Insurance intermediary liability: start of the three-year statute of limitations requires knowledge of both the damage and the responsible party, not merely notice of the insured claim

Contract de intermediere de asigurări. Acţiune în despăgubiri formulată de asigurător împotriva brokerului. Momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune

C. civ., art. 2199, art. 2517, art. 2519, art. 2523, art. 2528

A. Articolul 2523 C. civil dispune că „prescripția dreptului la acţiune începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”, operând o distincție necesară între data la care dreptul subiectiv civil a fost nesocotit ori încălcat şi data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a acţiona în justiţie.

Prin consacrarea unei reguli juste potrivit căreia actioni non natae, non precribitur, în genere, prescripţia extinctivă a dreptului de a obţine condamnarea pârâtului începe să curgă nu de la naşterea dreptului la acţiune, ci de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă sau, după circumstanţe, trebuia să ia cunoştinţă de naşterea acestui drept.

Prin urmare simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică un drept la acţiune, nu atrage începutul prescripţiei extinctive dacă titularul acestui drept nu a cunoscut elementele minime care fundamentează dreptul său pentru a putea acţiona în mod util.

Corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor, în genere, presupune nu doar interdependenţă, ci şi simultaneitate şi reciprocitate.

Dreptul asigurătorului de a se întoarce împotriva cocontractantului cu o acţiune în despăgubire pentru emiterea greşită a poliţei este un drept contractual cu configurație autonomă, generat de un raport juridic diferit de cel în al cărui conţinut intră obligaţia generată de raportul juridic de asigurare.

Raportul juridic de despăgubire generat de asigurare şi, mai exact, obligația de despăgubire a asigurătorului interferează cu dreptul la dezdăunare al aceluiași asigurător în relaţia cu brokerul care a intermediat asigurarea, doar sub aspect probatoriu, adică procesual, în sensul că primul îl demonstrează pe al doilea.

Aşadar, dreptul asigurătorului la acţiunea în despăgubiri împotriva brokerului, formulată ca urmare a executării necorespunzătoare a contractului de intermediere de asigurări încheiat, nu se naşte în acelaşi timp cu obligaţiile determinate prin poliţa RCA şi nici nu se determină reciproc cu acesta, pentru a le putea reţine drept corelative.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1233 din 1 iulie 2020

1. Prin acţiunea formulată la 20.07.2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 2.117.832,72 de lei, reprezentând despăgubiri plătite de reclamantă ca urmare a emiterii eronate a poliţei seria RO/01/TO/XZ nr.003565838, Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 2.117.832,72 de lei, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective şi plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluţionarea cauzei.

Pârâta a formulat întâmpinare şi o cerere de chemare în garanţie a S.C C. S.R.L., D., E. şi F.

2. Prin sentinţa civilă nr. 342/29.06.2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, a respins acţiunea şi cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, a admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 24.793,33 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în garanţie, a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial şi a respins cererea de chemare în garanţie a S.C C. S.R.L., D., E. şi F., formulată de pârâtă.

3. Împotriva acestei sentinţe, A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 216/18.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.

Verificând prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a stabilit că obligaţia reclamantei de a plăti despăgubirile s-a născut la momentul producerii riscului asigurat, iar corelativ s-a născut şi dreptul asigurătorului de a recupera aceste sume de la societatea care a intermediat încheierea poliţei.

Ţinând cont de efectul declarativ al actelor jurisdicţionale mai sus amintite, momentul pronunţării hotărârilor judecătoreşti prin care asigurătorul a fost obligat la plata despăgubirilor ori data la care plata a fost realizată nu pot reprezenta repere legale în raport de care termenul de prescripţie să poate fi evaluat.

Reclamanta a fost notificată cu privire la despăgubirile pretinse de G. PLC în vederea reparării prejudiciului creat ca urmare a producerii evenimentului asigurat, prin poliţa a cărei valabilitate este contestată în litigiul pendinte, la data de 20.01.2014, atunci când intervenienta G. PLC a formulat o cerere incidentală pentru plata despăgubirilor în cadrul dosarului nr. x/3/2013. La acea epocă, reclamanta cunoştea toate elementele de natură să conducă la valorificarea dreptului pretins în prezenta procedură, întrucât poliţa fusese invocată în acel proces, constituind, de altfel, fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin urmare, dreptul material la acţiune în vederea valorificării dreptului subiectiv civil dedus judecăţii în cadrul litigiului pendinte s-a născut la data de 20.01.2014.

În acest context, prin raportare la prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 regimul juridic al prescripţiei extinctive este guvernat de dispoziţiile C. civ., prevederile art. 2523 din noul C. civ. fiind incidente, aşa cum corect a reţinut prima instanţă.

Din raţiuni similare, dreptul material la acţiune pentru valorificarea dreptului subiectiv civil dedus judecăţii în cadrul litigiului pendinte s-a născut la data de 29.05.2013, dată care coincide momentului înregistrării cererii de chemare în garanţie formulate în contradictoriu cu B. în dosarul nr. x/3/2012 , cerere care, de altfel, a fost anulată ca netimbrată.

Câtă vreme reclamanta avea posibilitatea să formuleze cerere de chemare în garanţie în cele două dosare anterior menţionate, drept pe care l-a şi exercitat, este evident faptul că dreptul la acţiune s-a născut anterior momentului la care a plătit despăgubirile, formulând şi în cadrul acelor procese apărări cu privire nevalabilitatea poliţei de asigurare.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, 20.07.2017, era însă împlinit şi termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

4. Împotriva deciziei din apel, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”

A subliniat recurenta că utilizarea în textul de lege a conjuncţiei „şi” presupune cunoaşterea cumulativă a pagubei şi a autorului; or, a cunoaşte paguba necesită ca, în prealabil, să şi existe una, în speţă, să fie plătite despăgubirile.

În opinia recurentei, regula înscrisă la art. 2.528 alin. (1) C. civ. este aplicabilă atât răspunderii civile contractuale, cât şi celei delictuale, câtă vreme legea nu distinge şi nici nu există o altă normă specială, în acest sens fiind şi doctrina în materie.

Prin urmare, dispoziţiile art. 2.528 alin. (l) C. civ. presupun în primul rând existenţa unui prejudiciu al societăţii de asigurări, creat prin fapta ilicită a S.C. B. S.R.L. Or, la data reţinută de instanţa de apel - 29.05.2013 nu exista un prejudiciu, acesta devenind cert şi actual când au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti definitive şi a plătit despăgubirile.

În acest context, a arătat că în dosarul nr. x/3/2013, cererea de intervenţie principală promovată de G. P.L.C. a fost admisă în parte prin sentinţa civilă nr. 3105/04.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sentinţă schimbată în parte prin decizia nr. 583/20.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti; plăţile au fost făcute imediat după rămânerea definitivă a hotărârii, la 21.04.2016 şi la 26.04.2016.

În dosarul nr. x/3/2012, prin sentinţa civilă nr. 4142/08.07.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cererea introdusă faţă de societatea de asigurări a fost respinsă, fiind obligat Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii. Societatea de asigurări a fost obligată faţă de S.C. H. S.R.L. prin decizia civilă nr. 646/12.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost schimbată în parte hotărârea primei instanţe; plata a fost făcută la data de 20.04.2016.

În opinia recurentei, la data înregistrării cererii de chemare în garanţie, reţinută de instanţa de apel, prejudiciile terţilor păgubiţi nu erau certe ca întindere, dobândind caracter cert abia la momentul rămânerii definitive a soluţiilor din cele două dosare sus-menţionate, iar momentul de la care începe să curgă prescripţia este cel al efectuării plăţii către terţii păgubiţi.

Or, la data depunerii cererii de chemare în judecată - 20.07.2017 nu era împlinit niciunul dintre termenele de prescripţie pentru plăţile succesive efectuate.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 05.08.2019 intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar în ipoteza admiterii acestuia, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de fond, în vederea administrării tuturor probelor solicitate şi admiterii cererii de chemare în garanţie.

La 12.08.2019, E. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Prin încheierea din 5.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile invocate de intimaţi şi a admis în principiu recursul, iar dezbaterile asupra acestuia au avut loc în şedinţa publică din 1.07.2020, fiind consemnate în practicaua acestei decizii.

5. Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că acţiunea reclamantei A. S.A. s-a fundamentat pe răspunderea contractuală a pârâtei S.C. B. S.R.L., determinată de executarea defectuoasă a contractului de intermediere în asigurări încheiat de părţi cu nr. 130/28.12.2007, mai precis, cu încălcarea clauzelor 5.2.2 şi 5.2.8 şi a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. b) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Instanţele de fond au avut în vedere temeiul acţiunii şi natura răspunderii incidente şi, sub aspectul regimului juridic al prescripţiei extinctive, au reţinut corect că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, în cauză, prescripţia este guvernată de dispoziţiile noului Cod civil, făcând referire la dispoziţiile art. 2523 şi la cele ale art. 2528 din acest Cod.

De asemenea, instanţele de fond au reţinut corect că termenul de prescripţie aplicabil dreptului de creanță al reclamantei este cel general, de 3 ani, stabilit de art. 2517 C. civ., dar şi că dispoziţiile art. 2519 nu sunt incidente, întrucât acestea se aplică în raporturile de asigurare-reasigurare, iar răspunderea solicitată în cauză nu derivă dintr-un asemenea raport juridic, ci dintr-un contract de intermediere de asigurări, fiind astfel în afara domeniului art. 2199 C. civ., pentru a se putea susţine că durata prescripţiei ataşate acţiunii este, în speţă, de 2 ani.

Din acest punct de vedere instanţa de recurs urmează să înlăture o primă apărare a intimatei S.C. B. S.R.L., apărare care a vizat incidenţa termenului de prescripţie de 2 ani, potrivit art. 2519 C. civ.

Revenind la criticile dezvoltate de recurenta A. S.A., Înalta Curte arată că noua reglementare a instituției prescripției extinctive nu mai situează în mod obiectiv şi abstract în acelaşi plan nașterea dreptului la acţiune cu începutul prescripţiei extinctive.

Articolul 2523 C. civil dispune că „prescripția dreptului la acţiune începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”, operând o distincție necesară între data la care dreptul subiectiv civil a fost nesocotit ori încălcat şi data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a acţiona în justiţie. Prin consacrarea unei reguli juste potrivit căreia actioni non natae, non precribitur, în genere, prescripţia extinctivă a dreptului de a obţine condamnarea pârâtului începe să curgă nu de la naşterea dreptului la acţiune, ci de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă sau, după circumstanţe, trebuia să ia cunoştinţă de naşterea acestui drept.

Prin urmare simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică un drept la acţiune, nu atrage începutul prescripţiei extinctive dacă titularul acestui drept nu a cunoscut elementele minime care fundamentează dreptul său pentru a putea acţiona în mod util.

Noua regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă: un moment subiectiv, constând în existenţa încălcării şi cunoaşterea dreptului la acţiune şi un moment obiectiv, constând în data când, după împrejurări, partea interesată trebuia să cunoască naşterea acestui drept.

Pentru aceasta, legiuitorul plasează în sarcina organului judiciar determinarea începutului prescripţiei, determinare care se realizează preponderent în plan probatoriu, impunând, totodată, o serie de reguli speciale care se aplică cu prioritate în raport cu regula generală.

Astfel, prin dispozițiile cu caracter special, instituite în art. 2528 alin. (1) C. civ. se stabileşte că „prescripția dreptului la acţiunea în reperarea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Plecând de la premisa necontestată de părţi că această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită de orice fel, contractuală sau extracontractuală, regula stabilită prin art. 2528 alin. (1) C. civ. stabileşte, printr-o aplicare specială a regulii generale, la rândul său, două momente alternative de la care prescripţia începe să curgă: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea şi unui obiectiv, data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde.

Fiind în dispută tocmai aceste aspecte, se mai cuvine subliniat şi că începutul cursului prescripției presupune cunoaşterea ambelor componente, paguba şi pe cel care răspunde de ea, în caz contrar titularul acţiunii neavând întrunite elementele minime care îi fundamentează dreptul de a acţiona juridic.

Este evident că la data emiterii greşite a poliței de asigurare seria RO/01/TO/XZ nr.003565838 şi, mai cu seamă, la data la care, urmare evenimentului asigurat din 16.02.2012, reclamanta a fost notificată în vederea efectuării plăţilor pe baza poliţei, aceasta a cunoscut executarea defectuoasă de către pârâtă a obligaţiilor contractuale şi legale, precum şi persoana responsabilă de săvârşirea faptului ilicit, în persoana pârâtei.

Această cunoaştere corespunde cu data încălcării dreptului său subiectiv contractual corelativ obligaţiei brokerului de asigurare de a respecta obligaţiile născute prin contractul de intermediere de asigurări nr. 130/28.12.2007, încălcare care, în principiu, putea determina în patrimoniul societăţii de asigurare o vătămare, în culpa celui responsabil, deci, semnifică naşterea dreptului său la acţiune contra pârâtei.

Cunoaşterea pagubei, impusă cumulativ în sensul neechivoc al art. 2528 alin. (1) C. civ., ca şi condiţie pentru începerea cursului prescripţiei extinctive, însă, nu corespunde tot aceluiaşi moment, atâta vreme cât, pe parcursul litigiilor care au urmat, reclamanta a negat valabilitatea poliţei, a contestat valoarea despăgubirii în scopul exonerării sale de răspundere şi, până la finalizarea lor, nu a avut obligaţia să o plătească, necunoscând, aşadar, o pagubă.

Cunoaşterea pagubei caracteristice în acţiunea de faţă, determinată de răspunderea societăţii de intermediere în asigurări pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor legate de emiterea poliţei, nu se confundă cu cunoașterea despăgubirilor solicitate pe baza poliţei de către victimele evenimentului, o dată, pentru că are fundament diferit, a doua oară, pentru că paguba, în cele două situaţii alternative, nu are aceeaşi structură.

Aceasta deoarece acţiunea reclamantei împotriva S.C. B. S.R.L. nu este o acţiune în regresul asigurătorului, ci este bazată pe un alt fundament, de aceea, dreptul reclamantei valorificat prin această acţiune nu este un drept corelativ obligaţiei de plată a despăgubirilor în virtutea poliţei RCA, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor - în genere, presupune nu doar interdependenţă, ci şi simultaneitate şi reciprocitate.

Or, dreptul asigurătorului de a se întoarce împotriva cocontractantului cu o acţiune în despăgubire pentru emiterea greşită a poliţei este un drept contractual cu configurație autonomă, generat de un raport juridic diferit de cel în al cărui conţinut intră obligaţia generată de raportul juridic de asigurare. Dreptului dedus judecăţii în această pricină îi corespunde doar obligaţia corelativă pârâtei la dezdăunare pentru executarea necorespunzătoare a contractului de intermediere de asigurări.

Prin urmare, nu doar că dreptul şi obligaţia identificate de instanţa de apel nu sunt reciproce şi nu s-au născut simultan, dar ele nu sunt nici interdependente, ele rezultând, în primul rând, din două raporturi juridice diferite şi autonome. Raportul juridic de despăgubire generat de asigurare şi, mai exact, obligația de despăgubire a asigurătorului interferează cu dreptul la dezdăunare al aceluiași asigurător în relaţia cu brokerul care a intermediat asigurarea, doar sub aspect probatoriu, adică procesual, în sensul că primul îl demonstrează pe al doilea.

Aşadar, dreptul la acţiune valorificat în acţiunea dedusă judecăţii nu se naşte în acelaşi timp cu obligaţiile determinate prin poliţa RCA şi nici nu se determină reciproc cu acesta, pentru a le putea reţine drept corelative.

Revenind, dreptul reclamantei A. S.A. la repararea pagubei cauzate prin pretinsa faptă ilicită a pârâtei este determinat de încălcarea, de către aceasta, a obligaţiilor contractuale, dreptul la acţiune pentru repararea acesteia la data încălcării obligaţiei de către cocontractant, dar prescripția începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Dacă problema cunoașterii persoanei responsabile de săvârșirea ilicitului civil contractual este necontestată, cunoaşterea pagubei, ca element necesar pentru exerciţiul dreptului la acţiune, depinde de stabilirea acesteia în cadrul procesului pentru obligarea la plată a asigurătorului RCA, reclamanta, faţă de terţii păgubiţi.

La data acţiunilor judiciare care au făcut obiectul dosarelor nr. x/3/2013 şi nr. x/3/2012 reclamanta pretindea, deci cunoştea, emiterea greşită a poliţei RCA ca urmare a executării necorespunzătoare a contractului de intermediere nr. 130/28.12.2007, potenţialul vătămător al acestei executări, dar pentru a acţiona material şi juridic trebuia ca paguba să-i fie cunoscută. Şi întrucât paguba se configura ca pierderea patrimonială suferită de reclamantă prin antrenarea răspunderii sale în domeniul asigurării obligatorii de răspundere civilă, stabilirea şi cunoașterea ei obiectivă a depins de soluționarea acestor dosare.

Or, pe când stabilirea pagubei reprezenta o chestiune litigioasă, plasând-o sub semnul incertitudinii, reclamanta nu avea resursele fundamentării juridice a acţiunii care se întemeia tocmai pe aceasta, deci nu putea acţiona în mod util.

De aceea nu este corectă dezlegarea instanţei de apel care a subliniat că la data notificării asigurătorului cu privire la despăgubiri, identificată cu data formulării pe cale judiciară a acţiunilor pentru plata pagubelor, reclamanta cunoştea toate elementele de natură să ducă la valorificarea dreptului pretins, deoarece, pentru reclamantă, la acea dată, paguba nu se produsese.

Pe aceste premise, dreptul material la acţiune al reclamantei A. S.A. pentru repararea pagubei determinate de pretinsa faptă ilicită a S.C. B. S.R.L. a întrunit elementele minimum necesare, în acord cu dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., la data la care în cele două dosare obligaţiile de plată ale asigurătorului au fost determinate în sarcina sa, într-un mod în care această parte litigantă nu mai putea nega obligaţiile de plată determinate de poliţă.

Acest moment a corespuns cu data soluţionării celor două cauze prin hotărâri cu caracter executoriu, respectiv, la 20.04.2016 şi la 12.04.2016, date la care hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2013, respectiv nr. x/3/2012 au generat irefutabil în sarcina A. obligaţia de plată a despăgubirii în favoarea unor terţi, cunoscând consecinţa vătămătoare a emiterii unei poliţe pe care o pretinde neconformă.

Nu este corectă nici teza instanţei de apel care arată că efectul declarativ al celor două hotărâri judecătoreşti de condamnare la plată se repercutează retroactiv asupra datei cunoaşterii pagubei de către societatea reclamantă. Data cunoaşterii pagubei nu poate fi decât un moment unic, determinat obiectiv, iar instanţa de apel suprapune greşit această dată celei la care dreptul la acţiune s-a născut, nu celei când putea fi exercitat.

Aşadar, reperele temporale identificate mai sus reprezintă şi momentele la care dreptul la acţiune al reclamantei putea fi exercitat neperturbat contra pârâtei pentru pretinsul fapt ilicit, ca fundament al acesteia, adică, momentul la care reclamanta avea posibilitatea materială şi juridică de a acţiona contra S.C. B. S.R.L., marcând începutul termenului de prescripție extinctivă ataşat acţiunii.

Din acest punct de vedere prescripția dreptului la acţiunea în repararea pagubei decurgând din ilicitul contractual în raportul juridic judecat a început să curgă la aceste momente, astfel încât cererea introdusă la 20.07.2017 apare formulată în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de lege, astfel că excepţia a fost greşit soluţionată de instanţele de fond.

Deşi este corectă apărarea intimaţilor care au susţinut că reclamanta putea acţiona mai devreme, fie prin formularea unor cereri de chemare în garanţie în procesele anterioare, fie prin introducerea separată a unor cereri de chemare în judecată, această posibilitate nu este de natură să justifice permutarea începutului cursului prescripției. Chiar intimaţii au acceptat caracterul potestativ, iar nu obligatoriu al acestor demersuri şi dependența pe care aceste acţiuni le aveau în raport cu succesul proceselor care le precedau.

Apărarea nu este eficace, deoarece rămâne tributară concepţiei abstracte despre prescripţie, care confundă naşterea dreptului la acţiune cu începutul prescripţiei, ignorând diferenţa centrală pe care art. 2523, dar mai ales art. 2528 alin. (1) C. civ., o subliniază şi faptul că, distinct de dreptul la acţiune, cunoașterea pagubei, bazată pe repere obiective, dă reclamantei posibilitatea concretă de a acţiona în justiţie şi marchează începutul cursului prescripţiei. Tot acest moment corespunde şi sensului art. 2500 alin. (2) C. civ., de vreme ce dreptul la acţiune este dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice să exercite o anumită prestaţie, drept care se fondează, însă, în acest caz, pe existenţa unei pagube care trebuia să-i fie cunoscută titularului acţiunii.

Înlăturând apărările intimaţilor referitoare la netemeinicia recursului, Înalta Curte mai subliniază că va lăsa neanalizate apărările intimatului E. referitoare la limitele puterii lucrului judecat opuse prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesele anterioare, deoarece excedează limitele recursului.

Pe aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ., a casat decizia în totalitate atacată.

Totodată, constatând îndeplinite dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., potrivit art. 497 C.proc.civ., a casat în parte şi sentinţa civilă nr. 342/29.06.2019 pronunţată în cauză în primă instanţă şi a trimis cauza spre o nouă judecată acestei instanţe, menţinând numai dispozițiile acesteia cu privire la cererea de chemare în garanție formulată în cauză, care nu au făcut obiectul căii de atac.

În rejudecare va fi analizată şi cererea accesorie a intimatei S.C. B. S.R.L. având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul acestui recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.