Exclusion of currency-risk clauses reflecting statutory nominalism from the Unfair Contract Terms Directive scope

Contract de credit. Clauză contractuală care transpune o dispoziție legală supletivă. Acțiune în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. Condiții și efecte

Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1)

Directiva 93/13/CEE, art. 1 alin. (2)

C. civ. din 1864, art. 1578

Prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-81/19 s-a statuat că ”articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive” (considerentul nr. 37).”

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ., conform cărora „obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

În cazul în care părțile au prevăzut în contractul de credit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care acesta a fost acordat, în absența unui acord diferit al părților în această privință, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13CEE și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, această clauză contractuală nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1367 din 15 iulie 2020

Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/299/2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi A. şi B., au chemat-o în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractele de credit încheiate între părţi, să o oblige pe pârâtă la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului la valoarea cursului indicat în Anexa nr. 1 pct. 3, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului, precum şi la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului şi să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 6.000 lei cu titlu de daune morale.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Secţia a II-a civilă, a dispus disjungerea cererii introductive de instanță pentru fiecare contract de credit în parte; dosarul privindu-i pe reclamanții A. şi B. a fost înregistrat sub nr. x/299/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 855 din 14 februarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/299/2018, Judecătoria Sectorului 1 București, Secţia a II-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 2168 din 05 iulie 2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că părţile din prezenta cauză au încheiat un contract de credit bancar şi că se aplică principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, întrucât contractul de credit bancar reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie.

Tribunalul a considerat că nu se poate reţine reaua-credinţă a băncii pentru simplul fapt că aceasta este o instituţie financiară și a apreciat că banca nu a avut posibilitatea de a prevedea evoluția cursului de schimb.

Totodată, prima instanţă a reţinut că informarea în perioada precontractuală trebuie să permită consumatorilor să înţeleagă obligaţiile pe care urmează să şi le asume astfel încât decizia pe care o vor adopta să corespundă nevoilor lor; or, contractând un credit într-o monedă străină, consumatorii au acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variația cursului.

Instanţa a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile contractuale sunt clare şi inteligibile, nepresupunând dificultăţi de înţelegere.

În ceea ce priveşte aplicarea teoriei impreviziunii, instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile Codului civil din 1864, contractul încheiat între părţi fiind perfectat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Tribunalul a considerat că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii raportat la principiul nominalismului monetar şi în considerarea faptului că împrumutații, alegând să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obţineau veniturile, şi-au asumat riscul valutar.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 525 din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că dispoziția contractuală prin care împrumutatul este obligat să restituie creditul în aceeași monedă în care l-a obținut nu poate fi supusă cenzurii din perspectiva Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13/CEE, așa cum s-a reținut într-o serie de decizii pronunțate de C.J.U.E., astfel că au fost apreciate ca lipsite de relevanţă şi nu s-a mai impus analiza celorlalte argumente ale apelanților-reclamanți legate de lipsa de informare sau de lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor, de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, de cerinţa bunei-credinţe sau de încălcarea de către bancă a altor obligații specifice.

De asemenea, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu se poate da curs nici solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanții-reclamanți, în forma stabilizării cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, precum și întinderea acestora; or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanții-reclamanți nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea băncii, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Împotriva deciziei din apel, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea sa, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Recurenţii au expus pe larg argumente care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenţilor, caracterul unui contract de adeziune.

În continuare, au evocat jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, reglementările naţionale şi comunitare cu privire la protecţia consumatorului şi au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la nenegocierea contractului, dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi lipsa bunei-credinţe a băncii, subliniind, totodată, că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a consumatorului.

Au susţinut recurenţii că instanţa de apel a respins apelul în mod eronat şi neîntemeiat, reţinând că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv, pentru că reflectă o normă legală, ceea ce presupune că nu se poate verifica îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a conchis în mod greşit că soluţia tribunalului este corectă şi legală, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (părţile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), fiind excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul lor abuziv şi nu se poate examina măsura în care respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligaţia de informare, conciliere şi avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui credit în franci elveţieni.

O altă critică formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs se referă la teoria impreviziunii şi la decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, menţionate de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate.

Au arătat recurenţii că impreviziunea intervine atunci când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului şi reprezintă paguba pe care o suferă una din părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, determinat de fluctuaţiile monetare, care cel mai adesea constă într-o inflaţie deschisă sau galopantă.

De asemenea, au arătat că instanţa de contencios constituţional a reţinut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului, care trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent, asumat în mod voluntar de părţi, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, dar şi unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

În opinia recurenţilor, impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice şi juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În acest context, au arătat că, în temeiul principiului nominalismului, s-au obligat să restituie împrumutul acordat de bancă în aceeaşi monedă în care a fost acordat - franci elveţieni, fiind evident pentru orice persoană cu pregătire medie că există un risc valutar pe care trebuie să şi-l asume la încheierea unui astfel de contract, în condiţiile în care veniturile împrumutaţilor sunt în altă monedă decât cea a contractului. Însă, susţin recurenţii, nu au putut să prevadă şi, implicit, nu au putut în mod rezonabil să îşi asume ca risc apariţia crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elveţiene, calificată în lucrările de specialitate ca monedă de refugiu, care se supraevaluează în momentele de criză.

Au subliniat recurenţii că în prezent cursul valutar este dublu sau chiar mai mult, comparativ cu cel de la momentul semnării contractului, această hipervalorizare a monedei elveţiene generând un risc supraadăugat, care s-a dovedit greu de suportat.

De asemenea, au susţinut că nu este lipsit de relevanţă faptul că au încercat renegocierea contractului, împrejurare ce confirmă că obligaţia de plată a devenit extrem de împovărătoare, dincolo de limitele posibilităţilor reale de îndeplinire.

În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 18 februarie 2020 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen la 8 aprilie 2020.

Prin încheierea din 8 aprilie 2020 s-a constatat suspendarea de plin drept a judecăţii recursului, în temeiul art. 42 alin. (6) Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în şedinţă publică pentru termenul din 15 iulie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte l-a respins pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenţi în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenţilor, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

„27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29. În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului. (…)»

(...)

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.”

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că „expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive” (considerentul nr. 34), iar “faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare” (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că „(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive” (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absenţa unui acord diferit al părților în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art.1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. din 1864, conform cărora „obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluția fiind la adăpost de critică sub acest aspect.

Înalta Curte va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii şi la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor Codului Civil de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, unde era reglementată clauza de hardship, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca, în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul Codului civil de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Curtea a mai reţinut că în determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie să se ţină seama de ideea de risc a contractului; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de către cele două părţi ale contractului şi unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul in concreto al previzionării de către niciuna dintre părţi şi care ţine de intervenirea unor elemente care nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a apreciat că din modalitatea de formulare a cererii rezultă că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privința hotărârii atacate nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, a respins recursul declarat.