Cooperative administrator's residual representation power after mandate expiration: applicability of trade register publicity requirements and preclusion of contract enforcement claims following voluntary recovery of monetary debt via enforcement.

Societate cooperativă. Încetarea mandatului administratorului societății. Limitele puterii de reprezentare. Incidența dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

C. proc. civ., art. 151 alin. (2), art. 857

Legea nr. 31/1990, art. 54 alin. (2)

Legea nr. 1/2005, art. 41 lit. h), art. 65 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcții, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea.

Astfel, în cazul în care după ce mandatul administratorului societății a expirat, acesta a continuat să apară indicat, în această calitate, în registrul comerţului, fără ca vreo altă persoană să fi fost desemnată ca administrator al societății în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților, în mod legal a fost respinsă de către instanță excepţia lipsei calităţii sale de reprezentant.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 576 din 10 martie 2021

Prin cererea înregistrată la 30.05.2018 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. Cluj a chemat în judecată pârâta Cooperativa B. Societate Cooperativă, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la semnarea în formă autentică a contractului de dare în plată atestat sub nr. 02/21.09.2016 de avocat C., referitor la dreptul de proprietate asupra unei cote-părţi de 55% din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. X, spaţiu comercial 53, jud. Cluj, pentru suma de 332.758,61 lei, iar în cazul în care pârâta nu se va conforma, a solicitat ca hotărârea să ţină loc de act autentic de dare în plată; de asemenea, reclamanta a mai pretins intabularea în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra cotei-părţi de 55% din imobil, dar și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de la termenul din 13.02.2019, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia lipsei calităţii numitului D., de reprezentant al pârâtei şi cea a lipsei dovezii calităţii avocatului, de reprezentant al aceleiași părți, iar, prin sentinţa civilă nr. 336/27.02.2019, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă pe calea întâmpinării și, în consecință, a respins ca prescrisă acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe şi încheierii din 13.02.2019, A. Cluj a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 754/20.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. Cluj a declarat recurs, solicitând casarea ei și, în principal, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanţe, iar în subsidiar, instanței de apel.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Concretizând, a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit Decizia nr. 24/2017, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că „în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 72 şi a art. 15312 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator şi o acceptare expresă din partea acestuia, deţine prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea”.

A susţinut recurenta că, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de apel, lipsa calităţii de reprezentant a d-lui D. rezidă din/în faptul că mandatul acestuia a expirat încă din anul 2009, aspect pe care intimata nu îl contestă. A mai susținut că, pentru exprimarea unei poziţii procesuale în prezentul litigiu, respectiv pentru exprimarea refuzului sau a acordului cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra cotei-părţi din imobil, nu este suficientă manifestarea de voinţă exprimată de către acesta, în calitate de preşedinte al intimatei, deoarece, potrivit art. 41 lit. h) şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, precum şi art. 13 din actul constitutiv al intimatei, orice decizie cu privire la actele de dispoziţie ale celei din urmă se poate realiza doar cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Consiliului de Administraţie, dacă i-au fost delegate astfel de atribuţii de A.G.A.

În continuare, a subliniat că, spre deosebire de ipoteza analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin hotărârea din 02.05.2018, Adunarea Generală Ordinară a membrilor Cooperativei B. Societate Cooperativă l-a desemnat pe D. în calitate de preşedinte, sub condiţia efectuării în 30 de zile a formalităţilor necesare pentru înregistrarea la registrul comerţului a menţiunilor privind calitatea de reprezentant. Prin urmare, a susținut că în speţă există un act de numire a unui nou administrator, afectat însă de o condiţie, care a fost impusă de membrii cooperatori ca urmare a împiedicării de către D. a funcţionării normale a Cooperativei B., prin neconvocarea A.G.A. în vederea schimbării sediului social şi a desemnării organelor statutare.

Potrivit recurentei, considerentele care au condus la adoptarea Deciziei nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv necesitatea unei bune administrări a societăţii, nevoia de securitate a raporturilor juridice şi protejarea terţilor în raporturile cu societatea, nu se regăsesc în speţă, atât timp cât membrii cooperatori au apreciat că numai în ipoteza efectuării formalităţilor la registrul comerţului se poate considera că D. administrează în mod corespunzător Cooperativa B. Astfel, nu se poate susţine că recunoaşterea în favoarea acestei persoane a calităţii de reprezentant ar salvgarda interesele intimatei. Aceasta, mai ales în contextul în care, ulterior expirării mandatului său, a perfectat în numele Cooperativei B. acte de dispoziţie care au îndatorat-o.

Pe de altă parte, a susţinut recurenta că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea”, deoarece a contestat prerogativele de reprezentare ale lui D., negându-i astfel calitatea de reprezentant celui care nu a îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru efectuarea publicităţii numirii sale în funcţie.

Aşa fiind, a susținut că în mod greşit a menţinut instanţa de apel soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a numitului D. şi a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului, care putea şi trebuia să cunoască, la data încheierii contractului de asistenţă juridică, că mandatul celui dintâi a expirat.

Cu privire la cele reţinute în legătură cu invocarea cu rea-credinţă a lipsei calităţii de reprezentant, din perspectiva faptului că nu a contestat calitatea de reprezentant la data semnării actului juridic pe care şi-a întemeiat acţiunea, recurenta a afirmat că poziţia sa nu este una duală, având în vedere că aspectele privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant vizează o dată ulterioară încheierii contractului de subrogaţie, cesiune şi dare în plată, respectiv situaţia juridică ulterioară datei de 02.05.2018, moment la care a avut loc Adunarea Generală a membrilor cooperatori din cadrul Cooperativei B.

O altă critică formulată de recurentă subsumat aceluiaşi motiv de recurs vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1.266-1.269 C.civ., care reglementează regulile de interpretare a contractului şi ale art. 1.270 C.civ., care consacră forţa obligatorie a contractului.

În acest sens, a redat textele de lege evocate şi a susţinut că, în procesul de stabilire a voinţei reale de la data încheierii contractului, instanţa de apel a conchis în mod greşit că din comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului de subrogaţie, cesiune şi de dare în plată, nu se poate aprecia că intimata-pârâtă şi-ar fi dat acordul cu privire la predarea posesiei imobilului în ideea că A. Cluj urma să devină proprietar asupra cotei-părţi din imobil, intenţia principală a părţilor fiind aceea de restituire a sumei plătite şi, doar în subsidiar, transferul dreptului de proprietate asupra unei cote-părţi din imobil.

În opinia recurentei, aceste statuări ale instanţei încalcă dispoziţiile art. 1.266-1.269 C.civ., fiind interpretate clauze contractuale şi când nu era necesar, întrucât acestea erau clare.

Astfel, deşi menţionează expres în cuprinsul hotărârii recurate că în contractul părţilor nu se indică ce se întâmplă cu chiria încasată, instanţa ajunge la concluzia că „în mod raţional şi echitabil” trebuie considerat că sumele încasate cu titlu de chirie vor fi avute în vedere în privinţa creanţei datorate. Procedând de această manieră, nu a făcut altceva decât să adauge la clauzele contractului, care este legea părţilor, ceea ce este inadmisibil, întrucât instanţei îi revine rolul de a se limita să interpreteze doar clauzele expres stipulate în contract, nicidecum să le completeze, prin presupuneri şi aprecieri personale. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în mod raţional şi logic clauzele contractuale trebuie interpretate pornind de la promisiunea de dare în plată stipulată în contract, fiind firesc să i se poată recunoaşte promitentului-cumpărător dreptul de a încasa chiria ca efect al transmiterii către acesta a posesiei unui imobil, tocmai în considerarea faptului că în viitorul apropiat va deveni proprietar asupra acestuia. Astfel, raţionamentul instanţei, potrivit căruia ar fi un non-sens juridic recunoaşterea în favoarea A. Cluj a dreptului de a încasa chiria, reprezintă, în opinia recurentei, tot o încălcare a prevederilor art. 1.270 C.civ.

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, încasarea fructelor civile nu s-a realizat cu titlu gratuit, ci s-a realizat tocmai în raport cu predarea posesiei imobilului către A. Cluj, în contextul perfectării promisiunii de dare în plată.

În acest context, a arătat că a dobândit posesia asupra întregului spaţiu comercial la data semnării contractului de subrogaţie, dare în plată şi cesiune de contract, deţinând anterior posesia asupra unei cote-părţi de 45% - aspect pe care intimata nu îl contestă.

Astfel, recurenta a afirmat că a acţionat ca un veritabil proprietar al spaţiului comercial, motiv pentru care a renegociat clauzele contractuale cu chiriaşii intimatei, modificând obiectul contractelor de închiriere în sensul majorării termenului locaţiunii şi al cuantumului chiriei, dobândind astfel calitatea de locator, calitate în care a exercitat posesia asupra întregului spaţiu comercial.

Prin urmare, contractul de subrogaţie, cesiune de contract şi dare în plată nu se circumscrie prevederilor art. 1.805 C.civ., care reglementează cesiunea de contract de locaţiune, deoarece o astfel de cesiune poate fi realizată doar de către locatar.

Or, în speţă, nu a operat o simplă cesiune de contract de locaţiune sau o vânzare a folosinţei imobilului, care să îi confere calitatea de simplu detentor.

Aceasta, întrucât posesia asupra unui bun, ca prerogativă a dreptului de proprietate, poate fi exercitată şi prin intermediul altor persoane, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 917 C.civ., ceea ce s-a şi întâmplat în speţă. Practic acesta a fost motivul pentru care nu s-a încheiat un proces-verbal de predare primire a imobilului către A. Cluj, preluarea posesiei de la intimată manifestându-se însă în alt fel (notificarea chiriaşilor, renegocierea chiriei cu aceştia etc.)

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.266-1.269 şi art. 1.270 C.civ. şi atunci când a apreciat că posibilitatea de răscumpărare a fost avută în vedere de părţi ca modalitate principală de stingere a obligaţiei, iar transferul dreptului de proprietate, doar ca modalitate secundară. Raţionamentul instanţei de apel nu poate fi acceptat raportat la aspectele stipulate de părţi în contract, precum şi prin raportare la specificul clauzei de răscumpărare. Aceasta din urmă nu poate exista în lipsa unui transfer/promisiuni de transmitere a dreptului de proprietate, or această logică a fost inversată în mod nelegal de curtea de apel.

O ultimă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează aplicarea greşită a art. 1.669 alin. (2), coroborat cu art. 1.492 C.civ., având în vedere aplicarea greşită a art. 2.537 şi 2.540 C.civ.

A susţinut recurenta că aplicarea în mod greşit a prevederilor legale invocate în cadrul criticii anterioare a avut drept consecinţă directă aplicarea eronată de către instanţa de apel şi a prevederilor referitoare la prescripţie.

În acest sens, a arătat că principalul motiv pentru care în speţă a operat întreruperea termenului de prescripţie l-a constituit recunoaşterea dreptului său prin predarea posesiei asupra imobilului odată cu perfectarea contractului de subrogaţie, cesiune şi dare în plată, predare care rezultă inclusiv din comportamentul şi manifestarea sa de voinţă ulterioară perfectării contractului, respectiv notificarea chiriaşilor în sensul că îi vor achita ei contravaloarea chiriei şi încheierea unor acte adiţionale la contractele de închiriere.

Totodată, a susţinut că un alt argument în sprijinul recunoaşterii din partea intimatei îl constituie tocmai intenţia acesteia de a răscumpăra imobilul, solicitând prin notificarea din 27.02.2017 prelungirea termenului de răscumpărare prevăzut la art. 3.3 din contract.

Mai mult decât atât, a arătat că intimata nu s-a opus notării în cartea funciară a antecontractului.

A subliniat recurenta că, în contra celor reţinute de curtea de apel, termenul de prescripţie s-a întrerupt ca efect al notificărilor comunicate intimatei. Astfel, conform contractului, termenul prevăzut pentru perfectarea actului autentic translativ de proprietate a fost de 6 luni şi se împlinea la 21.03.2017. La data de 25.04.2017 a fost admisă plângerea pe care o promovase, care făcuse obiect al dosarului nr. x/211/2016, Judecătoria Cluj-Napoca dispunând notarea contractului din 21.09.2016 în cartea funciară. În cadrul acestui litigiu, Cooperativa B. nu s-a opus notării promisiunii, nici nu a formulat cale de atac împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca, recunoscând astfel drepturile decurgând din promisiunea de dare în plată. Sentinţa a rămas definitivă cel mai devreme la data de 23.07.2017 (hotărârea fiind redactată în 23.06.2017), astfel că, raportat la această dată, termenul de prescripţie extinctivă a fost întrerupt ca efect al actului de recunoaştere din partea debitorului.

Ulterior, recurenta a precizat că a notificat-o pe intimată, în repetate rânduri, în vederea prezentării la notar pentru încheierea actului translativ de proprietate (la 01.08.2017, 09.10.2017 şi la 02.11.2017), apreciind că aceste notificări au produs efectul întreruperii prescripţiei; de aceea, a considerat că acţiunea pe care a depus-o la 25.05.2018 a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie.

La 08.05.2020 intimata a depus întâmpinare, în cadrul căreia, reclamând, în mod prioritar, încălcarea principiului de drept electa una via non datur recursus ad alteram şi a obligaţiei de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor, a susţinut că autoarea căii de atac urmăreşte obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract în ceea ce priveşte cota-parte de 55% din imobil, în timp ce, simultan, a formulat cererile de executare silită înregistrate în dosarele execuţionale nr. x/2019 şi y/2019 ale B.E.J. E., obţinând creanţa principală de 332.758,61 lei şi cheltuielile de executare aferente. De asemenea, a mai invocat excepţia nulităţii recursului şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în susţinerea căreia a arătat că nu mai deţine dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al executării silite finalizate.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

La termenul de la 20.01.2021, a fost respinsă excepția nulității recursului, iar calea de atac promovată a fost admisă în principiu, în considerarea argumentelor expuse în încheiere. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța supremă a notat, în aceeași încheiere, că va fi soluționată ulterior admiterii în principiu a recursului, întrucât analiza ei excedează condițiile impuse de art. 493 C.proc.civ.

Examinând, așadar, excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte reține că, urmare a executării silite demarate de către recurentă, imobilul în litigiu a fost adjudecat de către S.C. F. S.R.L., al cărei drept de proprietate a fost înscris în cartea funciară.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel obligat în raportul juridic litigios.

Întrucât, după cum rezultă din dispozițiile art. 857 C.proc.civ., adjudecatarul preia imobilul liber de sarcini, (obligațiile contractuale ale intimatei reprezentând o atare sarcină), concluzia care se impune este că nu operează transmisiunea calității procesuale pasive către noul proprietar și intimata nu și-a pierdut calitatea de a sta în proces, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive urmează să fie respinsă.

Desigur, dobândirea de către adjudecatar a dreptului de proprietate asupra imobilului produce efecte asupra ipotezei deduse judecății, care vor fi examinate în cadrul controlului de legalitate asupra fondului evaluat anterior, în proces.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică este îndreptată împotriva modului în care a fost soluţionată, de prima instanță - al cărei raționament a fost confirmat în apel -, excepţia lipsei calităţii numitului D., de reprezentant al intimatei şi cea a lipsei dovezii calităţii avocatului, de reprezentant al aceleiași părți, recurenta invocând încălcarea și greșita aplicare a Deciziei nr. 24/2017, pronunţată în recurs în interesul legii.

Prin Decizia nr. 24/2017, Înalta Curte, interpretând, în vederea aplicării unitare, art. 72 şi art. 15312 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a stabilit că administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator şi o acceptare expresă din partea acestuia, deţine prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea.

În considerentele respectivei decizii, s-a reținut că, în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege, iar în condițiile lipsei mandatului ori când limitele lui sunt depășite, terții de bună-credință sunt ocrotiți, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deși mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicității poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terți, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de către administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic și să angajeze societatea. Totodată, s-a mai reținut că dispozițiile art. 1.309 alin. (2) din noul Cod civil sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea), prin comportamentul său - constând în omisiunea, ulterior încetării mandatului, de a numi un nou administrator sau de a reînvesti în funcție pe cel anterior, în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților -, îl determină pe terț să creadă în mod rezonabil - în lipsa publicării încetării funcţiei de administrare, în condițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - că mandatarul (administratorul) are puterea de a-l reprezenta.

Ambele părți recunosc că dezlegările oferite prin Decizia nr. 24/2017 sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, şi în materia societăţilor cooperative.

Instanțele devolutive au reținut că, după ce mandatul de administrator i-a expirat, D. a continuat să apară indicat, în această calitate, în registrul comerţului, fără ca vreo altă persoană să fi fost desemnată ca administrator al intimatei în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților. În aceste condiții, cum încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea, în mod judicios au tras concluzia că persoana înscrisă în registrul comerţului are calitatea de reprezentant al intimatei.

Referirile recurentei la hotărârea din 02.05.2018 a Adunării Generale Ordinare a membrilor societății intimate sunt irelevante din perspectiva analizată, de vreme ce, pentru a dezlega excepția lipsei calității de reprezentant, instanțele de fond nu s-au prevalat de respectiva hotărâre.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, afirmând că a contestat prerogativele de reprezentant ale d-lui D., întrucât acesta nu a îndeplinit formalităţile pretinse de lege pentru efectuarea publicităţii numirii sale în funcţie.

Distinct de faptul că dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 impun societății interdicția de a invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1), sau încetarea lor, dacă ele nu au fost publicate potrivit legii, Înalta Curte ia act că recurenta contestă puterea de reprezentare a numitului D. pe motiv că nu ar fi îndeplinit formalitățile de publicitate la numirea în funcție, ignorând însă că, în sensul dezlegat prin Decizia nr. 24/2017, și administratorul al cărui mandat a expirat continuă să deţină prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea.

Modalitatea în care a fost soluționată excepția nu relevă o greșită aplicare a art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ci din contră: cât timp s-a reținut că, după ce mandatul de administrator al numitului D. a expirat, el a continuat să apară indicat, în această calitate, în registrul comerţului, fără ca vreo altă persoană să fi fost desemnată ca administrator al intimatei în condițiile de validitate cerute de lege și de publicitate, necesare pentru a fi opuse terților, în mod just instanțele anterioare au conchis că persoana înscrisă în registrul comerţului are calitatea de reprezentant al intimatei.

Se cuvine să fie subliniat și că Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat, în Decizia nr. 24/2017, și conținutul art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul pe care l-a urmat și decizia atacată pe calea prezentului recurs.

Așadar, criticile recurentei nu aduc în dezbatere o reală aplicare eronată a art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ci reflectă, mai degrabă, nemulțumirea autoarei căii de atac care, deși a contestat numitului D. prerogativa reprezentării, a obținut o soluție nefavorabilă excepției invocate. Sub acest aspect, Înalta Curte ia act că instanța de apel a subliniat atitudinea recurentei, care a invocat excepția lipsei calităţii de reprezentant, în paralel cu invocarea efectelor unui act juridic pe care l-a încheiat cu aceeaşi persoană, D., ca reprezentant al intimatei și a sancționat o atare conduită, într-o modalitate de natură a combate un aparent abuz de drepturi procesuale și care, în egală măsură, dă eficiență dezlegărilor obligatorii prescrise în Decizia nr. 24/2017, pronunţată în interesul legii.

În concluzie, întrucât din menţiunile din registrul comerţului reiese calitatea de administrator a numitului D., al cărui mandat expirase, întrucât nu există o altă persoană care să fi fost desemnată reprezentant şi care să fi acceptat expres această calitate, Înalta Curte reţine că în mod legal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant și, luând act că s-a depus împuternicirea avocaţială a reprezentantului convenţional al pârâtei conform art. 151 alin. (2) C.proc.civ, reține că și păstrarea, în apel, a măsurii de respingere a excepţiei lipsei dovezii calităţii avocatului, de reprezentant convenţional al intimatei, reflectă o soluție adoptată tot cu deplina respectare a legii.

Recurenta a mai susținut că, pentru exprimarea unei poziţii procesuale în prezentul litigiu, respectiv pentru exprimarea refuzului sau a acordului cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra cotei-părţi din imobil, nu este suficientă manifestarea de voinţă exprimată de către D., în calitate de preşedinte al intimatei, deoarece, potrivit art. 41 lit. h) şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, precum şi art. 13 din actul constitutiv al intimatei, orice decizie cu privire la actele de dispoziţie ale celei din urmă se poate realiza doar cu aprobarea Adunării Generale Extraordinare sau a Consiliului de Administraţie, dacă i-au fost delegate astfel de atribuţii de A.G.A., însă Înalta Curte constată că cele expuse în precedent nu reprezintă o veritabilă critică la adresa soluției date excepției lipsei calității de reprezentant, căci ele vizează raporturile dintre mandatar și mandant, nu însă și puterea de reprezentare, care se manifestă doar în raporturile societății cu terții.

Atitudinea recurentei, care insistă în a obține o soluție favorabilă excepției pe care a adus-o în dezbatere în apărare față de întâmpinarea pârâtei-intimate, depusă în fața primei instanțe, cu scopul de a paraliza posibilitatea invocării, de către cea din urmă, a prescripției, pare greu de înțeles în contextul actual, în care a valorificat deja, ca efect al executării silite, creanța pe care o deținea asupra intimatei.

Se cuvine notat că prin convenția părților din 21.09.2016, intitulată „contract de subrogaţie, cesiune şi de dare în plată”, recurenta s-a obligat să achite pentru intimată suma de 332.758,61 lei, pe care cea din urmă o datora și care era urmărită în două dosare execuţionale, subrogându-se apoi în drepturile creditorilor iniţiali, în limitele sumei achitate, iar intimata s-a obligat să stingă debitul total în cuantum de 332.758,61 lei prin transferul către recurentă a dreptului de proprietate asupra cotei-părţi de 55% din imobilul în dispută, rezervându-și dreptul de a răscumpăra respectiva cotă-parte, într-un termen stabilit prin contract.

Recurenta a demarat însă executarea silită împotriva intimatei, formându-se astfel dosarele de executare nr. x/2019 și nr. y/2019 la Biroul Executorului Judecătoresc E. și, în urma adjudecării de către S.C. F. S.R.L. a imobilului-spațiu comercial nr. 53 din Cluj-Napoca, str. X, jud. Cluj, i-a fost distribuită întreaga creanță, în cuantum de 332.758,61 lei, care ulterior i-a fost și achitată, prin ordinul de plată nr. 1230/11.03.2020, depus în fotocopie în dosarul de recurs.

Ca o consecință a adjudecării imobilului în dispută de către S.C. F. S.R.L., al cărei drept de proprietate a fost înscris în cartea funciară, analiza criticilor din recurs care vizează soluția dată excepției prescripției a devenit inutilă, deoarece, în eventualitatea în care ar fi fost fondate, în rejudecare instanța de apel ar urma să examineze fondul pricinii. Or, în prezent intimata nu mai poate fi constrânsă să-și execute obligația contractuală de a da, întrucât nu mai este titular al dreptului real, pe care l-a pierdut ca efect al executării silite demarate de recurentă.

Mai mult decât atât, de vreme ce recurenta a obținut deja creanța pe care o deținea asupra intimatei, demersul de față, prin care urmărește să valorifice și dreptul de a i se transfera proprietatea unei cote-părți din imobil, a devenit unul inadmisibil, deoarece creditorul nu are deschise concomitent, pentru satisfacerea aceluiași drept, ambele forme de reparație (atât cea în natură, cât și pe cea în echivalent), dreptul său de opțiune epuizându-se la data când a primit plata creanței.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, decizia atacată apare ca fiind legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Întrucât recurenta este partea care a pierdut procesul, a fost obligată, în baza art. 453 alin. (1) C.proc.civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în sumă de 15.470 lei.