Preliminary sale agreement not "alienation" requiring shareholder approval; seller's nullity claim rejected and costs awarded.

Antecontract de vânzare. Acțiune în constatarea nulității absolute pentru nerespectarea dispozițiilor art. 153 ind. 22 din Legea nr. 31/1990. Condiții și efecte

Legea nr. 31/1990, art. 15322

C. civ., art. 627 alin. (4), art. 1237, art. 1238, art. 1279 alin. (3), art. 1669 alin. (1)

Legea nr. 71/2011, art. 601

Potrivit dispoziţiilor art. 15322 din Legea 31/1990, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art. 115.”

Clauza de inalienabilitate, ca limitare convențională a dreptului de a înstrăina bunul, nu se subsumează niciuneia dintre ipotezele pentru care legiuitorul a reglementat prin art. 15322 din Legea nr. 31/1990, pe baza unui criteriu obiectiv (natura actelor), căruia i se adaugă criteriul valoric, necesitatea existenţei aprobării adunării generale a acţionarilor ca o condiţie de validitate a actului juridic încheiat în numele şi pe seama societăţii.

În aceste condiţii, limitarea legală a mandatului general al administratorilor/directoratului nu poate fi extinsă, cu argumentul a fortiori ratione, la acte a căror natură juridică excedează celor în mod limitativ şi expres avute în vedere de legiuitor.

Prezumarea de către legiuitor a clauzei de inalienabilitate şi în cazul convențiilor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă, categorie în care intră şi antecontractele având ca obiect transmiterea în viitor, prin încheierea de contracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, nu poate da suport legal asimilării acestora din urmă unor acte de înstrăinare.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 224 din 3 februarie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş la data de 19 iunie 2018, sub nr. de dosar x/1371/2018, reclamanta Societatea A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca instanţa să constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare atestat prin Încheierea nr. 45/03.08.2012, ca efect al nesocotirii prevederilor art. 153 ind. 22 din Legea nr. 31/1990, respectiv a dispoziţiilor art. 1237 şi 1238 C. civ. 2011.

Prin sentinţa nr. 6 din 23 ianuarie 2019, Tribunalul Specializat Mureş a respins acţiunea, ca neîntemeiată, precum şi cererea accesorie privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de către reclamanta, aceasta din urmă fiind obligată la plata în favoarea pârâţilor B. şi C. a sumei de 7.140 de lei, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia nr. 229/2019 din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Societatea A. SA împotriva sentinţei nr. 6 din 23 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr. x/1371/2018.

A fost obligată apelanta să-i plătească intimatului B., suma de 7.140 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs reclamanta Societatea A. SA, invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, s-a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, arătându-se, sub un prim aspect, că au fost încălcate prevederile art. 15322 din Legea nr. 31/1990, în sensul că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că acest text legal nu ar fi incident în speţă.

Se susţine că, deşi promisiunea de vânzare-cumpărare a unui imobil nu este translativă de proprietate, aceasta conţine întocmai consimţământul promitentului - vânzător de a transmite dreptul de proprietate la data convenită, fiind necesar a fi îndeplinite condiţiile vânzării încă de la momentul încheierii promisiunii (consimţământ, obiect determinat şi licit, părţi, cauză), doar momentul întocmirii vânzării fiind amânat la un anume moment.

Întrucât antecontractul de vânzare-cumpărare reprezintă un act juridic preparator de transfer al dreptului de proprietate, în cuprinsul căruia se regăsesc toate elementele aferente tranzacţiei (obiect, preţ şi condiţiile în care operează transferul dreptului de proprietate), sunt extrem de lămuritoare dispoziţiile art. 1669 alin. 1 C. civ., care prevăd că toate condiţiile de validitate ale vânzării trebuie să fie întrunite încă de la momentul încheierii promisiunii de vânzare cumpărare.

Ca atare, consideră recurenta că cel puţin una din cele patru condiţii esenţiale pentru validitatea contractului prevăzute de dispoziţiile art. 1179 alin. 1 C. civ. nu este îndeplinită, respectiv cea a exprimării unui consimţământ valabil.

Arătând că exprimarea în mod valabil a consimţământul unei societăţi poate fi realizată numai prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, iar lipsa unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor echivalează cu lipsa consimţământului adunării generale a asociaţilor, care formează voinţa societăţii.

În consecinţă, se arată că lipsa consimţământului societăţii, ce se putea exprima doar prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, conduce la anularea actului juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 55 din Legea 31/1990, sancţiunea care intervine în cazul încheierii unui act de înstrăinare cu încălcarea limitelor puterilor conferite organelor societăţii prin lege este nulitatea absolută, societatea nefiind valabil angajată faţă de terţi prin actul de transfer.

Dispoziţiile art. 15322 din Legea nr. 31/1990 fac trimitere la dispoziţiile art. 115 din Legea 31/1990, rezultând că transferul unui drept de proprietate cu privire la un imobil aflat în patrimoniul societăţii se poate realiza numai cu aprobarea prealabilă a adunării generale a acţionarilor.

Prin urmare, întrucât antecontractul a fost încheiat cu depăşirea limitele puterilor prevăzute de lege pentru consiliul de administraţie, actul juridic preconizat nu poate fi considerat perfectat, întrucât interdicţia legală prevăzută de textul art. 15322 din Legea 31/1990 este imperativă pentru societăţile pe acţiuni, nefiind permise excepţii statutare, decât în sensul majorării cerinţelor de aprobare a acestor acte sau includerii altora.

Arătând că, în doctrină, s-a reţinut că antecontractul trebuie asimilat actelor de dispoziţie, datorită efectelor sale şi importanţei patrimoniale, recurenta consideră că se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 701 din Legea 31/1990, potrivit cărora: „Actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică.”

Legiuitorul asimilează antecontractul noţiunii de înstrăinare, câtă vreme, conform dispoziţiilor art. 627 alin. 4 C. civ., clauzele de inalienabilitate sunt subînţelese în contractele din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea, iar textul art. 601 din Legea nr. 71/2011 prevede că antecontractele întră în categoria contractelor din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea.

Nu în ultimul rând, se susţine că aplicabilitatea prevederilor art. 15322 din Legea 31/1990 rezultă şi din structura legii societăţilor, având în vedere că textul de lege invocat este încadrat în Secţiunea a III - a, Capitolul IV din Legea 31/1990, intitulat „Dispoziţii comune pentru sistemul unitar şi sistemul dualist”, şi stabileşte capacitatea juridică a organelor societăţii şi limitele lor de reprezentare cu privire la încheierea anumitor operaţiuni juridice cu un impact foarte mare asupra activităţii societăţii.

Astfel, actele cu privire la care se aplică limitarea de competenţă sunt actele de înstrăinare de bunuri din patrimoniul societăţii sau cele asimilate actelor de înstrăinare, iar limita de valoare până la care organele societăţii au deplină competenţă este de cel mult jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, astfel că, în situaţia în care actele juridice menţionate privesc bunuri de o valoare mai mare, operaţiunea nu se va putea face decât cu exprimarea consimţământului societăţii, prin luarea unei hotărâri de aprobare a acestei operaţiuni de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a considerat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1237 şi 1238 C. civ., prin aceea că instanţa de apel a reţinut că aceste texte de lege nu sunt incidente în speţă, întrucât nu ar putea fi reţinută o cauză de nulitate absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa acordului adunării generale a asociaţilor, respectiv o cauză ilicită.

Referitor la frauda la lege, invocată prin raportare la prevederile art. 1237 C. civ., recurenta reiterează faptul că prin încheierea antecontractului au fost eludate prevederile imperative ale art. 15322 din Legea 31/1990, care obligau părţile să obţină acordul adunării generale a acţionarilor prealabil încheierii antecontractului.

Din analiza prevederilor antecontractului rezultă că ambele părţi au avut cunoştinţă de această obligaţie legală imperativă, însă acestea au preferat să încheie antecontractul cu încălcarea prevederilor legale, prefaţând, totodată, o confirmare ulterioară a antecontractului de către adunarea generală extraordinară a asociaţilor.

Or, recurenta-reclamantă a susţinut că nu era posibilă confirmarea antecontractului, în raport cu prevederile 1247 alin. 4 C. civ., nici instanţa de judecată neputând suplini voinţa societăţii.

Pe cale de consecinţă, fiind în prezenţa unei cauze ilicite, sub forma fraudei la lege, sancţiunea aplicabilă antecontractului este aceea a nulităţii absolute, conform prevederilor art. 1238 alin. 2 C. civ., cu atât mai mult cu cât cauza ilicită era cunoscută ambelor părţi contractante.

Pârâţii nu se pot prevala de necunoaşterea legii sau de caracterul imperativ al prevederilor art. 15322 din Legea nr. 31/1990, ei cunoscând prevederile actului constitutiv al societăţii recurente, după cum rezultă din clauza 1.5 din antecontract.

Prin întâmpinare, intimaţii - pârâţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că promisiunea de vânzare - cumpărare nu este un act translativ de proprietate, ceea ce face să nu fie incidente dispoziţiile art.15522 din Legea nr.31/1990.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. 3 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 octombrie 2020, Înalta Curte a admis in principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Analizând recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt, așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului, constă în încheierea, la data de 03.08.2012, a unui antecontract de vânzare cumpărare între reclamanta SC A. SA, în calitate de promitent - vânzător şi D., acţionar majoritar, pe de-o parte, şi promitenţii - cumpărători B. şi C., pe de altă parte. Obiectul antecontractului este reprezentat de obligaţia fermă şi irevocabilă asumată de promitenta - vânzătoare de a vinde promitenţilor cumpărători, respectiv de obligaţia cumpărătorilor de a cumpăra şi plăti preţul pentru dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Târgu-Mureş, str. X nr. 101, jud. Mureş.

Motivele de nulitate absolută a actului juridic anterior menţionat, astfel cum au fost deduse judecăţii de reclamanta SC A. SA, rezidă în nesocotirea dispoziţiilor art. 153 ind. 22 din Legea nr. 31/1990 privind necesitatea obţinerii acordului adunării generale extraordinare a asociaţilor inclusiv pentru încheierea actelor de tipul antecontractului ce face obiectul acţiunii, şi, subsumat nerespectării acestei dispoziţii legale imperative, frauda la lege şi existenţa unei cauze ilicite.

Recurenta-reclamantă invocă, în cadrul recursului formulat, motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost încălcate prevederile art. 15322 din Legea nr. 31/1990, în sensul că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că acest text legal nu ar fi incident în speţă şi, în strânsă legătură cu această critică, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1237 şi 1238 C. civ., prin aceea că instanţa de apel a reţinut că aceste texte de lege nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu ar putea fi reţinută frauda la lege, respectiv cauza ilicită, cu toate că prin încheierea antecontractului au fost eludate prevederile imperative ale art. 15322 din Legea 31/1990, care obligau părţile să obţină acordul adunării generale a acţionarilor prealabil încheierii antecontractului.

Pornind de la aceste precizări prealabile, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate invocate de recurenta - reclamantă nu pot fi reţinute.

Astfel, art. 15322 din Legea 31/1990 prevede următoarele:

„Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art. 115.”

Analiza textului de lege redat confirmă ceea ce ambele instanțe de fond au reţinut în mod concordant, şi anume că legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ situaţiile în care este necesară aprobarea adunării generale a acţionarilor ca o condiţie de validitate a actului juridic încheiat în numele şi pe seama societăţii, antecontractul de vânzare cumpărare neîncadrându-se între acestea.

Argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea tezei asimilării antecontractului de vânzare-cumpărare unui act de dispoziţie, pentru a cărui încheiere valabilă ar fi necesară aprobarea adunării generale a acţionarilor, sunt în contradicţie, în primul rând, cu natura juridică a acestui contract preparatoriu, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a cărui necesitate practică este generată, de regulă, tocmai de existența unor impedimente la încheierea contractului de vânzare-cumpărare propriu - zis.

În acest sens se reţine că art. 1669 alin. 1 C. civ., pe care însăși recurenta-reclamantă îl invocă, prevede: „…când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.”

De asemenea, art. 1279 alin. (3) C. civ. stabilește faptul că „…de asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.”

Contrar susţinerilor recurentei, în sensul că textul redat ar stipula că toate condiţiile de validitate ale vânzării trebuie să fie întrunite încă de la momentul încheierii promisiunii de vânzare - cumpărare, textul special aplicabil contractului de vânzare-cumpărare prevede posibilitatea solicitării pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract numai dacă „toate celelalte condiții de validitate” sunt îndeplinite, iar textul general în materia promisiunii de a contracta stabileşte necesitatea ca „cerințele legii pentru validitatea acesteia” să fie îndeplinite pentru a se putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract,.

Cât priveşte dispoziţiile art. 627 alin. 4 C. civ., coroborate cu cele ale art. 60 ind. 1 din Legea nr. 71/2011, instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect că prezumarea de către legiuitor a clauzei de inalienabilitate şi în cazul convențiilor din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă, categorie în care intră şi antecontractele având ca obiect transmiterea în viitor, prin încheierea de contracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, nu poate da suport legal asimilării acestora din urmă unor acte de înstrăinare.

Clauza de inalienabilitate, ca limitare convențională a dreptului de a înstrăina bunul, nu se subsumează niciuneia dintre ipotezele pentru care legiuitorul a reglementat prin art. 153 alin. 22 din Legea nr. 31/1990, pe baza unui criteriu obiectiv (natura actelor), căruia i se adaugă criteriul valoric, necesitatea existenţei aprobării adunării generale a acţionarilor ca o condiţie de validitate a actului juridic încheiat în numele şi pe seama societăţii.

În aceste condiţii, limitarea legală a mandatului general al administratorilor/directoratului nu poate fi extinsă, cu argumentul a fortiori ratione, la acte a căror natură juridică excedează celor în mod limitativ şi expres avute în vedere de legiuitor.

Pe cale de consecinţă, cum motivele de nulitate absolută invocate în cauză nu există, apar ca nefondate şi criticile recurentei privind pronunţarea hotărârii cu încălcarea prevederilor art. 1237 şi 1238 C. civ.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. 1 C. proc. civ., a fost obligată recurenta-reclamantă la plata către intimaţii-pârâţi C. şi B. a cheltuielilor de judecată în sumă de 8330 lei, reprezentând onorariul pentru plata avocatului.