Contractual delay penalties contingent on formal notice of default or lawsuit filing under Civil Code Art. 1522

Acțiune în pretenții având ca obiect daune-interese. Condiții și efecte din perspectiva dispozițiilor art. 1522 din Codul civil

C. civ., art. 1341, art. 1522, art. 1523 alin. (2) lit. c) teza I

Acordarea daunelor-interese este condiţionată, în conformitate cu dispoziţiile art. 1522 C. civ., de îndeplinirea formalităţilor privind punerea în întârziere a debitorului, fie prin notificare scrisă, comunicată în modalităţile prevăzute de alin. (2) al acestui articol, fie prin cererea de chemare în judecată, prin care creditorul solicită executarea obligaţiilor contractuale asumate. Simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligaţia nu produce efectul punerii în întârziere a debitorului, în absenţa unui act juridic prin care creditorul solicită executarea obligaţiei şi atenţionează debitorul că întârzierea în executarea obligaţiei îi produce prejudicii pe care va trebui să se repare.

Deoarece punerea în întârziere are drept efect acordarea daunelor-interese, acestea pot fi acordate doar pentru perioada cuprinsă între data notificării şi data executării obligaţiei.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 498 din 3 martie 2020

1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, în dosarul nr. x/100/2015, la data de 5 februarie 2015, reclamanta SC A. SRL Baia Mare a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL Satu Mare, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 324.513,39 lei reprezentând penalităţi datorate potrivit art. 22.1 din contractele de furnizare/achiziţie de produse nr. 63 din 27.02.2013, nr. 74A din 15.03.2013, nr. 76A din 15.03.2013 şi a dobânzilor legale aferente acestei sume, la plata sumei de 66.301,08 lei reprezentând plată nedatorată, respectiv a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii prezentei acţiuni şi până la data plăţii efective a acesteia, precum şi a cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocat etc.

În drept, au fost invocate prevederile art. 22.1 din contractele încheiate între părţi, art. 1270, art. 1350, art. 1489 C. civ.

Prin cererea reconvenţională, pârâta SC B. SRL Satu Mare a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 69.459 lei reprezentând preţ neachitat conform facturii nr. 2105/11.09.2014 din valoarea contractului 74 A/ 15.03.2013.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270, art. 1170 art. 1164, art. 1516, art. 1530 C. civ.

2. Prin decizia nr. 2697 din 26 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Maramureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 5 iunie 2015, sub dosarul nr. x/83/2015.

3. Prin sentinţa nr. 176 din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea reclamantei Societatea A. SRL şi, în consecinţă:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 324.513,39 lei reprezentând penalităţi contractuale de întârziere şi suma de 66.301 lei reprezentând plată nedatorată, ambele cu dobânzi legale de la data de 11.02.2015 şi până la plata efectivă.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 7513 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru.

Prin încheierea de ședință din 14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea formulată de petenta SC A. SRL, fiind dispusă îndreptarea erorii materiale strecurate în preambulul sentinţei civile nr. 176 din 17 noiembrie 2016 cu referire la denumirea părţilor, sediul şi datele de identificare ale acestora.

Restul dispoziţiilor hotărârii au rămas nemodificate.

4. Împotriva sentinţei nr. 176 din 17 noiembrie 2016 şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat apel pârâta B. SRL.

Prin decizia nr. 67/C/2018 - A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că:

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. SRL împotriva pârâtei B. SRL, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 9.392,6 lei, reprezentând penalităţi contractuale de întârziere parţiale, precum şi dobânzi legale aferente acestei sume de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă.

S-a respins obligarea pârâtei B. SRL la plata sumei de 66.301 lei reprezentând plată nedatorată şi dobânzile aferente, către reclamantă.

A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtă împotriva reclamantei şi, în consecinţă, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 69.459 lei reprezentând preţ neachitat din valoarea contractului nr. 74 A/15.03.2013.

A fost respins apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva încheierii din 14 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în preambulul sentinței nr. 176 din 17 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

A fost obligată reclamanta A. SRL să plătească pârâtei B. SRL cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă în cuantum 7.000 lei, precum şi cheltuieli de judecată parţiale în apel, în sumă de 8.000 lei cu titlu de taxe judiciare de timbru şi onorarii avocațiale parţiale, justificate prin chitanţele depuse.

5. Împotriva deciziei nr. 67/C/2018 - A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a susținut, în principal, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind punerea în întârziere, cu consecinţa determinării greşite a cuantumului și perioadei pentru care sunt datorate penalitățile de întârziere aferente celor trei contracte din litigiu.

Astfel, referitor la contractul nr. 63 din 27 februarie 2013 s-a susținut că sunt incidente prevederile art. 1522 alin. (2) lit. c) teza I C. civ., și nu cele ale art. 1522 C. civ., reținute în mod eronat de către instanța de apel.

În ceea ce privește contractul nr. 74A din 15 martie 2013, în mod greșit instanța de apel a reținut că penalitățile se acordă pentru 7 zile de întârziere, și nu 313 de zile, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, instanța de apel a ignorat clauza prevăzută la art. 21 din contracte, conform căreia pârâta în calitate de furnizor datorează penalităţi de întârziere conform art. 22 din convenţiile încheiate.

În privinţa contractului nr. 76 A, prin decizia recurată au fost nesocotite dispoziţiile art. 1522 teza a II-a C. civ. potrivit cărora debitorul poate fi pus în întârziere şi prin cererea de chemare în judecată, deşi condiţia este îndeplinită în cauză, motiv pentru care pârâta datorează penalităţile de întârziere solicitate.

În mod greșit instanța de apel a respins petitul referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 66.301,08 lei, solicitată cu titlu de plată nedatorată, întrucât în cauză sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 1341 C. civ. Obligaţia contractuală stabilită prin contractul nr. 63/2013 a fost executată doar parţial, astfel că pârâta este datoare a restitui această sumă.

De asemenea, soluția dată asupra cererii reconvenționale este nelegală având în vedere că pretenția pârâtei B. SRL este nedovedită, întrucât nu există dovada comunicării facturii, iar afirmația pârâtei că ar fi fost transmisă cu o altă corespondență, respectiv adresa nr. 457 din 29 septembrie 2014, nu a fost demonstrată în cadrul prezentului litigiului.

În final, s-a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

6. Intimata-pârâtă B. SRL a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A. SRL, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, susținând că instanța de apel a interpretat corect prevederile legale incidente cauzei.

Privitor la contractul nr. 63 din 27 februarie 2013 și dispozițiile art. 1522 alin. (2) lit. c) teza I C. civ., intimata-pârâtă B. SRL a arătat că această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză, că a fost invocată pentru prima dată în recurs, nu a făcut obiectul judecării în apel și, prin urmare, nu poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

În ceea ce priveşte contractul nr. 76A din 15 martie 2013, s-a susţinut că recurenta-reclamantă nu a indicat norma de drept material încălcată, rezumându-se a invoca faptul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că sunt doar 7 zile de întârziere, şi nu 313 de zile.

Referitor la contractul nr. 76A din 15 martie 2013 s-a susținut că în mod corect s-a reținut că nu sunt datorate penalități de întârziere, obligația fiind îndeplinită anterior punerii în întârziere.

În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, intimata-pârâtă a invocat nulitatea parţială a recursului, susținând că, deşi s-au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu s-a arătat norma de drept încălcată sau greşit aplicată.

În final, s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost timbrată cu suma de 5.003,50 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, în conformitate cu O.U.G. nr. 80/2013, potrivit dovezii aflate la fila 16 din dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. şi a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a reţinut următoarele considerente:

Obiectul litigiului îl constituie solicitarea reclamantei S.C. A. S.R.L. de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, conform contractelor de furnizare încheiate între reclamantă, în calitate de beneficiar, şi pârâtă, în calitate de furnizor, având ca obiect confecţionarea obiectelor de mobilier, stabilite convenţional pentru ipoteza executării cu întârziere a obligaţiilor de către pârâtă, precum şi plata dobânzilor legale aferente acestei sume. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 66.301,08 lei, reprezentând plată nedatorată şi a dobânzilor legale aferente acestei sume ca urmare a executării parţiale a unui contract, iar pârâta prin cererea reconvenţională a solicitat obligarea reclamantei la plata lucrărilor executate şi neachitate.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei cu motivarea că, potrivit clauzelor contractuale, pârâta avea obligaţia de realizare şi livrare a pieselor de mobilier în condiţiile de calitate şi la termenele convenite. Încălcarea acestei obligaţii demonstrează culpa pârâtei şi justifică obligarea la plata penalităţilor de întârziere stabilite prin clauzele inserate la art. 21 şi 22 din contracte.

Apărările pârâtei SC B. SRL Satu Mare privind neîndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 1552 C. civ. referitoare la punerea în întârziere au fost înlăturate cu motivarea că, prin notificările comunicate pârâtei la data de 23 septembrie 2014, reclamanta a notificat-o în legătură cu executarea obligaţiilor contractuale şi a echivalentului valoric al penalităţilor de întârziere.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtă, care a criticat modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1522 C. civ., instanţa de apel, admiţând apelul acestei părţi, a argumentat că pârâta a nesocotit termenele de execuţie stabilite iniţial prin contracte, dar şi pe cele ulterioare convenite prin actele adiţionale, astfel că, în conformitate cu art. 1548 C. civ., obligaţia contractuală fiind încălcată, vinovăţia debitorului este prezumată. Având în vedere clauza penală stabilită prin art. 22.1 din convenţiile părţilor, instanţa de apel a arătat că penalităţile de întârziere sunt datorate doar pentru perioada cuprinsă între data notificării, respectiv 3 septembrie 2014 şi 10 septembrie 2014, care reprezintă data executării parţiale, a contractului 63/2013 şi a executării totale a contractului 74 A/2013. Această perioadă se încadrează în termenul acordat de reclamantă, în calitate de creditor, în conformitate cu dispoziţiile art. 1522 alin. 3 C. civ., pentru executarea obligaţiilor asumate.

Pentru contractul nr. 76 A/2013, în lipsa unei notificări, s-a apreciat că pârâta nu datorează penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă.

În acest context, prin primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. critică aplicarea dispoziţiilor art. 1522 C. civ., susţinând, în esenţă că, potrivit clauzei inserată la art. 22, pârâta datorează penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiei în termenele convenite prin art. 21 din convenţiile părţilor. Deoarece obligaţia de livrare nu a fost executată în termenele convenite, penalităţile de întârziere au fost greşit calculate doar pentru perioada cuprinsă între data comunicării notificării şi aceea a executării obligaţiei.

Critica nu este fondată deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 1522 alin. 1 C. civ., prin notificarea scrisă adresată debitorului creditorul solicită executarea obligaţiei, iar, potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, prin notificare trebuie să-i acorde debitorului un termen de executare a obligaţiei care îi revine. În absenţa unei astfel de menţiuni debitorul are posibilitatea executării obligaţiei într-un termen rezonabil.

În alţi termeni, acordarea daunelor-interese este condiţionată, în conformitate cu dispoziţiile art. 1522 C. civ., de îndeplinirea formalităţilor privind punerea în întârziere a debitorului, fie prin notificare scrisă, comunicată în modalităţile prevăzute de alin. 2 al acestui articol, fie prin cererea de chemare în judecată, prin care creditorul solicită executarea obligaţiilor contractuale asumate. Simpla expirare a termenului în care trebuia executată obligaţia nu produce efectul punerii în întârziere a debitorului, în absenţa unui act juridic prin care creditorul solicită executarea obligaţiei şi atenţionează debitorul că întârzierea în executarea obligaţiei îi produce prejudicii pe care va trebui să se repare.

Deoarece punerea în întârziere are drept efect acordarea daunelor-interese, în mod corect, instanţa de apel a argumentat că acestea pot fi acordate doar pentru perioada cuprinsă între data notificării şi data executării obligaţiei, această din urmă dată situându-se în interiorul termenului acordat de reclamantă în calitate de creditor pentru executarea obligaţiei.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a invocat şi faptul că dispoziţiile art. 1522 C. civ. au fost greşit aplicate în cauză, deoarece sunt incidente art. 1523 alin. 2 lit. c) teza I C. civ. A susţinut recurenta că, în privinţa contractului 63/2013, pârâta şi-a manifestat neîndoielnic intenţia de a nu executa obligaţia, astfel încât era de drept în întârziere.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale privind întârzierea de drept a pârâtei în executarea obligaţiei, în absenţa unor critici şi apărări în acest sens, nu au format obiectul analizei instanţei de apel.

Prin urmare, este fondată apărarea intimatei-pârâte în sensul că aceste dispoziţii legale au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefiind astfel posibilă examinarea legalităţii deciziei instanţei de apel din această perspectivă.

Recurenta a susţinut că şi dispoziţiile art. 1522 teza a II-a C. civ. au fost aplicate greşit de instanţa de apel, ignorându-se faptul că pentru contractul 76 A/2013 punerea în întârziere s-a efectuat odată cu înregistrarea acţiunii.

Deşi, în principiu, este corectă susținerea recurentei în sensul că, în conformitate cu dispoziţiile legale invocate, punerea în întârziere se poate realiza şi prin cererea de chemare în judecată, această constatare nu este de natură a ajunge la o altă concluzie decât aceea pronunțată prin decizia recurată.

De altfel, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că punerea în întârziere a debitorului se poate realiza şi în această modalitate, dar pentru acest contract penalităţile au fost respinse cu motivarea că, la data formulării cererii de chemare în judecată, obligaţiile asumate erau îndeplinite, ceea ce exclude existenţa întârzierii ulterior acestui moment.

Critica de nelegalitate derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată este nefondată şi va fi înlăturată ca atare.

Susţine recurenta sub acest aspect că în condiţiile în care contractul nr. 63/2013 a fost executat doar parţial se impunea restituirea sumelor achitate pârâtei care a indus-o în eroare, promiţând executarea obligaţiei integral şi în termenul contractual stabilit, însă nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

S-a argumentat corect prin considerentele deciziei atacate că plăţile pretins nedatorate au fost efectuate cu titlu de avans în baza unui contract valabil încheiat, în vederea executării unei obligaţii convenţionale, şi nu din eroare, nefiind incidente dispoziţiile care reglementează plata nedatorată.

Totodată, Înalta Curte observă că recurenta nu formulează critici concrete în legătură cu aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale, susţinând, în esenţă, că a fost indusă în eroare de către pârâtă care i-a garantat executarea obligaţiilor contractuale în termenul stabilit, dar nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Situaţia este identică şi în privinţa motivului de recurs care vizează modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, care a fost greşit admisă, arată recurenta, fără a indica dispoziţiile de drept material încălcate sau aplicate greşit.

Se susţine că această sumă nu este datorată deoarece contractul nr. 74 A/2013, care a făcut obiectul cererii reconvenţionale, a fost executat cu întârziere, iar factura nu i-a fost comunicată.

Astfel conturate aceste critici, în absenţa unor argumente dezvoltate corespunzător, nu este posibilă exercitarea controlului juridic din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., reluarea aspectelor privind starea de fapt vizează aspecte de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a hotărârii instanţei de apel, fiind, în consecinţă, exclusă verificarea deciziei atacate din această perspectivă, în considerarea specificului acestei căi de atac.

În concluzie, recursul reclamantei este nefondat şi a fost respins în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., iar recurenta fiind în culpă procesuală, potrivit art. 452 C. proc. civ., a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.118,6 lei reprezentând cheltuieli de deplasare, cazare şi onorariu avocat.