate de instanţa de fond, la data de 13 mai 2021, ca urmare a pronunţării unei soluţii de achitare, ci putea dispune doar luarea măsurilor asigurătorii, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe de ridicare a măsurilor asigurătorii nu este executorie, conform art. 397 alin. (4) C.proc.pen., având acest caracter doar dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii. Aşadar, s-a avut în vedere pe de o parte că sentința primei instanțe nu este definitivă și nici executorie cu privire la dispoziţiile referitoare la măsurile asigurătorii, soluția pronunțată cu privire la această inculpată fiind supusă apelului, făcând obiectul motivelor de apel formulate de parchet.

Astfel, apelul formulat de parchet și care o vizează și pe inculpata B față de care s-a pronunţat soluţia de achitare are, potrivit dispoziţiilor art. 416 C.proc.pen., efect suspensiv de executare inclusiv în privinţa dispoziției de ridicare a măsurilor asigurătorii, situație în care acestea continuă să fie în fiinţă până la soluţionarea definitivă a cauzei, similar măsurilor asigurătorii pe care instanţa le-a menţinut.

Deși caracterul suspensiv de executare al ridicării măsurii asigurătorii nu este contestabil, natura hotărârii prin care măsura a fost dispusă, respectiv ridicată, este relevantă pentru stabilirea limitelor în care hotărârea poate fi cenzurată. Astfel, sentința penală ori decizia sunt hotărâri care, spre deosebire de încheiere, rezolvă fondul acțiunii penale, și dau soluția acesteia, în urma evaluării exhaustive a probatoriului. Măsura asigurătorie este consecința soluţiei acțiunii penale, fiind determinată și în strânsă legătură cu aceasta, astfel că analizarea legalităţii ori temeiniciei sale în apel, decurge din etapa în care se află evaluarea sentinţei înseşi.

Evaluarea măsurii asigurătorii, succesiv soluționării acțiunii penale în fond, este strict limitată la determinarea legalității prin raportare la aceasta (soluția stabilită prin hotărârea apelată). Doar modificarea situației juridice stabilite prin hotărârea instanţei de fond (e.g. schimbarea obiectului asupra căruia poarta măsura, dispariția bunului, consemnarea sumei, s.a.) poate determina, anterior pronunțării deciziei, respectiv în cursul judecării apelului, și analiza temeiniciei măsurii asigurătorii dispuse prin sentință.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 4251 raportat la art. 2501 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii A şi B împotriva încheierii din data de 11 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/3/2015.