Cassation appeal dismissed in EU agricultural fraud case for false land use declarations

Recurs în casație. Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Infracțiunea prevăzută în art. 18 indice 1 din Legea nr. 78/2000

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Legi speciale. Legea 78/2000

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- infracţiunea prevăzută în art. 18 indice 1 din Legea nr. 78/2000

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

Legea 78/2000, art. 18 ind. 1 alin. (1)

1. Constituie infracţiunea prevăzută de art. 18 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 folosirea sau prezentarea de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete ori de câte ori acțiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei.

2. Solicitantul care nu deţine calitatea de utilizator al terenului, aşa cum este definită de art. 6 alin. (1) din OUG nr. 125/2006, nu îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru a beneficia de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă prevăzute de art. 7 din OUG nr. 125/2006, aspect care, imprimă actelor de solicitare şi, după caz, de obţinere a plăţilor directe aferente un caracter necuvenit, realizându-se, astfel, urmarea imediată prevăzută de lege.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 311/RC din 21 iunie 2022

Prin sentinţa penală nr. x/S/07.07.2021 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. x/62/2019, în baza art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (7 acte materiale) a fost condamnat inculpatul A la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal pe o durată de 2 ani.

În baza art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (3 acte materiale) a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal pe o durată de 2 ani.

În baza art. 326 din Codul penal a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

În baza art. 326 din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (3 acte materiale) a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal a aplicat inculpatului A pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor legal de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 1 an închisoare, pedeapsa principală rezultantă fiind de 3 ani închisoare, alături de care a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal pe o durată de 2 ani, pedeapsă complementară executabilă conform art. 68 lit. b) din Codul penal.

În baza art. 91 alin. (1), art. 92 alin. (1) din Codul penal şi art. 97 alin. (2) din Codul penal a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei principale pe durata unui termen de 4 ani.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov și inculpatul A.

Prin decizia penală nr. x/AP din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Brașov - Secţia penală, s-a dispus în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie –Serviciul Teritorial Braşov împotriva sentinţei penale nr. x/S/09.07.2021 a Tribunalului Braşov, pe care a desfiinţat-o sub aspectul neaplicării pedepselor accesorii și rejudecând în aceste limite:

În baza art. 65 din Codul penal s-a aplicat inculpatului A, pe lângă fiecare dintre infracţiunile prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal pentru care a fost condamnat în primă instanţă şi pe lângă pedeapsa finală aplicată pentru concursul de infracţiuni pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din Codul penal.

S-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul penal s-a respins apelul declarat de inculpatul A împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie, printre alții și inculpatul A invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, prin prisma căruia a arătat că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, după ce a prezentat evoluția textului normei de incriminare, inculpatul a menționat că după modificare normei de incriminare prin Legea nr. 283/2020, ce transpune Directiva UE 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului, se constată o schimbare fundamentală privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, schimbare care nu s-a reflectat în dreptul intern prin legea de transpunere a directivei. Astfel, s-a arătat că în demersul de interpretare a art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, care transpune art. 3 alin. (2) lit. a)i din Directivă nu poate fi ignorată reglementarea comunitară pentru stabilirea elementelor de tipicitate ale infracțiunii de fraudă, având în vedere că aceste două texte au același obiect de reglementare. Deoarece nu există niciun act normativ de transpunere a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Directiva UE 2017/1371 s-a apreciat de inculpați că acest text este direct aplicabil în conformitate cu efectul de substituire al directivei în cauză. Coroborând art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu art. 3 alin. (2) lit. a)i și art. 4 alin. (3) din Directiva UE 2017/1371, inculpații au menționat că urmarea infracțiunii, aceea de "obținere" de fonduri, a fost înlocuită în legislația comunitară cu "deturnarea” de fonduri, având definiția dată de art. 4 alin. (3) din Directivă. Inculpații au precizat că deturnarea fondurilor implică în mod necesar acțiunea funcționarului public căruia îi este încredințată gestionarea respectivelor fonduri sau active.

Inculpatul a criticat, printre altele, faptul că raționamentul acuzării constă în interpretarea unor texte din legea civilă, și anume, art. 6 și 7 din OUG nr. 125/2006 și art. 7 și 8 din OUG nr. 3/2017, texte care indică cine sunt beneficiarii plăților directe în cadrul schemelor APIA, instanțele de fond deducând caracterul infracțional al depunerii de către A, prin intermediul lui B, care a acționat ca mandatar, a cererilor unice de plată întrucât solicitantul nu era utilizator al suprafețelor de teren declarate, în sensul interpretat de instanța din legea civilă, acela că nu folosea în mod direct aceste terenuri, și astfel nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 6 din OUG nr. 125/2006 și, respectiv, art. 7 din OUG nr. 3/2015.

Inculpatul a specificat că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, întrucât faptele nu corespund tiparului de incriminare și nu întrunesc sub aspectul laturii obiective elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea.

Astfel, a apreciat că fapta reținută de instanțele de fond nu corespunde sensului abstract de incriminare, nici din perspectiva art. 181 alin. (l) din Legea nr. 78/2000 și nici din perspectiva art. 326 din Codul penal, pentru ambele infracțiuni caracterul infracțional al faptelor fiind dedus exclusiv din interpretarea unor dispoziții din legea civilă, art. 6 și 7 din OUG nr. 125/2006 și art. 7 și 8 din OUG nr. 3/2015.

Prin încheierea din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiție – Secţia penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpații A și B împotriva deciziei penale nr. x/AP din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Brașov - Secţia penală, a trimis cauza (...) în vederea soluţionării şi a acordat termen la data de 21.06.2022, reţinând că aspectele invocate în cererile de recurs în casaţie pot fi valorificate prin prisma cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală.

Procedând, conform art. 447 din Codul de procedură penală, la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reţinute și configurarea legală a infracțiunii reglementată de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că acţiunile reţinute în sarcina acestuia, de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, având ca rezultat obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei (în forma autoratului şi, după caz, a complicității), pentru care au fost condamnați, astfel cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanţele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.

Așadar, referitor la infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în decizia atacată s-a reţinut, pe baza materialului probator administrat în cauză, că activitatea infracțională a inculpatului A, în calitate de autor, s-a concretizat:

I. În perioada 2009-2015, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a depus la APIA – Centrul Local Rupea, prin intermediul inculpatului B – secretar în cadrul Primăriei Buneşti, pe care l-a împuternicit în acest sens, la datele de 01.05.2007 şi 29.03.2013 - cererile unice de plată pe suprafaţă nr.x din 08.05.2009, nr. x din 14.05.2010 – completată prin declaraţia nr. 54 din 20.05.2010 - nr. x din 13.04.2011, nr. x din 15.03.2012, nr. x din 16.04.2013, nr. x din 07.03.2014 – completată prin declaraţia nr. x din 30.05.2014 - şi nr. x din 31.05.2015, în cuprinsul cărora a declarat în mod necorespunzător adevărului că:

1. în campania anului 2009 utilizează suprafaţa de teren agricol de 45,53 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

2. în campania anului 2010 utilizează suprafaţa de teren agricol de 45,53 ha, majorată la data de 20.05.2010 la suprafaţa de 48,03 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

3. în campania anului 2011 utilizează suprafaţa de teren agricol de 48,03 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

4. în campania anului 2012 utilizează suprafaţa de teren agricol de 48,03 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

5. în campania anului 2013 utilizează, printre altele, suprafaţa de teren agricol de 15,47 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

6. în campania anului 2014 utilizează, printre altele, suprafaţa de teren agricol de 14,33 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

7. în campania anului 2015 utilizează, printre altele, suprafaţa de teren agricol de 13,62 ha, situată pe raza comunei Buneşti, şi astfel, deşi nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 6 şi 7 din OUG 125/2006, respectiv de art. 7 şi 8 din OUG nr. 3/2015 (nu era utilizator al suprafeţelor de teren declarate), a obţinut pe nedrept fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în valoare totală de 534.337, 31 lei.

II. În perioada 2016-2018, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a depus la APIA – Centrul Local Rupea cererile unice de plată pe suprafaţă nr. x din 31.05.2016, nr. x din 27.04.2017 şi nr. x din 12.05.2018, fiind însoţit de inculpatul B în campaniile agricole 2016 şi 2017, în cuprinsul cărora a declarat în mod necorespunzător adevărului că:

1. în campania anului 2016 utilizează suprafaţa de teren agricol de 7,83 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

2. în campania anului 2017 utilizează suprafaţa de teren agricol de 7,83 ha, situată pe raza comunei Buneşti;

3. în campania anului 2018 utilizează suprafaţa de teren agricol de 7,83 ha, situată pe raza comunei Buneşti, şi astfel, deşi nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 7 şi 8 din OUG nr. 3/2015 (nu era utilizator al suprafeţelor de teren declarate), a obţinut pe nedrept fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în valoare totală de 40.424,04 lei.

Aşa cum s-a arătat în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020), „indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declarații necorespunzătoare adevărului.

Folosirea presupune utilizarea documentului fals, inexact sau incomplet, producerea acestuia ca dovadă a conținutului său, iar prezentarea înseamnă înmânarea, oferirea respectivului înscris.

Din analiza normei de incriminare rezultă că cerințele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acțiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declarațiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele și informațiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt).

Prin urmare, pentru existența infracțiunii este irelevant dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracțiunea analizată ori de câte ori acțiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînțeles, dacă subiectul activ a acționat cu rea-credință.”

Aşadar, elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 presupune o acţiune de folosire ori prezentare de documente sau declaraţii false, inexacte ori incomplete, iar pentru consumarea acesteia este necesar ca, prin acţiunile specifice verbum regens realizate de făptuitor cu rea-credinţă, să se obţină pe nedrept fonduri din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, aspect care trebuie dovedit pe baza probatoriului administrat în cauză.

În acest context argumentativ, instanţa de apel a reținut, cu titlu definitiv, în urma coroborării probatoriului administrat în cauză şi a examinării normelor europene şi a dispoziţiilor legale interne incidente în materie, că A nu avea calitatea de utilizator în sensul prevăzut de art. 6 din OUG nr. 125/2006.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, „utilizator” înseamnă potrivit art. 6 alin. (1) din OUG nr. 125/2006 „persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.”

În plus, art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ stabilea că pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească mai mule condiţii generale, printre care: să exploateze un teren agricol cu o suprafaţă de cel puţin 1 ha, iar suprafaţa parcelei agricole să fie de cel puţin 0,3 ha, iar în cazul viilor, livezilor, culturilor de hamei, pepinierelor pomicole, pepinierelor viticole, arbuştilor fructiferi, suprafaţa minimă a parcelei trebuie să fie de cel puţin 0,1 ha (lit. a), şi să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea (lit. f).

Rezultă, aşadar, că, potrivit normelor în materie, deţinerea calităţii de utilizator implica exploatarea efectivă de către însuşi titularul cererii a suprafeţei de imaş comunal menţionată în cererea de subvenţii şi, totodată, desfăşurarea unei activităţi agricole proprii pe respectiva suprafaţă, precum producţia, creşterea sau cultivarea de plante furajere ori, după caz, păşunatul animalelor proprii.

Cu alte cuvinte nu prezintă relevanţă cine deţine un titlu de proprietate sau un drept de folosinţă în baza unui contract de orice tip, ci pentru a beneficia de plăţile din cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă şi respectiv plăţile naţionale directe complementare în sectorul vegetal este necesar ca solicitantul să fie utilizatorul direct al suprafeţei, cel care o exploatează în mod efectiv în temeiul unui drept recunoscut printr-un înscris: titlul de proprietate în situaţia în care proprietarul este şi cel care utilizează terenul, contractul de arendă, în situaţia în care arendaşul utilizează în mod direct terenul, contractul de închiriere (locaţiune) în situaţia în care chiriaşul (locatarul) utilizează în mod direct terenul, contractul de comodat în situaţia în care comodatarul exploatează terenul. Proprietarul care nu utilizează terenul nu este îndreptăţit să solicite plăţi, după cum nu este îndreptăţit nici arendaşul care nu utilizează terenul şi transmite sub orice formă folosinţa unei alte persoane, sau cel care a primit cu titlu gratuit folosinţa terenului, dar nu îşi exercită în mod direct şi concret dreptul de folosinţă.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţele de fond au constatat, pe baza materialului probator administrat, pe de o parte, că A nu a utilizat terenurile pentru care a formulat cererile de plată, nu a avut domiciliul pe raza comunei Buneşti în perioada respectivă şi în toată perioada vizată de rechizitoriu a avut alte locuri de muncă ce presupuneau prezenţa fizică zilnică la locul de muncă în alte localităţi, fiind exclusă posibilitatea de fi utilizat, de a fi exploatat terenurile pentru care a solicitat plăţile din fonduri europene.

În acest context factual, care nu poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac de faţă, raportat şi la normele legale incidente în materie, se apreciază că, în speţă, inculpatul A nu a avut calitatea de utilizator, aşa cum este definită de art. 6 alin. (1) din OUG nr. 125/2006 şi nu a îndeplinit condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 7 din OUG nr. 125/2006, aspect care, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, imprimă actelor de solicitare şi, după caz, de obţinere a plăţilor directe aferente campaniilor analizate un caracter necuvenit, realizându-se, astfel, urmarea imediată prevăzută de lege, constând în dobândirea pe nedrept de fonduri din bugetele administrate de Uniunea Europeană.

Prin urmare, raportat la împrejurările de fapt reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că acţiunile pentru care au fost condamnat inculpatul A, astfel cum au fost expuse în mod detaliat în hotărârea atacată, întrunesc toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (în forma autoratului, respectiv a complicității), neputând fi valorificate criticile formulate sub acest aspect de către recurenți în calea extraordinară de atac.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A împotriva deciziei penale nr. x/AP din data de 18 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Brașov - Secţia penală, în dosarul nr. x/62/2019.