Framework contract rescission: Limitation period start for continuous obligations and res judicata scope for contract clause characterizations

A. Contract cadru de furnizare produse. Acţiune în reziliere. Determinarea momentului de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune. B. Prezumţia de lucru judecat a unui considerent dintr-o hotărâre anterioară. Condiţii şi efecte

C. proc. civ., art. 24, art. 26 alin. (1), art. 430 alin. (1)-(2), art. 431 alin. (2),

art. 480 alin. (3)

C. civ. din 1864, art. 1200 - art. 1202

Decretul nr. 167/1958, art. 6, art. 7, art. 8, art. 12

Prin natura sa un contract-cadru presupune încheierea contractelor subsecvente în executarea concretă a celor stabilite cu titlu de principiu în actul iniţial.

Nu toate obligaţiile statuate în contractul-cadru se încadrează în noţiunea de prestaţie periodică, ci, pentru a fi în prezenţa unei prestaţii periodice este necesar să fie stabilite termene de îndeplinire a obligaţiilor asumate sau să fie stabilită o anumită periodicitate a executării obligaţiilor asumate, doar într-un asemenea caz putând vorbi de aplicarea dispoziţiei art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Obligaţia de asigurare a accesului la gestiunea proprie, obligaţie ce stă la baza prestaţiilor periodice asumate contractual (emiterea comenzilor şi livrarea mărfurilor) şi pentru a cărui nerespectare s-a solicitat rezilierea contractului încheiat între părţi, nu poate fi asimilată prestaţiei periodice, întrucât, astfel, s-ar ajunge la concluzia că periodicitatea prestaţiei este zilnică, cu consecinţa că în fiecare zi ar începe un alt termen de prescripţie până în ultima zi contractuală când partea ar mai beneficia de încă un termen de 3 ani pentru reclamarea încălcării obligaţiei contractuale.

Prin urmare, momentul în care s-a produs încălcarea acestei obligaţii determină apariţia culpei contractuale, moment la care s-a născut dreptul la acţiune al părţii, în condiţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru a beneficia de prezumţia de lucru judecat un considerent trebuie să expliciteze dispozitivul.

Nu este îndeplinită această cerinţă în cazul în care considerentul explicitează dispozitivul pe raţiunea caracterului accesoriu al petitului privind daunele-interese faţă de petitul principal de constatare a încetării/rezilierii contractuale, fără a justifica în alt fel soluţia pronunţată, printr-o analiză logico-juridică a interdependenţei între cererea de reziliere pentru culpă contractuală şi posibilitatea aplicării clauzei contractuale în această ipoteză.

În consecinţă, este nelegală decizia instanţei de apel care, fiind învestită cu o cerere de reziliere contractuală şi un accesoriu de acordare a daunelor-interese, nu a procedat la analiza clauzei care era la baza petitului accesoriu, dând valoare de prezumţie a lucrului judecat unor aspecte care nu tranşau problema juridică cu care era învestită instanţă.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 758 din 23 aprilie 2020

Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 30 iulie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta Societatea A., societate cu răspundere limitată, reprezentată de lichidator judiciar B. IPURL, a chemat în judecată pe pârâta Societatea C., societate cu răspundere limitată, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere înregistrat sub nr. 425/17.07.2008, respectiv sub nr. 10124/04.08.2008, din culpa exclusivă a pârâtei, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor-interese în cuantum de 3% din planul C. propus şi nerealizat pentru perioada 2011 - 2017, susţinând, în esenţă, că pârâta nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile contractuale începând cu noiembrie 2009, iar începând cu luna iunie 2010 a pus reclamanta în imposibilitatea executării contractului.

Pârâta a invocat în faţa primei instanţe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la susţinerile reclamantei în sensul că neexecutarea contractului a intervenit în anul 2010, excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunţate în alte două cauze dintre părţi (dosarul nr. x/3/2011 şi nr. x/3/2012), excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În cursul procesului, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/3/2006, partea apreciind că are relevanţă soluţia de prescripţie dată de instanţe în acel dosar.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 iunie 2017 instanţa de fond a respins ca neîntemeiate excepţiile autorităţii de lucru judecat, a lipsei de interes şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă.

Prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2017, instanţa a respins cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/3/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3835 din 23 octombrie 2017, aceeaşi instanţă a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus rezilierea contractului cadru de furnizare produse nepetroliere pentru staţiile de distribuţie carburanţi C., înregistrat la reclamantă sub nr. 425/17.07.2008 şi la pârâtă sub nr. 10124/04.08.2008, din culpa exclusivă a pârâtei; a obligat pârâta la plata sumei de 17.108.123,67 Euro, cu titlu de daune-interese în baza art. 14.1 lit. b din contract.

Sentinţa de fond, precum şi încheierile premergătoare din data de 28 iunie 2017 şi din data de 18 septembrie 2017 au fost atacate cu apel de pârâta Societatea C. SRL, criticile sale vizând atât soluţiile date excepţiilor invocate şi cererii de suspendare a judecării cauzei, cât şi soluţia dată pe fondul litigiului.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă sub nr. x/2/2018.

Prin decizia civilă nr. 1960/A din 15 octombrie 2018, instanţa de prim control judiciar a respins ca rămas fără interes apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2017; a respins ca nefondat apelul declarat de aceeaşi parte împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 iunie 2017 şi a sentinţei civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017.

În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut lipsa de interes în ce priveşte criticile aduse încheierii de şedinţă din data de 18 septembrie 2017 faţă de depunerea la dosar a deciziei pronunţate de instanţa de recurs în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2016.

Instanţa de apel a apreciat netemeinicia criticilor aduse încheierii de şedinţă din data de 28 iunie 2017, reţinând următoarele: cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat a constatat că nu este întrunită tripla identitate pentru reţinerea acestei excepţii, obiectul dosarului nr. x/3/2011 din perspectiva cererii reconvenţionale formulate de Societatea A. SRL l-a constituit constatarea încetării contractului cadru de distribuţie produse nepetroliere (în speţă solicitându-se să se dispună rezilierea aceluiaşi contract), iar obiectul dosarului nr. x/3/2012 l-a constituit solicitarea Societăţii A. SRL de obligare a Societăţii C. SRL la plata contravalorii produselor livrate şi a penalităţilor contractuale în temeiul clauzei 10.3 (în speţă, pe lângă cerere de reziliere a contractului, fiind solicitată obligarea la plata daunelor-interese în temeiul clauzei contractuale 14.1 lit. b).

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. 1 şi 3 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reţinând că actul juridic dintre părţi este unul cu executare succesivă, prescripţia urmând să înceapă să curgă distinct pentru fiecare prestaţie succesivă. Faţă de cele constatate şi de textele legale reţinute ca fiind incidente, precum şi raportat la faptul că părţile au încheiat iniţial contractul pe o durată ce se împlinea la data de 31.12.2012, ulterior convenind prelungirea acestuia pe o perioadă de 5 ani, instanţa a concluzionat că termenul de prescripţie nu este împlinit. Curtea de apel a apreciat, totodată, că nu are relevanţă data ultimei prestaţii executate, ci data exigibilităţii ultimei prestaţii convenite, din această perspectivă nefiind împlinit termenul de prescripţie. Cu aceleaşi considerente, instanţa de apel a apreciat că nu sunt întemeiate criticile apelantei-pârâte privind autoritatea de lucru judecat şi prescripţia dreptului material la acţiune în ce priveşte petitul referitor la plata daunelor-interese solicitate în cauză.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de prima instanţă atât în privinţa situaţiei de fapt, cât şi în privinţa interpretării clauzelor contractuale. Totuşi, instanţa de prim control judiciar a constatat că în fond nu au fost analizate o serie de apărări - susţinerea conform căreia contractul-cadru ar fi încetat la data de 19.06.2012 ca efect al denunţării unilaterale în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006, imposibilitatea obiectivă de executare a contractului de către intimata-reclamantă ca urmare a intrării voluntare în procedura lichidării, nulitatea Protocolului încheiat la 16.02.2009 invocată pe cale de apărare; această situaţie nu a fost calificată, aşa cum a susţinut apelanta-pârâtă, ca o necercetare a fondului ce ar determina o trimitere a cauzei spre rejudecare, apreciindu-se că ele pot fi analizate în calea devolutivă de atac. În urma analizei astfel efectuate, instanţa de apel a concluzionat că apărările apelantei-pârâte sunt nefondate.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta Societatea C. SRL, criticile sale fiind formulate atât prin declaraţia iniţială de recurs, cât şi prin memoriu separat, ambele acte procedurale fiind efectuate în termenul legal de declarare a căii extraordinare de atac.

La acelaşi moment al declarării căii extraordinare de atac, recurenta-pârâtă a formulat şi cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 1960 din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Cererea de suspendare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă sub nr. x/1/2018. Prin încheierea de şedinţă din data de 8 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea şi a dispus suspendarea executării silite a deciziei civile nr. 1960 din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3835 din 23 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat în principal admiterea recursului şi casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe; în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi rejudecarea cauzei pe fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub următoarele aspecte:

1. Din perspectiva dispoziţiei art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 24 şi art. 26 alin. (1) C.proc.civ., precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) şi ale art. 431 alin. (2) C.proc.civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a valorificat puterea de lucru judecat izvorând din hotărâri anterioare pronunţate în litigiile derulate între părţi (dosar nr. x/3/2011 şi nr. x/3/2012 ale Tribunalului Bucureşti), arătând că acele hotărâri au fost pronunţate sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 care nu cuprindea dispoziţii legale care să recunoască efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nefiind reglementat un drept al unei părţi de a opune, cu efect pozitiv, considerente prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, inclusiv chestiuni litigioase privitoare la situaţii de fapt. A mai arătat că jurisprudenţa a interpretat în mod constant dispoziţiile art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 C.civ. din 1864 în sensul că puterea de lucru judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea pronunţată. În raport de această jurisprudenţă, recurenta-pârâtă a arătat că acele considerente din hotărârile reţinute de instanţa de apel şi care poartă asupra unor situaţii de fapt din anul 2010 nu au putere de lucru judecat şi nu pot fi valorificate ca prezumţii de lucru judecat în prezentul litigiu pentru a dezlega raporturi juridice născute între părţi în intervalul 2011 - 2017.

Tot sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că nu pot fi valorificate considerentele sentinţei civile nr. 19102/11.12.2012 pronunţată în dosarul nr. x/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, întrucât în acea cauză instanţa a analizat doar cererea sa de reziliere a contractului cadru din culpa intimatei, cele susţinute la acel moment de intimată prin întâmpinare neputând fi valorificate sub puterea de lucru judecat; de asemenea, chiar dacă au fost invocate în litigiu, pe calea cererii reconvenţionale, instanţa nu a procedat la o analiză a acestei cereri pe fond, ea fiind soluţionată pe calea unei excepţii procesuale.

În acelaşi sens, a susţinut că nu poate fi valorificată o putere de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5353/11.07.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/3/2012, acel litigiu vizând o cerere a intimatei de obligare la plata unor facturi pentru produsele livrate, cu penalităţile contractuale aferente, neputând fi valorificată ca prezumţie de putere de lucru judecat pentru prezentul litigiu care nu se fundamentează în vederea rezilierii pe neachitarea mărfurilor livrate.

Tot din perspectiva greşitei reţineri a prezumţiei de putere a lucrului judecat a fost criticată şi aprecierea instanţei de apel vizând calificarea clauzei de la art. 14.1 lit. b) din Contractul cadru ca fiind accesorie sancţiunii de reziliere a contractului, prin raportare la considerentele sentinţei civile nr. 19102/11.12.2012, arătând că nu există practic considerente pentru existenţa unei asemenea accesorialităţi contractuale, instanţa de la acel moment apreciind respingerea solicitării de acordare a penalităţii ca fiind accesorie petitului principal de reziliere, acesta fiind sensul considerentului din sentinţa menţionată.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., nefiind observat că în calea devolutivă de atac a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, motivat de faptul că nu s-au examinat fapte şi acte juridice care au modificat raporturile juridice născute între părţi în intervalul 2011 - 2017, cum ar fi intrarea intimatei în procedura de faliment, încetarea contractului cadru din acest motiv, nulitatea unor acte încheiate între părţi. Se susţine sub acest aspect că, deşi a reţinut că prima instanţă nu a analizat toate aceste aspecte, instanţa de apel a refuzat să anuleze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare, reţinând în mod nelegal că orice vătămare este înlăturată prin efectuarea analizei în calea devolutivă de atac. Se mai arată că nici instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe fondul omisiunilor semnalate, cu simpla motivare a efectelor puterii de lucru judecat, deşi nu se putea reţine un asemenea efect (reluând criticile expuse anterior cu privire la întinderea efectelor puterii de lucru judecat).

2. Din perspectiva dispoziţiei art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a susţinut greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1022 - 1025 C.civ. din 1864 şi a art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, fiind stabilit incorect momentul începutului cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru solicitarea de reziliere a contractului.

A susţinut sub acest aspect că în mod greşit a statuat instanţa de apel, prin raportare la cele două sentinţe menţionate anterior, că dreptul material la acţiune pentru rezilierea contractului cadru din culpa sa a început să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, conduita culpabilă constând în întreruperea accesului la sistemul de gestiune persistând pe toată durata contractuală, având caracter de continuitate. Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o confuzie între contractul cu executare succesivă şi regimul juridic al obligaţiilor afectate de termen, exigibile la termenul stabilit de părţi. Sub acest aspect a arătat că părţile nu au stabilit un anumit termen la care să fie executată obligaţia de acordare a accesului la sistemul de gestiune, instanţa de apel calificând în mod greşit obligaţia contractuală drept o obligaţie afectată de termen. În consecinţă, susţine recurenta-pârâtă această obligaţie urmează regimul obligaţiilor pure şi simple, cu executare imediată, care a devenit exigibilă la data neexecutării sale, respectiv la data de 01.08.2010.

Sub acelaşi motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel stabilind în mod greşit momentul începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru solicitarea de acordare a daunelor-interese pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Au fost reluate aceleaşi apărări ca cele referitoare la momentul începerii cursului prescripţiei pentru cererea în rezilierea contractului.

A fost invocată şi încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 969, 970, 977, 983 şi art. 1020-1021 C.civ. din 1864, recurenta-pârâtă susţinând nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul neanalizării efectelor actului adiţional nr. 2 la contractul cadru, ceea ce a condus la stabilirea greşită a obligaţiilor părţilor, prin reţinerea şi ulterior acestui act a dreptului preferenţial de distribuţie al intimatei-reclamante.

Recurenta-pârâtă a invocat şi încălcarea prevederilor art. 969, 977, 982, 984, art. 1020-1021 şi art. 1066 C.civ. din 1864, susţinând neanalizarea de către instanţele devolutive a clauzei 14.1 lit. b din contractul cadru, în baza unui presupus efect al puterii lucrului judecat, fără a observa condiţiile în care operează respectiva clauză contractuală şi care nu sunt îndeplinite în cazul cererii de reziliere formulată de intimata-reclamantă.

S-a mai susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care instituie cauza de încetare a contractului-cadru ca efect al manifestării de voinţă unilaterală a lichidatorului intimatei-reclamante. Sub acest aspect, se face referire la manifestarea de voinţă a societăţii intimate-reclamante, prin lichidatorul desemnat în cadrul dosarului nr. x/3/2011, în sensul solicitării adresate instanţei de a constata încetarea contractului începând cu data de 01.08.2010. Chiar dacă instanţa nu a dat curs solicitării, cererea reconvenţională fiind respinsă pe o excepţie procesuală, trebuie reţinută manifestarea expresă de voinţă a lichidatorului în sensul denunţării contractului.

În ultima critică s-a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b şi ale art. 49 (actual art. 52) din Legea nr. 21/1996. S-a arătat că a fost invocată nulitatea de drept a unui act juridic care contravenea dispoziţiilor enunţate anterior. Iar instanţa de apel a respins solicitarea cu motivarea că nu s-au furnizat elemente probatorii care să ateste incidenţa acelor texte legale. Or, prin raportare la textele legale, se impune concluzia că protocolul din 16.02.2009 şi actele juridice încheiate în aplicarea actului adiţional nr. 1 din 5.01.2009 sunt nule de drept.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele apărări: arătând că începând cu luna iunie 2010 recurenta-pârâtă nu a mai respectat obligaţiile contractuale, a susţinut legalitatea deciziei de apel din perspectiva reţinerii puterii de lucru judecat a sentinţelor pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi, chiar şi din perspectiva dispoziţiilor vechiului Cod de procedură civilă. A mai susţinut că critica este nefondată şi din perspectiva invocării direct în recurs, fără a fi invocată în faţa instanţei de apel.

A arătat că în mod legal a procedat instanţa de apel reţinând cauza spre judecare, nefiind întrunite condiţiile legale pentru anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare. A susţinut că lipsa unor considerente cu privire la unele susţineri ale părţi, în condiţiile în care prima instanţă se pronunţă pe fondul litigiului, nu are valoarea unei necercetări a acestui fond care să determine trimiterea spre rejudecare.

A fost apreciată legalitatea deciziei de apel şi sub aspectul modalităţii de stabilire a caracterului obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă ca având caracter de continuitate din perspectiva excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune atât în ce priveşte solicitarea de reziliere, cât şi în ceea ce priveşte solicitarea de acordare a daunelor-interese.

A fost apreciată ca nefondată şi critica vizând neanalizarea efectelor actului adiţional nr. 2 la contractul cadru, instanţa de apel analizând acest act. S-a mai susţinut că critica recurentei-pârâte nu poate fi primită, în recurs neputând fi reanalizat probatoriul administrat în faţa instanţelor devolutive.

S-a susţinut caracterul nefondat al criticilor vizând calificarea clauzei penale din art. 14.1, instanţa de apel statuând în mod legal cu privire la aceasta, prin raportare la soluţiile pronunţate în litigiile anterioare şi considerentele pe care se sprijină acestea.

S-a arătat că nu se poate reţine o încălcare a art. 86 din Legea nr. 85/2006, privind o pretinsă denunţare a contractului de către lichidatorul judiciar având în vedere că în procedura de insolvenţă s-a hotărât continuarea derulării acestuia.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările intimatei-reclamante, reluând, în esenţă, criticile din memoriul de recurs.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză, raport comunicat părţilor, conform dispoziţiilor din şedinţa din data de 17 octombrie 2019.

La data de 23 ianuarie 2020 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilind termen în şedinţă publică la data de 12 martie 2020, cu citarea părţilor pentru soluţionarea pe fond a acestuia.

Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

1. Cu privire la criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ:

Criticile vizând greşita reţinere a prezumţiei puterii de lucru judecat prin raportare la dispoziţiile art. 24 şi art. 26 alin. (1) C.proc.civ., cu aplicarea greşită a art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (2) C.proc.civ. nu pot fi reţinute.

Se observă sub acest aspect că instanţa de apel a apreciat incidenţa considerentelor hotărârilor pronunţate în cauzele înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/3/2011 şi nr. x/3/2012 cu respectarea dispoziţiilor art. 24 şi art. 26 C.proc.civ., indicând în mod expres că analiza a fost efectuată în raport de prevederile art. 1200 - 1202 C. civ. din 1864. În consecinţă, nu se poate reţine nelegalitatea deciziei de apel în sensul invocat de recurenta-pârâtă, respectiv reţinerea greşită a normelor care reglementează aplicarea legii de procedură civilă.

Înalta Curte reţine, totodată, că instanţa de apel nu a făcut o aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 C.proc.civ., astfel cum susţine recurenta-pârâtă, considerentele deciziei nerelevând faptul că instanţa ar fi reţinut incidenţa dispoziţiilor legale menţionate. Împrejurarea că instanţa a valorificat acele considerente apreciate ca fiind determinante în prezentul litigiu nu conduce la concluzia susţinută în memoriul de recurs că s-ar fi făcut o aplicare a normelor Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, analiza fiind rezumată la interpretarea normelor corespunzătoare din Codul de procedură din 1865.

Trebuie menţionat că, deşi Codul de procedură civilă din 1865 nu reglementa în mod expres puterea de lucru judecat astfel cum este reglementată în noua codificare, jurisprudenţa a dezvoltat o aplicare a acesteia, aşa cum afirmă şi recurenta-pârâtă, prin raportare la acele considerente care contribuie la explicarea şi interpretarea corectă a dispozitivului. Problema ce trebuie lămurită este aceea de a stabili în speţă dacă acele considerente valorificate de instanţa de apel se supun interpretării jurisprudenţiale constante dezvoltate în baza Codului de procedură civilă din 1865. În acest sens, Înalta Curte apreciază că acele considerente reţinute de instanţa de apel nu contravin dispoziţiilor legale incidente în cauză, ele explicitând dispozitivul în sensul în care acea primă instanţă, analizând cererea reclamantei (recurentă-pârâtă în prezentul litigiu), precum şi apărările pârâtei (intimată-reclamantă în speţă) a concluzionat că nu există o culpă a pârâtei în derularea raporturilor contractuale, culpa fiind reţinută în cazul reclamantei, acţiunea acesteia fiind respinsă. Se observă că în acel litigiu înregistrat sub nr. x/3/2011, reclamanta a susţinut culpa pârâtei inclusiv prin prisma neîndeplinirii obligaţiei de livrare a mărfurilor, pârâta apărându-se prin invocarea conduitei reclamantei de sistare a accesului la propria gestiune. În acest context beneficiază de prezumţia de putere de lucru judecat acele considerente care au condus la respingerea acţiunii reclamantei, inclusiv prin prisma respingerii motivului de neîndeplinire culpabilă a obligaţiei pârâtei de livrare a mărfurilor, prin raportare la propria culpă a reclamantei care a restricţionat accesul la propria gestiune, fapt ce a condus la imposibilitatea livrării mărfurilor.

Prezumţia de lucru judecat, legal reţinută de instanţa de apel sub aspectul menţionat anterior, are relevanţă şi în raport de cadrul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată în prezentul litigiu, intimata-reclamantă indicând în mod expres că în luna august 2010 recurenta-pârâtă a întrerupt accesul la propria gestiune, acesta fiind momentul la care s-a raportat în susţinerea acţiunii în reziliere contractuală. Din această perspectivă, considerentele hotărârii anterioare intră sub efectul prezumţiei de lucru judecat, intimata-reclamantă neinvocând aspecte de conduită contractuală culpabilă din partea recurentei-pârâte ulterior acestui moment. Concret, intimata-reclamantă a solicitat instanţei să se constate în vederea dispunerii rezilierii contractuale conduita culpabilă a recurentei-pârâte care la momentul limită august 2010 a interzis accesul în gestiunea proprie. Din această perspectivă nu poate fi reţinută critica recurentei-pârâte referitoare la reţinerea prezumţiei de lucru judecat pentru o perioadă ulterioară celei analizate în hotărârea anterioară (pentru perioada 2011 - 2017) întrucât cererea intimatei-pârâte nu a avut în vedere această perioadă, ci perioada până la momentul august 2010, când a fost sistat accesul la gestiune. În acelaşi context şi cu aceleaşi limite arătate în considerentele anterioare se reţine legalitatea deciziei de apel prin reţinerea prezumţiei puterii de lucru judecat şi în raport de hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/3/2012 al Tribunalului Bucureşti.

Este apreciată ca fiind întemeiată critica recurentei-pârâte vizând greşita reţinere a prezumţiei puterii de lucru judecat în ce priveşte calificarea clauzei de la art. 14.1 lit. b) din contractul - cadru. Se menţionează că analiza acestei critici este efectuată doar din perspectiva acurateţei juridice şi a legalităţii raţionamentului juridic, fără a avea valoarea principalului considerent care a determinat soluţia pronunţată în recurs.

Astfel, Înalta Curte reţine nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva valorificării unor considerente inserate în hotărârea pronunţată într-un litigiu anterior, considerente ce nu se încadrează în limitele reglementării legale ce ar permite o asemenea apreciere. Plecând de la aceleaşi considerente, conturate în jurisprudenţa dezvoltată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, se observă că acel considerent din sentinţa civilă nr. 19102/11.12.2012 pronunţată în dosarul nr. x/3/2011 al Tribunalului Bucureşti reţinut de instanţa de apel ca fiind o dezlegare dată naturii clauzei contractuale precizate nu are acest efect; instanţa din acel litigiu nu a analizat respectiva clauză contractuală, iar considerentul vizează o imposibilitate de analiză întrucât nu are creat cadrul judiciar pentru a o efectua, nefiind învestită cu o acţiune în declararea rezilierii contractuale. Practic, instanţa, la acel moment, constatând că cererea de constatare a rezilierii este inadmisibilă şi apreciind asupra petitului accesoriu al acordării daunelor-interese, a statuat în sensul că fiind inadmisibil capătul principal de cerere este inadmisibil şi capătul de cerere accesoriu. Or, pentru a beneficia de prezumţia de lucru judecat un considerent trebuie să expliciteze dispozitivul. În speţa analizată, considerentul explicitează dispozitivul pe raţiunea caracterului accesoriu al petitului privind daunele-interese faţă de petitul principal de constatare a încetării/rezilierii contractuale, fără a justifica în alt fel soluţia pronunţată, printr-o analiză logico-juridică a interdependenţei între cererea de reziliere pentru culpă contractuală şi posibilitatea aplicării clauzei contractuale în această ipoteză, verificând voinţa părţilor contractuale dintr-o asemenea perspectivă. În consecinţă, se apreciază nelegalitatea deciziei de apel care, fiind învestită cu o cerere de reziliere contractuală şi un accesoriu de acordare a daunelor-interese, nu a procedat la analiza clauzei care era la baza petitului accesoriu, dând valoare de prezumţie a lucrului judecat unor aspecte care nu tranşau problema juridică cu care era învestită instanţă.

Este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., în raport de solicitarea făcută în cadrul apelului de anulare a sentinţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dispoziţia legală invocată de recurenta-pârâtă prevede posibilitatea pentru instanţa de apel de a anula prima sentinţă cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în două ipoteze: dacă judecata la fond s-a făcut în lipsa părţii necitate şi dacă se constată în calea de atac că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. Cea de-a doua ipoteză, invocată de recurenta-pârâtă are în vedere în mod neechivoc soluţionarea cauzei în primă instanţă în baza unei excepţii, doar într-o asemenea situaţie fiind în prezenţa nejudecării fondului.

Concluzia pleacă de la faptul că preocuparea constantă a legiuitorului a fost aceea de a adopta măsuri în vederea reducerii duratei procesului în toate fazele procesuale, semnificativă fiind în acest sens dispoziţia legală care permite trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, urmare a anulării sentinţei, în mod limitat - doar o dată. În consecinţă, chiar dacă ar fi îndeplinită vreuna din cele două ipoteze reglementate care ar impune trimiterea spre rejudecare, în măsura în care cauza a mai fost anterior trimisă spre rejudecare, instanţa de apel este obligată să o reţină spre soluţionare.

Trecând peste consideraţiile anterioare, Înalta Curte apreciază că neanalizarea unor apărări ale unei părţi de către prima instanţă care s-a pronunţat asupra fondului cauzei nu intră sub incidenţa dispoziţiei art. 480 alin. (3) C.proc.civ., astfel încât să determine soluţia obligatorie pentru instanţa de apel ca, la cererea părţii, să anuleze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare.

2. Cu privire la criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Este apreciat caracterul fondat al criticii recurentei-pârâte vizând greşita aplicare a dispoziţiilor în materia prescripţiei extinctive, atât în ce priveşte petitul privind rezilierea contractuală, cât şi în ce priveşte petitul privind daunele-interese.

Nelegalitatea deciziei de apel rezultă dintr-o apreciere greşită a naturii contractului dintre părţi, a efectelor obligaţiilor asumate, precum şi a naturii obligaţiilor statuate prin acest act juridic. Este corect ce a reţinut instanţa de apel că prin natura sa un contract-cadru presupune încheierea contractelor subsecvente în executarea concretă a celor stabilite cu titlu de principiu în actul iniţial. Însă, nu toate obligaţiile statuate în contractul-cadru se încadrează în noţiunea, greşit reţinută de instanţa de apel, de prestaţie periodică. Pentru a fi în prezenţa unei prestaţii periodice este necesar să fie stabilite termene de îndeplinire a obligaţiilor asumate sau să fie stabilită o anumită periodicitate a executării obligaţiilor asumate, doar într-un asemenea caz putând vorbi de aplicarea dispoziţiei art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În speţă, intimata-reclamantă a solicitat rezilierea contractului dintre părţi pentru nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de asigurare a accesului la gestiunea proprie, indicând momentul în care s-a produs această nerespectare ca fiind la nivelul lunii august 2010.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că această obligaţie, ce stătea, practic, la baza prestaţiilor periodice asumate contractual (emiterea comenzilor şi livrarea mărfurilor) ar avea caracter de prestaţie periodică. Urmând raţionamentul instanţei de apel, ce conferă obligaţiei recurentei-pârâte de acces la gestiunea proprie caracter de prestaţie periodică, s-ar ajunge la concluzia că periodicitatea prestaţiei este zilnică, cu consecinţa că în fiecare zi ar începe un alt termen de prescripţie până în ultima zi contractuală când intimata-pârâtă ar mai beneficia de încă un termen de 3 ani pentru reclamarea încălcării obligaţiei contractuale.

O asemenea interpretare nu poate fi reţinută, obligaţia asumată de recurenta-pârâtă de a permite accesul la gestiunea proprie neputând fi asimilată prestaţiei periodice, ea având caracter de continuitate, momentul în care s-a produs încălcarea acestei obligaţii determinând apariţia culpei contractuale. Plecând de la această premisă, în momentul în care recurenta-pârâtă a nesocotit obligaţia contractuală asumată şi a restricţionat accesul intimatei-reclamante s-a născut dreptul la acţiune al ultimei părţi menţionate, în condiţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Nu se poate reţine raţionamentul instanţei de apel care, plecând de la durata contractului, a apreciat că până la momentul expirării acelui termen, coroborat cu calificarea obligaţiei ca fiind prestaţie periodică, nu este împlinit termenul de prescripţie, întrucât, aşa cum s-a menţionat deja, în acea apreciere în fiecare zi începe să curgă un nou termen de prescripţie pentru neîndeplinirea obligaţiei.

Se reţine că, în raport de dispoziţia art. 7 din Decretul nr. 167/1958, intimata-pârâtă avea posibilitatea ca din momentul încălcării obligaţiei contractuale - indicat în mod expres în cererea de chemare în judecată şi reţinut în litigiile anterioare dintre părţi cu valoare de prezumţie a puterii lucrului judecat ca fiind august 2010 - să acţioneze fie în sensul rezilierii contractului, fie în sensul executării acestuia. În ce priveşte executarea acestuia, chiar intimata-pârâtă arată că nu a făcut niciun demers, aspect reţinut, de altfel, şi în litigiile anterioare care au statuat asupra neexecutării contractului ca urmare a nerespectării de către recurenta-pârâtă a obligaţiei de asigurare a accesului la gestiunea proprie începând cu luna august 2010.

În ce priveşte rezilierea contractului, intimata-pârâtă a acţionat în cursul anului 2015, prin formularea acţiunii înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, moment care se situează peste termenul general de prescripţie reglementat de art. 6 din Decretul nr. 167/1958.

Aspectul reţinut de instanţa de apel pentru aprecierea caracterului de prestaţie periodică a obligaţiei neexecutate în sensul că termenul de prescripţie s-ar împlini, în măsura în care s-ar aprecia că începe să curgă de la momentul neexecutării obligaţiei - august 2010, în perioada în care contractul încă era activ nu are relevanţă juridică din perspectiva instituţiei prescripţiei. Ar fi avut relevanţă, spre exemplu, dacă ulterior împlinirii termenului de prescripţie recurenta-pârâtă ar fi îndeplinit obligaţia contractuală; în acest caz, obligaţia sa devenind una naturală, recurenta-pârâtă nu ar fi putut solicita o eventuală restituire sau alte aspecte legate de această executare, obligaţiile naturale nefiind supuse restituirii.

În cazul intimatei-reclamante, neîndeplinirea obligaţiei asumate de recurenta-pârâtă i-a dat dreptul ca în termen de 3 ani de la nesocotirea obligaţiei să acţioneze, aşa cum s-a arătat, fie pentru executarea contractului, fie în sensul rezilierii contractului.

Plecând de la statuarea că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, se reţine nelegalitatea deciziei de apel şi în ce priveşte modalitatea în care a apreciat asupra prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei-pârâte pentru capătul de cerere vizând acordarea daunelor-interese. Se reţine sub acest aspect că, în lipsa unei reglementări, jurisprudenţa a apreciat în mod constant că şi în cazul daunelor-interese decurgând din neexecutarea unei obligaţii contractuale sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, făcându-se vorbire în acest sens de un „delict contractual” - fapta culpabilă a co-contractantului care prin neexecutarea obligaţiilor asumate a produs un prejudiciu celeilalte părţi. În consecinţă, dreptul la acţiune pentru obţinerea daunelor-interese s-a născut la acelaşi moment al nerespectării obligaţiei asumate de recurenta-pârâtă, respectiv august 2010. Or, formularea petitului în cursul anului 2015 se situează peste termenul general de prescripţie.

Având în vedere critica ce a fost reţinută ca determinând nelegalitatea deciziei de apel, Înalta Curte nu a mai procedat la analiza criticilor ulterioare din memoriul de recurs, având în vedere că acestea vizează nelegalitatea aceleiaşi decizii din perspectiva raportului fundamental dedus judecăţii. Or, nelegalitatea fiind reţinută prin raportare la greşita apreciere asupra împlinirii termenului de prescripţie, criticile ulterioare nu se mai impun a fi analizate.

Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă cu consecinţa casării deciziei de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, instanţa de apel va aprecia asupra criticii părţii vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, luând în considerare dezlegările asupra problemei de drept cuprinse în prezenta decizie.