Live musical performance in public square qualifies as public communication under domestic law and Berne Convention, outside CJEU direct communication limits

Difuzarea de opere muzicale în cadrul unui spectacol în lipsa deținerii autorizației de licență neexclusivă. Public prezent la locul de proveniență al comunicării. Noțiunea de ”comunicare publică”. Domeniul de aplicare a Directivei 2001/29/CE

Legea nr. 8/1996, art. 15

Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886, art. 5, art. 11

Noțiunea de comunicare publică include nu numai sensul avut în vedere de Directiva 2001/29/CE (limite în care funcționează obligația statelor membre de armonizare a legislațiilor și care, în privința României a fost îndeplinită de legiuitorul român prin adoptarea O.U.G. nr. 123/2005 de modificare a legii, sens în care se precizează la art. 1512 lit. f) din Legea nr. 8/1996), ci și reprezentarea sau executarea directă, prevăzută de art. 11 primul paragraf din Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886 la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998.

În privința acestei forme tradiționale, clasice de comunicare publică, nu există în sarcina statelor membre o obligație de armonizare (domeniul vizat nefiind reglementat prin dreptul Uniunii). La aceeași concluzie conduc și prevederile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenția de la Berna, potrivit cărora: „în afară de prevederile prezentei convenții, întinderea protecției, precum și mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislației în care se reclamă protecția.‟

În atare circumstanţe, în mod corect s-a reţinut aplicabilitatea normei de drept intern, incluzând în sfera noţiunii de comunicare publică executarea directă a operelor muzicale comunicate către un public prezent la locul de provenienţă a comunicării în sensul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care nu vine în contradicţie cu Directiva comunitară ce are un alt obiect de reglementare. Aceasta întrucât prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-283/10, dată în interpretarea Directivei 2001/29/CE, nu s-a definit noțiunea de comunicare publică, exclusiv în sensul de comunicare către un public care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării, ci s-a interpretat aceasta noțiune numai prin raportare la modalitatea de comunicare apărută prin noile tehnologii ce permit noi forme de exploatare a operelor protejate.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1666 din 21 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă la data de 1.03.2017, reclamanta UCMR - ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul X., a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 61.200 lei, inclusiv TVA, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017, desfăşurat în data de 31.12.2016 în Piaţa Victoriei din Târgu-Mureş; în subsidiar, a solicitat: obligarea pârâtului la plata remuneraţiei de 20.400 lei, inclusiv TVA, datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017 desfăşurat în data de 31.12.2016 în Târgu - Mureş, precum şi la plata penalităţilor echivalente cu 0,1%/zi de întârziere aplicabile asupra remuneraţiei datorate pentru spectacolul de Revelion 2017 desfăşurat în data de 31.12.2016 în Piaţa Victoriei din Târgu-Mureş, determinate de la data de 31.12.2016 şi până la data plăţii efective a acestor remuneraţii; obligarea pârâtului să comunice UCMR - ADA rapoarte-playlist cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului de Revelion 2017 desfăşurat în data de 31.12.2016, rapoarte care să cuprindă: denumirea spectacolului, data şi locaţia desfăşurării acestuia, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public în spectacol, autorii şi durata de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în spectacol, denumirea formaţiilor/soliştilor; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert etc).

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 170/2007, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 41/2008, art. 969 vechiul Cod civil, art. 1270 şi art. 1443 noul Cod civil, art.30, alin. (1) şi art. 148 şi urm. Cod procedură civilă şi Convenţia de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul București

Prin sentinţa civilă nr. 1962 din 23.09.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta UCMR - ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 22.118,31 lei (TVA exclus) reprezentând triplu remuneraţie comunicare publică opere muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017 din data de 31.12.2016, desfăşurat în piaţa Victoriei din Târgu - Mureş; a obligat pe pârât să pună la dispoziţia reclamantei un raport complet cuprinzând toate operele muzicale comunicate public în cadrul spectacolului Revelion 2017 din data de 31.12.2016, care să cuprindă: denumirea formaţilor/soliştilor, denumirea fiecărei opere muzicale comunicate public, autorii fiecărei opere muzicale utilizate şi durata de utilizare în concert a fiecărei opere muzicale; a obligat pe pârât să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 lei reprezentând taxă judiciară şi suma de 2.975 lei reprezentând onorariu avocat.

3. Hotărârea pronunţată Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 233A din 9.03.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei civile nr. 1962/2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, ca nefondat; a obligat pe apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.975 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 233A/2020 a Curții de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greşit că este neîntemeiată critica privind lipsa calității procesuale active a intimatei-reclamante UCMR - ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor că aspectele privind excepţia invocată de Municipiul X. în sensul în care a reţinut că prima instanţă a respins această excepţie, potrivit încheierii din 21 iunie 2017.

Or, aspectele invocate în susţinerea excepţiei nu i-au fost comunicate anterior pronunţării hotărârii primei instanţe şi, mai mult, în considerentele acestei hotărâri nu se face trimitere la această apărare şi nici nu a fost soluţionată prin dispozitivul sentinţei nr. 1962/2019 a Tribunalului.

A precizat că instanţa de apel, prin soluţionarea apelului, nu se putea pronunţa pentru prima dată asupra calităţii procesuale pasive a pârâtei, în caz contrar ar priva ambele părţi de calea legală de atac şi nu ar asigura părţii, nemulţumite de dezlegarea dată, garanţiile unui proces echitabil.

A susţinut că instanţa de fond care, învestită prin întâmpinare cu excepţia lipsei calităţii procesual active, pe care a invocat-o ca mijloc de apărare pentru capătul principal al acţiunii reclamantei, a omis să o dezlege, nepronunţându-se în vreun fel asupra ei.

A considerat recurentul că instanţa de apel a greşit în raport de art. 248 Cod procedură civilă atâta timp cât trebuia să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor şi abia apoi asupra fondului problemei. În condiţiile nepronunţării asupra excepţiei, sancţiunea pentru omisiunea de a pune excepţia în dezbaterea contradictorie a părţilor şi, apoi, de a o soluţiona motivat reprezintă o neregularitate procedurală ce determină nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, printre care dreptul la apărare, de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Totodată, nepronunţarea asupra excepţiei pune instanţa de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluţia data.

Mai arată recurentul că obligaţia organismelor de gestiune colectivă priveşte numai activitatea de gestiune a drepturilor patrimoniale de autor şi conexe şi nu reprezentarea sau subrogarea în drepturi în faţa instanţei, obligaţia de gestiune existând potrivit unui mandat scris acordat de către titularii dreptului, în condiţiile art. 129 din Legea nr. 8/1996 republicată.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 139 şi art. 12 din Legea nr. 8/1996, în procesul civil, pentru formularea şi susţinerea acţiunii este necesar mandat expres formulat de titularul dreptului de autor în condiţiile art. 123 din acelaşi act normative, iar calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce formează conţinutul material al raportului de drept material dedus judecăţii.

În opinia recurentului, reclamanta nu a prezentat un mandat scris din partea titularilor dreptului de autor sau al drepturilor conexe, iar instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea prevederilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, fără a lua în considerare că, faţă de dispoziţiile art. 123 din acest act normativ, reclamanta nu a dovedit existenţa unui mandat pentru exercitarea acestor drepturi.

Instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile art. 978 şi 979 Cod procedură civilă coroborat cu art. 255 Cod civil, referitor la obligaţia de a prezenta consimţământul titularului dreptului.

Pe fondul cauzei, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicabilităţii hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C-283/10, Circul Globus.

Din acest punct de vedere, a arătat că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că Directiva trebuie interpretată în sensul că are în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent fizic în locul de provenienţă a comunicării, însă în interpretarea acestei noţiuni este necesar să se ţină cont nu numai de modul de redactare a dispoziţiei în care apare această noţiune, ci şi de contextul în care se înscrie şi de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte.

Astfel, în ceea ce priveşte contextul, în jurisprudenţa sa recentă, Curtea a clarificat domerniul de aplicare a considerentul că „dreptul de comunicare publică trebuie înţeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării‟ şi nu cum a argumentat instanţa de apel în sensul că „rămâne la latitudinea statelor membre să reglementeze dreptul de autor”.

În opinia recurentului, Directiva 2001/29/CE, la care face trimitere instanţa de apel, are ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri asupra noţiunii de „comunicare a unei opere către un public”, însă atunci când se pronunţă asupra interpretării sau a validităţii dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluţionarea litigiului principal, instanţa de trimitere fiind cea căreia îi revine sarcina de a deduce consecinţele concrete din răspunsul Curţii, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naţionale considerate incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.

Or, această problematică nu a fost analizată de către instanţa de apel, în virtutea rolului său activ.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a susţinut că în mod greşit instanţa de apel le-a menţinut, întrucât neacordarea sumei reprezentând TVA nu echivalează cu respingerea unui capăt de cerere, iar admiterea în parte a acţiunii determină incidenţa dispoziţiilor art. 453 alin. (2) teza I Cod procedură civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Preliminar, se impune precizarea că în prima parte a memoriului de recurs, pârâtul s-a prevalat exclusiv de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, însă în dezvoltarea criticilor formulate a invocat neregularităţi procedurale în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante ce vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, într-o primă critică, recurentul-pârât a combătut aprecierea instanţei de apel conform căreia tribunalul ar fi soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active la termenul din 21 iunie 2017, în contextul invocării excepţiei reclamate în cadrul întâmpinării, ca un mijloc de apărare la capătul principal al acţiunii reclamantei şi omisiunii primei instanţe de a o pune în discuţia contradictorie a părţilor şi a o soluţiona printr-o încheiere sau prin sentinţa civilă nr. 1962/23.09.2019, nesocotindu-se astfel principiile fundamentale care guvernează procesul civil.

Înalta Curte apreciază critica cu acest obiect ca fiind nefondată.

Nelegalitatea deciziei recurate nu se verifică prin prisma motivelor învederate de către recurentul-pârât atâta timp cât instanța de apel în mod corect a confirmat soluţia primei instanţe reţinând că prin încheierea de şedinţă din 21.06.2017, tribunalul a analizat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Municipiul X., prin întâmpinare.

Este nefondată critica susţinută de recurentul-pârât în ceea ce privește nesoluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei de către tribunal în contextul necomunicării încheierii din 21.06.2017 şi al lipsei evidențierii acesteia în programul Ecris.

Necomunicarea eventuală a încheierii de şedinţă nu echivalează cu nesoluţionarea excepţiei reclamate atâta timp cât reprezintă o operațiune materială ulterioară pronunțării și motivării actului de procedură, putând avea relevanţă cel mult pentru termenul de declarare a apelului.

Tot astfel nici argumentul privind nepostarea soluției pe portalul instanţei (sistemul Ecris) nu poate conduce la aceeaşi concluzie în condiţiile în care împrejurarea relevată ține de modul de gestionare a activității instanței, nu de nesoluţionarea excepţiei reclamate, care nu își găsește reglementare în Codul de procedură civilă.

Înalta Curte constată a fi nefondată și critica recurentului-pârât prin care a pretins că excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante nu putea fi soluționată direct în apel, întrucât

instanța de apel trebuie să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei sentinței tribunalului.

Dispozițiile art. 40 Cod procedură civilă, în privința excepției lipsei calității procesuale active, nu prevăd o derogare de la regula conform căreia excepțiile de ordine publică pot fi invocate, respectiv soluţionate, în orice stadiu al procesului, inclusiv în apel, însă o atare situaţie nu prezintă relevanţă speţei din moment ce excepţia a fost soluţionată în primă instanţă, iar instanţa de apel a confirmat dezlegarea dată de tribunal în contextul evaluării criticii valorificate printr-un motiv de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a arătat, în susținerea excepției lipsei calităţii procesuale active, că intimata-reclamantă a acționat în cauza de față fără a avea mandat din partea autorilor ale căror opere au fost comunicate public în cadrul evenimentelor ce fac obiectul cauzei, astfel încât în mod greșit instanța de apel s-a prevalat de dispozițiile art. 1231 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (forma în vigoare la data sesizării instanţei) cu ignorarea dispozițiilor art. 123 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte apreciază critica cu acest obiect ca fiind nefondată.

Instanța de apel în mod corect a confirmat calitatea procesuală activă a intimatei UCMR - ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, reţinută de prima instanţă, care, în calitate de organism de gestiune colectivă, a solicitat de la pârât plata remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului de Revelion 2017 desfăşurat la data de 31.12.2016 în municipiul Târgu - Mureş.

În acest sens, curtea de apel s-a raportat la dispozițiile art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora pentru dreptul de comunicare publică a operelor muzicale gestiunea colectivă este obligatorie, recurentul-pârât neinvocând, din acest punct de vedere, existența concretă a unei gestiuni individuale (în sensul că ar fi primit autorizare directă de la autorii ale căror opere muzicale au fost comunicate public în spectacolul derulat la data de referință), ci împrejurarea că organismul de gestiune colectivă ar fi trebuit să prezinte mandatele acordate de autorii operelor muzicale în numele cărora a formulat cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că pe lângă prevederile anterior menționate, instanța de apel a indicat argumentul legal decurgând din conținutul art. 1231 alin. (2) din aceeași lege, în sensul în care reglementarea gestiunii colective obligatorii s-a realizat pentru a facilita exercițiul drepturilor generate de anumite tipuri de utilizare, prin instituirea unei prezumții simple că respectivele drepturi sunt gestionate de titulari prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, prezumție care scutește astfel organismul de gestiune de obligația de a-și justifica calitatea prin intermediul unui mandat acordat de titular.

Astfel, textul invocat stabilește în mod neechivoc că: „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat‟, categoriile de drepturi enunțate la alin. (1) vizând drepturile patrimoniale de autor supuse gestiunii colective obligatorii, între care, așa cum s-a arătat, și dreptul de comunicare publică a operelor muzicale.

Este neîndoilenic că în îndeplinirea atribuţiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale de autor, reclamanta nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acţionează în calitate de reprezentant (mandatar) al autorilor înşişi, concluzie ce derivă şi din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Dreptul de comunicare publică a operelor este un drept patrimonial de autor, distinct și exclusiv, astfel cum prevede art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 și are conținutul reglementat prin prevederile art. 15 alin. (1) din același act normativ.

În plus, Înalta Curte constată că legitimarea procesuală activă a organismului de gestiune colectivă desemnat colector unic pentru un anumit tip de remunerație (precum UCMR - ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor pentru colectarea remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, de natura celor pretinse în cauza de față) este una legală, statuată în mod expres de prevederile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora:

„(1) Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens.”

Din moment ce legea recunoaşte organismului de gestiune colectivă dreptul de reprezentare în lipsa unui mandat expres, în mod corect prin hotărârea recurată s-a constatat că reclamanta UCMR - ADA, Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor are legitimitate procesuală pentru formularea pretenţiilor decurgând din dreptul de remuneraţie al titularilor de opere muzicale.

În ceea ce priveşte critica vizând neaplicarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 978 şi art. 979 Cod procedură civilă coroborat cu cele ale art. 255 Cod civil, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect plata remuneraţiilor datorate de pârât cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale, întemeiată pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 8/1998, aşa încât dispoziţiile legale evocate care reglementează luarea unor măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală nu îşi găsesc corespondent în cauză.

Drept urmare, susţinerile pe acest aspect sunt nefondate.

O altă critică vizează aplicabilitatea eronată a dezlegărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-283/10 Circul Globus, în sensul în care în ceea ce priveşte comunicarea directă către public, în aprecierea instanţei de apel, „rămâne la latitudinea statelor membre să reglementeze dreptul de autor”, deşi jurisprudenţa Curţii a clarificat domeniul de aplicare a considerentului că dreptul de comunicare „trebuie înţeles în sens larg, ca acoperind orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de provenienţă a comunicării.‟

Câtă vreme art. 18 din Preambulul Directivei 2001/29/CE reglementează licenţele colective extinse, iar Directiva are ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri asupra noţiunii „comunicare a unei opere către un public”, în opinia recurentului, instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile normei comunitare.

Critica astfel formulată este nefondată.

Prin hotărârea pronunţată în cauza reclamată, Curtea de Justiţie a declarat că: „Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională şi în special articolul 3 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent la locul de provenienţă a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei.”

Noțiunea de comunicare publică include nu numai sensul avut în vedere de Directivă (limite în care funcționează obligația statelor membre de armonizare a legislațiilor și care, în privința României a fost îndeplinită de legiuitorul român prin adoptarea O.U.G. nr. 123/2005 de modificare a legii, sens în care se precizează la art. 1512 lit. f) din Legea nr. 8/1996), ci și reprezentarea sau executarea directă, prevăzută de art. 11 primul parag. din Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886 la care România a aderat prin Legea nr. 77/1998 (M. Of. nr. 156/17.04.1998), text la care, de altfel, se face trimitere și în parag. 35 din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-283/10.

Or, în privința acestei forme tradiționale, clasice de comunicare publică, nu există în sarcina statelor membre o obligație de armonizare (domeniul vizat nefiind reglementat prin dreptul Uniunii). La aceeași concluzie conduc și prevederile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenția de la Berna, potrivit cărora: „în afară de prevederile prezentei convenții, întinderea protecției, precum și mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislației în care se reclamă protecția.‟

În atare circumstanţe, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în cauză a normei de drept intern, incluzând în sfera noţiunii de comunicare publică executarea directă a operelor muzicale comunicate către public prezent la locul de provenienţă a comunicării în sensul prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care nu vine în contradicţie cu Directiva comunitară ce are un alt obiect de reglementare.

Aceasta întrucât prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu s-a definit noțiunea de comunicare publică, exclusiv în sensul de comunicare către un public care nu este prezent la locul de proveniență a comunicării, ci a interpretat aceasta noțiune numai prin raportare la modalitatea de comunicare apărută prin noile tehnologii ce permit noi forme de exploatare a operelor protejate.

Pe de altă parte, cenzurarea acestei concluzii în sensul solicitat de către recurent nu intră în chestiunile ce se cer a fi dezlegate în cauza de față, având în vedere că instanța de apel în mod corect a stabilit că hotărârea pronunțată în cauza C-283/2010 este incidentă în speță.

Într-un ultim motiv de recurs, recurentul critică modalitatea în care instanța de apel s-au pronunțat asupra cheltuielilor de judecată în contextul diminuării pretenţiilor reclamantei prin neacordarea sumei reprezentând TVA, împrejurare ce determină incidenţa prevederilor art. 453 alin. (2) teza întâi Cod procedură civilă cu privire la cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 453 alin. (2) teza întâi Cod procedură civilă, a cheltuielilor de judecată, în contextul expus de recurent, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii care a câştigat procesul, o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, chestiuni ce vizează temeinicia deciziei atacate, a cărei examinare, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportat la cele ale art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 233 A/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în cauză nefiind întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 Cod procedură civilă, invocate sau recalificate de instanță.

Notă: Legea nr. 8/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 489 din 14 iunie 2018, textele fiind renumerotate