Statutory interest on contractual late-payment penalties: prohibition of anatocism and accrual from date of payment vs. date of lawsuit

Acțiune în pretenții. Daune-interese moratorii aferente unor penalități de întârziere. Anatocism. Condiții și efecte

C. civ., art. 1489 alin. (2), art. 1497, art. 1535 alin. (1), art. 2512, art. 2513

O.G. nr. 13/2011, art. 8 alin. (1) - (3)

În principiu, atât legea generală (Codul civil), cât și legea specială (O.G. nr. 13/2011) interzic anatocismul, de la această prohibiție existând doar excepțiile reglementate de art. 1489 alin. (2) C. civ. și de art. 8 alin. (2) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Textul art. 1489 alin. (2) teza ultimă C. civ. permite ca dobânzile scadente să producă ele însele dobânzi, atunci când sunt cerute în instanță, însă, în acest caz noile dobânzi curg la dobânzile scadente numai de la data cererii de chemare în judecată.

În condiţiile în care instanțele de fond au fost învestite cu o cerere ce viza daune-interese moratorii (dobânda legală) aferente unor penalități de întârziere capitalizate, daune calculate pentru o perioadă anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv de la data plății debitului principal, numai prin greșita aplicare a prevederilor art. 1489 alin. (2) teza ultimă C. civ. instanţa de apel a putut considera că se află în vreunul din cazurile de excepție de la regula interzicerii anatocismului, de vreme ce nu a identificat niciuna din primele două modalități - sursă ale anatocismului, reglementate de art. 1489 alin. 2 C. civ. (legea sau contractul, în acest ultim caz, în limitele permise de lege).

Prin urmare, în cazul în care prin hotărârea pronunțată instanța de apel a obligat pârâta și la plata dobânzii legale astfel cum s-a solicitat, respectiv de la data plății debitului principal până la data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente, respectiv a prevederilor art. 1535 alin. (1) și art. 1489 alin. (2) C. civ., raportate la art. 8 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 171 din 2 februarie 2021

Prin cererea înregistrată la 13 aprilie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3/2016, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.138.131,81 lei, reprezentând penalităţi pentru plata cu întârziere a contravalorii cărţilor de călătorie nominale în interesul serviciului şi a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate în interes de serviciu şi în interes personal, eliberate conform contractelor nr. OP 14/1/515/2013, nr. OP 14/1/514/2013, nr. OP 14/82/2013 şi nr. OP 14/83/2013. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, conform art. 1.535 C. civ., cu cheltuieli de judecată.

La 9 mai 2016, reclamanta şi-a precizat cererea cu privire la cuantumul dobânzii legale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 194 şi urm. C. proc. civ. şi pe clauzele contractelor nr. OP 14/1/515/2013, nr. OP 14/1/514/2013, nr. OP 14/82/2013 şi nr. OP 14/83/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1013 din 27 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă în favoarea reclamantei la plata sumei de 1.138.131,81 lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale. Totodată, tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 14.986,31 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta, ambele criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2132/A din 5 decembrie 2017, Curtea de Apel

Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă şi

a admis apelul reclamantei, cu consecinţa schimbării sentinţei atacate în sensul

obligării pârâtei către reclamantă şi la plata sumei de 236.724,15 lei,

reprezentând dobândă legală. Totodată, curtea a obligat-o pe intimata-pârâtă să

plătească apelantei-reclamante suma de 5.466,43 lei, reprezentând diferenţă de

cheltuieli de judecată în primă instanţă (taxă de timbru) şi în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta B. S.A., înregistrat la data de 23 martie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

În memoriul de recurs depus la dosar, pârâta a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, autoarea demersului judiciar de faţă a dezvoltat critici, după cum urmează:

I. A susţinut că în mod greşit instanţele de fond au obligat-o la plata

penalităţilor de întârziere solicitate de reclamanta A. S.A.

În acest sens a arătat că greşeala instanţelor rezidă în ignorarea dovezilor pe care le-a făcut şi care atestă că pretinsele întârzieri la plată au fost generate de neconcordanţa dintre data la care au fost făcute plăţile şi data la care banii au intrat efectiv în contul reclamantei.

În susţinerea aceleiaşi concluzii, potrivit căreia a fost în mod eronat obligată la plata penalităţilor de întârziere, recurenta a menţionat şi lipsa facturilor fiscale pentru sumele pretinse de reclamantă cu acest titlu şi neinterpretarea acestui fapt de către instanţe în sensul nedovedirii pretenţiilor, cu consecinţa respingerii acţiunii.

II.Cea de-a doua critică dezvoltată de recurentă vizează respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de prim control judiciar, cu motivarea că nu a invocat această excepţie prin întâmpinare în faţa primei instanţe, conform art. 2512 şi 2513 C. civ.

În combaterea concluziei curţii, recurenta a evocat dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 18 din Decretul nr. 167/1958, subliniind caracterul imperativ, de ordine publică al reglementării prescripţiei extinctive din care decurge şi obligaţia expresă stabilită de legiuitor în sarcina instanţelor de judecată de a verifica din oficiu, în orice fază procesuală, dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris.

III. Ultima critică dezvoltată de autoarea demersului judiciar de faţă vizează

soluţia instanţei de apel de a o obliga şi la plata dobânzii legale în cuantum de

236.724,15 lei, solicitate de reclamanta A. S.A.

Din această perspectivă, a arătat că în mod greşit curtea a reţinut incidenţa în cauză a art. 1489 alin. (2) teza a II-a C. civ., şi a notat că aceasta a fost calculată conform art. 1535 C. civ. de la data imediat următoare celei în care s-au achitat facturile şi până la 13 aprilie 2016, data introducerii cererii de chemare în judecată.

În continuare, a susţinut că reclamanta a solicitat atât penalităţile de întârziere, cât şi dobânzi de întârziere, ceea ce nu este admisibil, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, coroborând dispoziţiile art. 1489 C. civ. cu art. 8 din O.G. nr. 13/2011 şi conchizând că penalităţile, fiind ele însele dobânzi moratorii, pot fi purtătoare de dobânzi numai în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

A mai precizat că norma prevede că numai dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi, fără nicio condiţie impusă de lege.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

La 4 iunie 2018, intimata a depus întâmpinare, aflată la filele 23-62, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că criticile dezvoltate de recurentă nu se încadrează în cazul de casare indicat de aceasta, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat, în principal, anularea căii de atac în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat în procedura prevăzută de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă a fost comunicată recurentei-pârâte la 12 iunie 2018, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la fila 30 din dosar.

Recurenta a depus la 20 iunie 2018 răspuns la întâmpinarea formulată de intimată, prin care a combătut apărările acesteia.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă și, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac în reformare și s-a fixat termen de judecată pe fond a acesteia, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prima critică formulată prin cererea de recurs, anume aceea că întârzierea în plata debitului principal s-ar fi datorat neconcordanței între data când a efectuat plata, prin virament bancar, și data alimentării contului pârâtei, astfel că în mod greșit a fost obligată pârâta la plata de penalități, în cuantumul pretins de reclamantă, nu poate fi primită. Instanțele de fond au efectuat, din această perspectivă, o corectă aplicare a prevederilor art. 1497 C. civ., potrivit cărora, în această situație, data plății este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani ce a făcut obiectul plății. Așadar, din textul de lege rezultă în mod evident data eliberării debitorului de obligație, fiind irelevante data emiterii ordinului de plată sau a debitării contului debitorului.

Cât privește cea de-a doua critică, referitoare la nedovedirea pretențiilor constând în penalități de întârziere, în condițiile neîntocmirii, de către reclamantă, a facturilor fiscale care să le constate, reține că este vădit nefondată. În primul rând, caracterul dovedit sau nu al penalităților de întârziere ține de aprecierea probelor de către instanțele devolutive, apreciere ce poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept. Din această perspectivă, critica formulată prin cererea de recurs este una de netemeinicie, și nu de nelegalitate, astfel că nu poate face obiectul recursului, cale de atac limitată la verificarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. 3 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat, în mod corect, că pretențiile reclamantei sunt constatate prin înscrisuri sub semnătură privată, recunoscute de partea căreia i-au fost opuse, întrucât aceasta este natura juridică a contractelor perfectate de părți, convenții în care au fost inserate clauzele penale ce justifică daunele interese solicitate prin prezentul demers judiciar. Așadar, recurenta nu a prezentat niciun argument care să îi susțină opinia că, pe lângă actele juridice constatate prin înscrisuri sub semnătură privată (în sens de instrumentum), era necesară și prezentarea de facturi fiscale, ce reprezintă, potrivit art. 6 din Legea nr. 82/1991, doar documente justificative care stau la baza înregistrării în contabilitatea furnizorului sau prestatorului și a cumpărătorului, respectiv beneficiarului de bunuri sau servicii.

Nici criticile privind greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1 alin. 2 și art. 18 din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi primite. În prezenta cauză, nici nu se pune problema aplicării în timp a legii civile, cu privire la prescripție, întrucât încheierea actelor juridice deduse spre analiză și neexecutarea la termenul stipulat a obligațiilor asumate de către recurentă au intervenit după intrarea în vigoare a Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009). Astfel, noua lege a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, iar contractele în discuție au fost perfectate de părți în anul 2013. Prin urmare, este evident că, atâta vreme cât Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011, textele de lege pretins greșit interpretate de către instanța de apel sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății. În speță, s-a făcut o corectă aplicare a caracterului facultativ al dreptului de a invoca prescripția extinctivă, așa cum rezultă din prevederile art. 2512 C. civ., precum și a momentului până la care se poate invoca, conform art. 2513 C. civ.

Instanța constată, însă, întemeiate criticile relative la greșita aplicare a prevederilor art. 1535 C. civ. și a dispozițiilor art. 1489 C. civ. coroborate cu art. 8 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, prin art. 1535 alin. 1 C. civ. se consacră dreptul creditorului la daune interese moratorii, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, pentru ipoteza neexecutării la scadenţă a unei obligaţii bănești. În speță, părțile au convenit asupra cuantumului daunelor interese moratorii datorate de pârâtă prin inserarea, în contracte, a unor clauze penale moratorii. Doar în lipsa unei determinări convenționale a daunelor interese moratorii datorate de debitor pentru executarea cu întârziere a obligației pecuniare, art. 1535 alin. 1 teza I C. civ. recunoaște creditorului dreptul la daune interese în cuantumul prevăzut de lege (evaluarea legală). Dispoziția amintită își găsește corespondent în prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora în cazul în care, potrivit legii sau convenției părților obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă.

În speță, nu s-a solicitat cumulul penalităților de întârziere cu dobânda legală, întrucât ambele îndeplinesc aceeași funcție de cuantificare predeterminată a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată, evaluarea fiind convențională în cazul penalităților de întârziere și legală, în cazul dobânzii legale. În realitate, reclamanta a solicitat dobânda legală aferentă sumei pretinse cu titlu de penalități de întârziere, calculată pentru intervalul dintre data achitării debitului principal și data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, reclamanta a solicitat capitalizarea dobânzii moratorii (penalizatoare) și acordarea de dobânzi aferente acestei sume. În principiu, atât legea generală (Codul civil), cât și legea specială (O.G. nr. 13/2011) interzic anatocismul. De la această prohibiție există doar excepțiile reglementate de art. 1489 alin. 2 C. civ. și de art. 8 alin. 2 și alin. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Excepția instituită de art. 8 alin. 3 din O.G. nr. 13/2011 nu este incidentă în cauză, întrucât vizează doar dobânzile convenționale remuneratorii (dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației - art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, instanța de apel avea obligația să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera anatocismul, respectiv, dacă, în condițiile art. 8 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, există o convenție specială între părți pentru capitalizarea dobânzilor moratorii convenționale, care să fi fost încheiată numai după scadență și numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an.

Cum instanța de prim control judiciar nu a identificat niciuna din primele două modalități - sursă ale anatocismului, reglementate de art. 1489 alin. 2 C. civ. (legea sau contractul, în acest ultim caz, în limitele permise de lege, arătate în paragraful precedent), aceasta a apreciat că poate face aplicarea art. 1489 alin. 2 teza ultimă. Este adevărat că acest ultim text de lege permite ca dobânzile scadente să producă ele însele dobânzi, atunci când sunt cerute în instanță. Însă, așa cum rezultă din prevederile explicite ale textului de lege, în acest caz noile dobânzi curg la dobânzile scadente numai de la data cererii de chemare în judecată. Or, instanțele de fond au fost învestite cu o cerere ce viza daune-interese moratorii (dobânda legală) aferente unor penalități de întârziere capitalizate, daune calculate pentru o perioadă anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv de la data plății debitului principal. Așadar, numai prin greșita aplicare a prevederilor art. 1489 alin. 2 teza ultimă instanţa de apel a putut considera că se află în vreunul din cazurile de excepție de la regula interzicerii anatocismului.

Față de cele ce preced, constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente, respectiv a prevederilor art. 1535 alin. 1 și art. 1489 alin. 2 C. civ., raportate la art. 8 alin. 1 și alin. 2 din O.G. nr. 13/2011. Așa fiind, constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în ce privește soluția dată apelului declarat de către reclamantă.

Așa fiind, potrivit art. 496 alin. 2 și art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat în parte decizia atacată, numai în ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel.