Variable Mandate Remuneration: Nullity of Contract Clause vs. Statutory Negotiation Criteria and Payment Obligation Upon Automatic Termination

Contract de mandat. Încetarea de drept a contractului. Obligaţia societăţii de a plăti administratorului componenta variabilă a remuneraţiei. Condiţii şi efecte

O.U.G. nr. 109/2011, art. 37 alin. (5)

C. civ., art. 1270, art. 2027

Dispoziţiile art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011 stabilesc o obligație în sarcina organelor statutare ale societăţii în procesul de negociere a clauzelor contractului de mandat ce ar urma să fie încheiat, impunând luarea în considerare a unor anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remunerației cuvenite administratorilor desemnați.

Recomandările motivate de care ar trebui să ţină seama Adunarea Generală a Acţionarilor cu prilejul calculării remuneraţiei variabile cuvenite membrilor Consiliului de administraţie nu pot constitui, din chiar formularea generală a textului, premisa unui caz de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât o asemenea sancţiune nu este expresă, această cerință legală, care circumstanțiază modalitatea de formare a voinței juridice interne a companiei, neputând fi asimilată unei condiții de legalitate pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, rezultat al voinței concordante a celor două părți.

Părţile au posibilitatea de a insera clauze penale prin care să evalueze anticipat prejudiciul suferit de mandatar în cazul încetării mandatului înainte de termen sub forma unor plăţi compensatorii, care au natura juridică a unor daune-interese.

În cazul încetării de drept a contractului de mandat - prin care mandantul şi-a asumat obligaţia de plată a remuneraţiei, cu ambele sale componente, cea fixă şi cea variabilă -, acesta rămâne obligat, în temeiul art. 1270 raportat la art. 2027 C. civ., să plătească mandatarului remunerația cuvenită, astfel cum a fost stabilită în contract.

Clauza privind plățile compensatorii, înlăturate de la plată în cazul încetării de drept a contractului de mandat dintre părți, nu poate fi privită, în aceste condiții, drept o excepție de la aplicarea dispozițiilor art. 2027 C. civ., care au în vedere plata remunerației.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 540 din 5 martie 2020

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, în vigoare anterior modificării aduse prin punctul 33 al Legii nr. 111/2016 pentru aprobarea O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, începând cu data de 4 iunie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 230/27.01.2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/93/2016, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și a fost obligată pârâta Compania Națională B. SA la plata către reclamant a sumei de 543.108,06 lei, reprezentând prejudiciu material, și a cheltuielilor de judecată în valoare de 9036,08 lei.

Prin decizia civilă nr. 1922 din data de 11.10.2018, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins ca nefondate apelurile ambelor părți și a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie în favoarea apelantei-pârâte formulată de Ministerul Transporturilor în calitate de reprezentant al Statului Român.

Pentru a pronunţa aceste soluții, instanțele de fond au reţinut următoarele:

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale B. Bucureşti S.A. nr. 50 din data de 29.05.2014 s-a hotărât, printre altele, declanşarea acţiunii în răspundere a administratorilor şi a directorului general pentru daune cauzate societăţii de aceştia, prin încălcarea îndatoririlor faţă de societate (art. 1A), precum şi încetarea de drept a tuturor mandatelor membrilor Consiliului de Administraţie, şi anume a numiţilor: C., D., E., F., G.(art. 1C).

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale B. Bucureşti S.A. nr. 57 din data de 26.03.2015 s-a hotărât la art. 2 aprobarea numirii membrilor Consiliului de Administraţie, începând cu data de 26.03.2015, iar printre aceştia se regăseşte şi reclamantul A.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale B. Bucureşti S.A. nr. 58 din data de 30.04.2015 s-a hotărât la art. 1 aprobarea formei şi conţinutului contractului de mandat ce va fi încheiat între societate şi membrii Consiliului de Administraţie.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale B. Bucureşti S.A. nr. 59 din data de 25.05.2015 s-a hotărât la art. 3 aprobarea formei finale a contractului de mandat pentru administratorii societăţii, ca urmare a finalizării procesului de negociere dintre administratorii selectaţi în baza O.U.G. nr. 109/2011 şi numiţi prin Hotărârea AGOA nr. 57/26.03.2015 şi acţionarul majoritar.

La data de 10.06.2015, ca urmare a hotărârilor anterior menţionate, s-a încheiat contractul de mandat nr. 2527 între pârâta Compania Naţională B. Bucureşti S.A., în calitate de mandant, şi reclamantul A., în calitate de mandatar.

Potrivit art. 3 din contractul de mandat, durata acestuia este de la data de 25.05.2015 şi până la data de 24.05.2019 sau, după caz, până la încetarea sa conform prevederilor contractuale, înaintea expirării duratei sale, din orice cauză de natură legală ori convenţională.

Dreptul patrimonial de care reclamantul s-a prevalat prin cererea de chemare în judecată este reglementat la art. 4.4.4. din contractul de mandat, potrivit căruia mandatarul are dreptul la o remuneraţie formată şi dintr-o componentă variabilă, ce va fi acordată anual, doar în cazul în care mandatarul va îndeplini obiectivele şi criteriile de performanţă, astfel cum acestea sunt stabilite în Anexa la contract. S-a mai stabilit, la acelaşi articol, că respectiva componentă variabilă este echivalentă cu procentul de 0,56% din profitul net al societăţii şi este plătibilă în termen de cel mult 60 de zile de la aprobarea situaţiilor financiare.

De asemenea, conform art. 12.1 lit. m din contractul de mandat, acesta încetează în cazul în care administratorii anteriori ai Companiei Naţionale B. sunt repuşi în drepturi prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, contractul încetând de plin drept, fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei, mandatarul nefiind îndreptăţit în acest caz la nicio plată compensatorie. Obiectivele şi criteriile de performanţă au fost stabilite în Anexa la contract.

Împotriva Hotărârii AGOA a Companiei Naţionale B. Bucureşti S.A. nr. 50 din data de 29.05.2014 a fost exercitată acţiunea în anulare de către Fondul Proprietatea şi C., ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub numărul de dosar x/93/2014, în cauză pronunţându-se sentinţa civilă nr. 248 din data de 27.01.2015 a Tribunalului Ilfov, prin care a fost anulată hotărârea menţionată. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 2034 din data de 08.12.2015.

Prin Hotărârea AGOA a Companiei Naţionale B. Bucureşti S.A. nr. 65 din data de 18.02.2016 s-a hotărât, la art. 1, constatarea punerii imediate în aplicare a sentinţei civile nr. 248/27.01.2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/93/2014, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2034/08.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea Hotărârii AGOA Companiei Naţionale B. nr. 50/29.05.2014, care, pe cale de consecinţă, nu îşi mai produce efectele, inclusiv deciziile prin care au fost numiţi noi administratori şi un nou director general. De asemenea, la art. 2 s-a hotărât constatarea încetării de drept a contractelor administratorilor (inclusiv a celui încheiat cu reclamantul), fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 12.1. lit. m din contractul de mandat - cazul în care administratorii anteriori ai B. sunt repuşi în drepturi, prin efectul unei hotărâri definitive şi executorii.

Reclamantul a pretins îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumate, în conformitate cu prevederile art. 4.4.4. din contractul de mandat, de a plăti în favoarea acestuia remuneraţia cuvenită în calitate de mandatar, mai exact a părţii din remuneraţie reprezentată de componenta variabilă.

Pentru a se reţine forţa juridică obligatorie a contractului de mandat, inclusiv a clauzei contractuale de la art. 4.4.4., instanțele au verificat valabilitatea acestuia din perspectiva prevederilor art. 37 alin. 5 din O.U.G. nr. 109/2011 invocate de pârâtă în susținerea apărărilor referitoare la nulitatea acestei clauze.

În acest sens, au constatat că norma legală invocată a instituit o obligaţie în sarcina societăţii, reprezentată de Adunarea Generală a Acţionarilor, de a avea în vedere anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remuneraţiei cuvenite administratorilor, cu prilejul procesului de negociere a clauzelor contractuale din contractul de mandat ce urmează a se încheia, și nu o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de mandat pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile.

Faptul că adunarea generală şi-a respectat sau nu această obligaţie nu este de natură a atrage sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care nicio persoană nu se poate prevala de propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea unei obligaţii.

Acelaşi raţionament a fost aplicat şi în ceea ce priveşte H.G. nr. 722/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice pentru stabilirea indicatorilor de performanţă financiari şi nefinanciari şi a componentei variabile a remuneraţiei membrilor consiliului de administraţie, întrucât nici aceasta nu instituie cerinţe pentru încheierea valabilă a contractelor de mandat, cu menţiunea suplimentară că acest act normativ nici nu fusese adoptat la data încheierii contractului de mandat din cauză.

În ceea ce priveşte Nota nr. 4634/12.02.2016 emisă de către Ministerul Transporturilor, cuprinzând o solicitare adresată Adunării Generale a Acţionarilor societăţii pârâte de amendare a contractelor de mandat în curs de derulare prin stabilirea unui anumit mod de calcul al indemnizației variabile, s-a apreciat că aceasta este lipsită de relevanţă juridică sub aspectul aplicării sancţiunii nulităţii, deoarece, prin manifestarea de voinţă exclusiv a uneia dintre părţi, nu se poate deroga de la forţa obligatorie a contractului (ce reprezintă acordul de voinţă al ambelor părţi contractante). Totodată, apelanta-pârâtă s-a prevalat de adoptarea unei Hotărâri AGA nr. 64/18.02.2016, prin care s-a propus luarea unor măsuri cu privire la contractul încheiat, însă din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantul şi-ar fi exprimat acordul de voinţă cu privire la respectivele propuneri.

În ceea ce priveşte efectele produse de contractul de mandat nr. 2527 din data de 10.06.2015, instanțele de fond au reţinut că acesta şi-a început valabilitatea de la data de 25.05.2015, astfel cum s-a prevăzut în mod expres la art. 3.

Referitor la data încetării contractului, tribunalul a avut în vedere clauza de încetare prevăzută la art. 12.1 lit. m. Astfel, data la care administratorii anteriori ai pârâtei au fost repuşi în drepturi, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, este 08.12.2015, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 2034/08.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea Hotărârii AGOA CNB nr. 50/29.05.2014, cu efectul repunerii părților în situația anterioară, fiind fără relevanţă că, la data de 18.02.2016, a fost emisă Hotărârea AGOA nr. 65, prin care s-a luat act de această din urmă hotărâre judecătorească, contractul încheiat de reclamant şi pârâtă fiind încetat de drept anterior acestui moment, în care doar s-a constatat încetarea intervenită deja în baza art. 12.1 lit. m din contract.

S-a subliniat că art. 12.1 lit. m din contractul de mandat nici nu prevede că acesta încetează în momentul formulării unei cereri de repunere în drepturi sau a constatării de către societatea pârâtă a încetării de drept a contractului, ci prevede că acesta încetează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti de repunere în drepturi a foştilor administratori, acesta fiind efectul sentinţei civile nr. 248/27.01.2015, pronunţate de către Tribunalul Ilfov în dosarul x/93/2014, definitivă prin decizia din data de 08.12.2015.

Faptul că această interpretare este una corectă rezultă atât expres din cuprinsul clauzei contractuale, cât şi din raţiunea avută în vedere la redactarea acesteia, fiind evident că societatea nu ar putea avea ca administratori din momentul pronunţării deciziei menţionate anterior atât pe foştii administratori (al căror mandat a fost constatat încetat prin Hotărârea AGA a CN B. nr. 50/29.05.2014), cât şi pe actualii administratori (printre care şi reclamantul din cauză).

Totodată, a fost înlăturată de instanța de apel susţinerea apelantului-reclamant în sensul că momentul repunerii de drept în funcţie a foştilor administratori ar fi fost reprezentat de pronunţarea de către Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a deciziei civile nr. 1692/25.10.2016 în dosarul nr. x/93/2014.

Prin această decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de CN B. împotriva sentinţei civile nr. 712/16.03.2016, pronunţate de Tribunalul Ilfov în acelaşi dosar, prin care a fost respinsă acţiunea în răspundere împotriva foştilor administratori ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, ca urmare a anulării Hotărârii AGA a CN B. nr. 50/29.05.2014 prin sentinţa civilă nr. 248/27.01.2015, pronunţată de către Tribunalul Ilfov în dosarul x/93/2014, definitivă prin decizia din data de 08.12.2015. Efectul acestei decizii nu a fost unul de repunere în drepturi a foştilor administratori, ci motivarea confirmă faptul că, drept urmare a constatării nulităţii Hotărârii AGA a CN B. nr. 50/29.05.2014, cel puţin de la data rămânerii definitive a sentinţei de anulare a Hotărârii AGA, aceasta nu îşi mai produce efectele.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei, conform cărora acordarea componentei variabile este condiţionată de existenţa contractului de mandat în momentul în care se aprobă Raportul financiar din data de 31.12.2015, instanțele de fond au reţinut că acestea nu pot fi primite întrucât o astfel de distincţie nu este prevăzută în contract.

Totodată, s-a subliniat că plata componentei variabile a remunerației nu contravine prevederilor clauzei 12.1 lit. m din contract deoarece reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtei la plăţi compensatorii pentru încetarea contractului (natura juridică a acestora fiind de daune interese, reglementate distinct în contract la art. 9.5), ci a solicitat plata remuneraţiei datorate pentru îndeplinirea obligaţiilor din contract (art. 4.4.4) în forma indemnizaţiei variabile.

Prin urmare, având în vedere că remuneraţia - componenta variabilă era datorată reclamantului anual, precum şi că în cazul de faţă contractul a încetat să mai producă efecte de la data de 08.12.2015, ca urmare a aplicării clauzei art. 12.1 lit. m, fără culpa mandatarului, în temeiul art. 1270 și art. 2027 C. civ., s-a recunoscut dreptul pretins de reclamant proporţional perioadei în care acesta a avut calitatea de mandatar în temeiul contractului pe care şi-a întemeiat pretenţia, în condiţiile în care obiectivele şi criteriile de performanţă asumate de reclamant au fost atinse, astfel cum rezultă din Raportul de aprobare a situaţiilor financiare la data de 31.12.2015.

Astfel, raportat la un număr de 198 de zile, în care reclamantul a avut calitatea de mandatar, având în vedere un procent al remuneraţiei de 0,56% din profitul de 178.783.300 de lei, s-a stabilit că reclamantului i se cuvine un cuantum de 543.108,06 lei, calculul simplu ce putea fi realizat chiar de instanță neimpunând obținerea opiniei unui specialist.

Suplimentar, Curtea de apel a înlăturat susținerile apelantei-pârâte privind calcularea indemnizaţiei variabile exclusiv în funcţie de contribuţia apelantului-reclamant la profitul obţinut de către societate, apreciind că o astfel de interpretare ar aduce atingere chiar acordului de voinţă al părţilor, reclamantul fiind îndreptăţit potrivit art. 4.4.4 din contract să primească o indemnizaţie variabilă anuală echivalentă cu procentul de 0.56% din profitul net al societăţii, fără a se face nicio distincţie cu privire la gradul de contribuţie al reclamantului la obţinerea profitului societăţii.

De asemenea, instanța de apel a respins motivat propunerile apelantului-reclamant referitoare la alte modalități de calcul al indemnizației variabile datorate: pentru întreaga perioadă a anului 2015, prin raportare la profitul net obţinut de către societate pentru anul 2015, calculat proporţional pentru perioada 26.03.2015-31.12.2015, pentru perioada 30.04.2015-31.12.2015 sau 25.05.2015-31.12.2015.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs pârâta Compania Naţională B. Bucureşti S.A. și intervenientul accesoriu Ministerul Transporturilor în numele şi pentru Statul Român, solicitând casarea acestei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă Compania Naţională B. Bucureşti S.A. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea căruia a susținut că instanța de apel a înlăturat aplicarea în cauză a prevederilor art. 12.1 lit. m) din contract, apreciind, contrar normelor de drept material și clauzelor contractuale, că există o distincție de regim juridic între plata compensatorie și componenta variabilă a remunerației.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că o corectă aplicare a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1266-1268 C. civ. ar fi condus instanța de apel la concluzia că intenția părților la redactarea clauzelor contractuale a fost aceea de a acorda remunerația mandatarului în condițiile limitative și suspensive a atingerii indicilor de performanță de către companie la momentul aprobării raportului financiar din data de 31.12.2015 și a menținerii mandatului la momentul aprobării raportului financiar.

În ceea ce privește clauza 4.4.4 din contractul de mandat, ce a constituit temeiul pretențiilor reclamantului, recurenta-pârâtă a reiterat criticile referitoare la nulitatea absolută prin raportare la art. 1247 și art. 1255 C. civ., considerând că aceasta contravine dispozițiilor imperative cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011. Partea a afirmat că pretinsa invocare a propriei turpitudini nu poate preîntâmpina efectele nulității absolute, care se constată și aplică direct, fără a fi influențată de factori externi încălcării normei imperative.

Recurentul-intervenient accesoriu Ministerul Transporturilor în numele şi pentru Statul Român a criticat, cu prioritate, încheierea de şedință din data de 27.09.2018, apreciind că se impunea suspendarea judecății până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/P/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cum s-a procedat și în dosarele ce au ca obiect cererile similare formulate de alți foști administratori ai companiei din aceeași perioadă, pentru a preîntâmpina pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii.

Recurentul - intervenient a precizat că sesizarea organelor de cercetare penală s-a realizat în urma Raportului de control întocmit de Corpul de control al Primului-ministru cu privire la procedura de numire și stabilire a remunerației pentru membrii Consiliului de administrație al companiei, iar o soluție a instanței penale care ar constata încălcarea legii ar avea drept consecință respingerea pretențiilor reclamantului ca neîntemeiate și ar justifica recuperarea remunerației fixe încasate în mod nelegal de reclamant.

Cu privire la decizia civilă nr. 1922 din data de 11.10.2018, recurentul - intervenient accesoriu a formulat o critică similară părții în favoarea căreia a intervenit, respectiv greșita aplicare a normelor de drept material cu prilejul analizării apărării pârâtei referitoare la nulitatea clauzei 4.4.4 din contractul de mandat pentru încălcarea dispozițiilor art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011.

În drept, recursul intervenientului a fost întemeiat, sub ambele aspecte, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat neîntemeiate recursurile pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a motivat în mod judicios, în cuprinsul încheierii de ședință din data de 27.09.2018, respingerea cererii de suspendare a judecății formulate de apelanta-pârâtă până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. x/P/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

Dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. invocate de apelanta-pârâtă și reiterate de recurentul - intervenient instituie un caz de suspendare facultativă, care permite instanțelor de judecată să aprecieze asupra necesității acestei măsuri în raport de înrâurirea pe care hotărârea penală ar putea-o avea asupra cauzei pendinte, ținând cont și de stadiul procesului penal și de celelalte remedii legale prin care partea ar putea valorifica în viitor eventualele efecte favorabile ale unei hotărâri penale definitive.

În ceea ce privește motivul de recurs comun ambelor recurente referitor la încălcarea normelor de drept material cu prilejul verificării valabilității clauzei 4.4.4. din contractul de mandat nr. 2527/10.06.2015, ce a constituit temeiul pretențiilor reclamantului în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că ambele instanțe de fond au analizat în mod corect apărarea pârâtei privind nulitatea absolută parțială a acestei clauze.

În acest cadru, instanțele au subliniat faptul că dispozițiile art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011, invocate ca fiind încălcate de părți cu prilejul stabilirii modalității de calcul al remunerației variabile cuvenite mandatarului, instituie obligaţia Adunării Generale a Acţionarilor societăţii pârâte de a stabili componenta variabilă a remuneraţiei cuvenite membrilor consiliului de administraţie, prin raportare la un anumit factor, prevăzut în mod abstract în structura acestei norme juridice, precum recomandări temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţiile similare din societăţi, din acelaşi domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România şi din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experţii în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecţie a membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere.

Interpretând în mod corect aceste dispoziții legale, instanța de apel a achiesat la concluziile primei instanțe, potrivit cărora acestea au stabilit o obligație în sarcina organelor statutare ale pârâtei în procesul de negociere a clauzelor contractului de mandat ce ar urma să fie încheiat, impunând luarea în considerare a unor anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remunerației cuvenite administratorilor desemnați. Recomandările motivate de care ar trebui să ţină seama Adunarea Generală a Acţionarilor cu prilejul calculării remuneraţiei variabile cuvenite membrilor Consiliului de administraţie nu pot constitui din chiar formularea generală a textului premisa unui caz de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât o asemenea sancţiune nu este expresă.

Această cerință legală, care circumstanțiază modalitatea de formare a voinței juridice interne a companiei pârâte, nu poate fi asimilată unei condiții de legalitate pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, rezultat al voinței concordante a celor două părți.

Sub aspectul criticii recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material și a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, care ar fi condus la înlăturarea eronată a incidenței clauzei prevăzute la art. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin intermediul acestei clauze, părțile au exclus posibilitatea plăților compensatorii în cazul încetării de drept a contractului de mandat.

Constatând încetarea de drept a contractului de mandat semnat de părți, instanța de apel a subliniat în mod corect, în temeiul art. 1270 raportat la art. 2027 C. civ., că pârâta rămâne obligată, în calitate de mandant, să plătească reclamantului mandatar remunerația cuvenită. Or, în cauză, prin convenția semnată cu reclamantul, pârâta și-a asumat obligația de plată a remunerației, cu ambele sale componente, cea fixă și cea variabilă.

Pe de altă parte, plățile compensatorii, înlăturate de la plată în cazul încetării de drept a contractului de mandat dintre părți, au natura juridică a unor daune-interese, părţile având posibilitatea de a insera clauze penale prin care să evalueze anticipat prejudiciul suferit de mandatar în cazul încetării mandatului înainte de termen sub forma unor plăţi compensatorii.

Or, este evident că, prin acțiunea de față, reclamantul a urmărit executarea silită a obligațiilor asumate de cocontractant, și nu obținerea unor daune-interese pentru acoperirea unui eventual prejudiciu pricinuit prin încetarea contractului de mandat înainte de termen.

În consecinţă, distincția făcută de instanțe sub aspectul naturii juridice între remuneraţia variabilă şi plăţile compensatorii a fost corectă şi a avut relevanţă sub aspectul înlăturării apărării părţii privitoare la incidența clauzei inserate la art. 12.1 lit. m) din contract, care nu putea fi privit, în aceste condiţii, drept o excepţie de la aplicarea dispoziţiilor art. 2027 C. civ., care au în vedere plata remuneraţiei.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a interpretat în mod judicios clauzele contractului dintre părți, constatând că acestea nu au condiționat plata remunerației variabile cuvenite de menținerea mandatarului în funcție până la momentul aprobării situațiilor financiare anuale, care permiteau verificarea îndeplinirii obiectivelor și criteriilor de performanță asumate.

În acest context, s-a apreciat că plata remunerației este condiționată de atingerea indicilor de performanță, astfel cum au fost stabiliţi de părți, dar aprobarea situațiilor financiare anuale influențează doar exigibilitatea obligației de plată, pentru care se prevede termenul de 60 de zile de la aprobarea situațiilor financiare. Orice altă interpretare ar presupune situaţia, puţin probabilă, ca numirea administratorilor să se facă pe intervale de timp ce corespund anilor financiari, altfel existând riscul unor perioade de exercitare a atribuţiilor în mod gratuit, fără remuneraţie, ceea ce nu se poate prezuma că părţile au urmărit.

Pe de altă parte, se poate observa că remuneraţia variabilă a fost calculată în mod expres prin raportare la perioada din mandat efectiv executată, neavând niciun fundament susţinerea recurentei că instanţa de apel ar fi acordat remuneraţie şi după încetarea mandatului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile ca nefondate.