Legislator Case Law & Legislation
ICCJ_197462 AI generated

Revocatory action inadmissibility: requirement of a certain claim excluding pending litigation and administrative sanctions

Case Number ICCJ_197462
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the lower courts' decision to reject the revocatory (Paulian) action on grounds of inadmissibility. The dispute centered on whether a corporate creditor held a "certain claim" against its employees to justify challenging a voluntary partition agreement and liquidation of marital property entered into by the defendants, alleging that these acts were committed in fraud of the creditor's rights based on alleged damages from labor contracts and unfair competition. The court held that a claim is not "certain" under Articles 1562–1565 of the Civil Code merely because of pending litigation, administrative decisions, or a judicial expert report from another case; rather, certainty requires the existence of an indubitable obligation resulting from a final judgment or an act emanating from or recognized by the debtor, as a claim under active litigation is merely eventual. Consequently, because the plaintiff could not demonstrate a certain claim at the time of filing the revocatory action, the action was deemed inadmissible, and the prior instance decisions rejecting the claim remain in force.

Legislator headnote

AI generated

art. 103 din Legea nr. 71/2011; Revocatory action inadmissibility: requirement of a certain claim excluding pending litigation and administrative sanctions: The dispute centered on whether a corporate creditor held a "certain claim" against its employees to justify challenging a voluntary partition agreement and liquidation of marital property entered into by the defendants, alleging that these acts were committed in fraud of the creditor's rights based on alleged damages from labor contracts and unfair competition. The court held that a claim is not "certain" under Articles 1562–1565 of the Civil Code merely because of pending litigation, administrative decisions, or a judicial expert report from another case; rather, certainty requires the existence of an indubitable obligation resulting from a final judgment or an act emanating from or recognized by the debtor, as a claim under active litigation is merely eventual. Consequently, because the plaintiff could not demonstrate a certain claim at the time of filing the revocatory action, the action was deemed inadmissible, and the prior instance decisions rejecting the claim remain in force.

Keywords

AI generated
filing of a claim administrative contract excluded cases grounds for cassation civil judgment fraud on creditors
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Acţiune pauliană. Condiţii de fond. Neîndeplinirea cerinţei caracterului cert al creanţei

C.civ., art. 1562 - 1565

Condiția impusă de art. 1563 Cod civil presupune ca la data promovării acțiunii pauliene creditorul fraudat să dețină față de debitorul său o creanță certă, neechivocă, așadar o creanţă a cărei existenţă trebuie să rezulte din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta și să aibă o existenţă neîndoielnică.

Pentru a se reține îndeplinirea acestei cerințe, nu este suficient ca reclamantul să facă trimitere, în justificarea acțiunii sale, la un drept de creanţă născut în legătură cu un prejudiciu pretins a fi fost înregistrat, în patrimoniul său, ca urmare a faptelor pârâților săvârșite în calitatea acestora de angajați ai săi, în temeiul unor contracte de muncă.

Aceasta, întrucât acordarea despăgubirilor ca urmare a încălcării unei obligaţii contractuale/a unor norme juridice sau de conviețuire socială (inclusiv a normelor care reglementează desfăşurarea unor activităţi anticoncurenţiale), presupune analiza condiţiilor care fac să se nască răspunderea civilă contractuală/delictuală, şi anume: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită. Numai instanța de judecată învestită cu analiza acestor pretenţii, prin pronunţarea unei hotărâri, poate stabili îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate, neputând pretinde instanței învestite cu soluționarea unei acțiuni pauliene, să realizeze ea însăși această analiză şi să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile a pârâţilor.

Ca atare, raportul juridic litigios se transformă într-o creanță certă doar din momentul în care instanţa va pronunţa o hotărâre prin care, constatând îndeplinirea condiţiilor acordării despăgubirilor ca urmare a răspunderii civile (contractuale/delictuale), va stabili, în mod definitiv, daunele. Prin urmare, o creanță asupra căreia există un litigiu este o creanță eventuală, care nu poate avea caracter cert.

Ca atare, faţă de prevederile din Legea nr. 302/2004 care definesc procedura mandatului european de arestare, nu se poate reţine în sarcina autorităţilor române săvârşirea unei erori judiciare în privinţa reclamantului cu ocazia instrumentării procedurii executării mandatului european de arestare emis, pe numele său, iar în absenţa faptei ilicite răspunderea civilă delictuală a Statului nu poate fi angajată, în baza art. 1349 şi art. 1347 din Codul civil pentru acoperirea prejudiciului pretins de către reclamant.

I.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 1394 din 16 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, la 14.12.2015, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei să declare inopozabil, faţă de societate, contractul de partaj voluntar cu sultă încheiat de pârâţi, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr.1772 din 26.06.2015, şi a actului de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri încheiat de pârâţi, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr.1771 din 26.06.2015.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art.1562 din Codul Civil.

Prin sentinţa civilă nr. 10886/2016, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea. Tribunalului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 2359/2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă a fost admisă excepţia de inadmisibilitate şi a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 366/2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul şi a fost anulată sentinţa civilă apelată, cauza fiind trimisă, spre rejudecare, către instanţa competentă, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 2657 din 6.12.2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa-Secţia I

civilă a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea civilă formulată de către reclamanta S.C. A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 82/C din 11.07.2019, Curtea de Apel Constanţa-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 2657/2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 82/C/2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa- Secţia I civilă a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 82/C/2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi a sentinţei nr. 2657/2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă şi trimiterea cauzei, pentru continuarea judecării cauzei pe fond, instanţei competente - Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, pentru că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivele consemnate fiind contradictorii, iar instanţa a pronunţat decizia cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor legale.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în aplicarea dispoziţiilor art. 1563 Cod civil, faptul că cel vătămat prin actele debitorului trebuie să deţină la data introducerii acţiunii o creanţă certă, respectiv că ambele instanţe s-au limitat la cercetarea condiţiei caracterului cert al creanţei invocate de creditor pentru promovarea acţiunii revocatorii, fără a dispune alte măsuri prin care să se verifice îndeplinirea celorlalte condiţii de admisibilitate, iar fondul acţiunii nu a putut fi antamat din această cauză, dosarul fiind soluţionat exclusiv prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate a cererii, pentru pretinsa lipsă a unei creanţe certe la data deschiderii acţiunii.

Instanţele s-au raportat exclusiv la dispoziţiile art. 379 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care nu au nicio legătură cu cauza, deoarece se referă la proba cu expertiză, care nu a fost discutată în cauza dedusă judecăţii, deşi administrarea acesteia a fost solicitată; în realitate, în considerentele instanţei de apel se face referire la art.379 alin.(3) din Vechiul Cod de procedură civilă, care nu este aplicabil speţei, aceasta fiind soluţionată conform regulilor de procedură cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat - actualizat.

Recurenta a susţinut că o asemenea încălcare a legislaţiei este gravă, evidentă, şi determină nulitatea deciziei recurate, casarea şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru rejudecare.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei asupra pretinsei aplicări a dispoziţiilor art.653 alin.(2) Cod procedură civila, recurenta a învederat că nu sunt aplicabile cauzei, deoarece se referă la recuzarea executorului judecătoresc, iar, în speţă, nu există un titlu executoriu şi nici o executare silită începută.

A mai arătat recurenta că cercetarea procesului trebuia să fie una de fond, prin administrarea de probe complexe din care să reiese că creditorul deţine o creanţă cu caracter cert la data deschiderii procesului, fără ca aceasta să fie lichidă ori exigibilă.

În opinia recurentei, caracterul cert al creanţei trebuie apreciat de la caz la caz, cu aplicarea dispoziţiilor speciale derogatorii ale dreptului muncii, asupra cărora instanţele nu s-au pronunţat.

Recurenta a mai susţinut că, în mod nelegal, instanţa a reţinut că reclamanta trebuia să deţină înscrisuri emanate de la debitor, din care să rezulte caracterul neîndoielnic al creanţei, fapt ce ar fi determinat un caracter cert al acesteia, însă aceste condiţii nu sunt stipulate de dispoziţiile art. 1563 din Codul civil.

În acest sens, recurenta a apreciat că instanţa de apel a reţinut, greşit, că nu a declarat că deţine o creanţă certă împotriva debitorului, arătând că, dimpotrivă, aceasta a susţinut, constant, că deţine o creanţă certă împotriva pârâtului B., potrivit expertizei judiciare contabile efectuată în dosarul nr. x/118/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia a-II-a civilă, ce a fost omologată de instanţa de judecată şi care este opozabilă pârâtului. Arată că prin această expertiză a demonstrat că deţine o creanţă certă împotriva acestui pârât, anterioară litigiului.

Recurenta a mai susţinut că, din raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/118/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia a II-a civilă, de care înţelege să se folosească ca probă în recurs, reiese că pârâtul B. este autorul unui prejudiciu important, cert şi anterior prezentei acţiuni; de asemenea, în dosarul nr. x/P/2016 s-a început urmărirea penală in personam împotriva pârâtului, acesta având calitatea de suspect.

Cu privire la argumentele prezentate de instanţa de apel la fila nr.17, recurenta a arătat că, în mod greşit, sunt raportate la pretenţia de titlu executoriu, deoarece prevederile art.1563 din Codul civil nu impun existenţa unei creanţe lichide şi exigibile, ci exclusiv a unei creanţe certe.

A mai susţinut că sunt contradictorii considerentele instanţei, întrucât s-a reţinut faptul că reclamanta a solicitat pentru prima dată, în apel, ca în justificarea creanţei să fie avută în vedere Decizia nr.51/2016, emisă de Consiliul Concurenţei, fără a se reţine că această decizie este ulterioară introducerii acţiunii, dar se raportează la fapte săvârşite în perioada 2011-2012.

Recurenta a arătat că instanţa supremă, prin Decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a stabilit că: „interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedura civilă, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea."

S-a mai arătat că soluţia recurată a fost motivată formal, cu încălcarea regulilor de drept material aplicabile, prin motivare contradictorie, lipsa unor motivări la argumentele şi probele prezentate în calea devolutivă de atac a apelului, fiind incidente dispoziţiile art.488 alin.(l) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.

Recurenta a susţinut că art.1563 din Codul civil nu prevede ca persoana interesată să efectueze exclusiv proba cu înscrisuri, ci caracterul cert al creanţei poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, iar acolo unde legea nici interpretul nu trebuie să distingă, astfel că, în speţă, instanţa trebuia să analizeze în detaliu condiţiile concrete pentru a pronunţa o hotărâre legală în ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei şi să pună în discuţie administrarea de probe, din cadrul celor solicitate de părţi. Din această perspectivă, prioritar, trebuia analizată cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea cauzelor indicate, pentru că, astfel, se dovedea caracterul creanţei de la data deschiderii acţiunilor judiciare.

A precizat, totodată, recurenta faptul că pe rolul instanţelor de judecată se află dosarul nr. x/118/2016 al Tribunalului Constanta -Secţia I civilă suspendat pentru soluţionarea cauzei penale ce vizează pârâţii, precum şi pentru soluţionarea dosarului nr. x/118/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie: şi Justiţie, în procedura de filtru.

Chiar instanţele de judecată au conchis că este necesară suspendarea judecăţii cauzelor pentru a se stabili cu exactitate soluţia definitivă în dosarul nr. x/118/2015.

A mai arătat recurenta că instanţa nu a răspuns motivelor de apel referitoare la faptul că instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile art. 254 alin. (3) şi (4) din Codul muncii, care dispun că nota de constatare şi recuperare a pagubei produse de salariat din vina şi în legătură cu munca sa nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie; or, în dosarul privind atragerea răspunderii salariatului B., paguba produsă este de peste 12.000.000 lei şi, legal, nu poate fi obţinut un înscris anterior, preconstituit, solicitat de instanţă ca dovadă a caracterului cert al creanţei pretinse.

Întrucât instanţa nu a analizat aceste motive ale apelului, sunt incidente dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată fără nicio motivare, cu încălcarea/aplicarea greşită a legii materiale.

Mai mult, recurenta a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu o chestiune ce priveşte dezlegarea acestei probleme de drept, fiind dezbătute chiar condiţiile de admisibilitate ale unei asemenea cereri, ceea ce demonstrează că instanţa de apel a avut cunoştinţă expres de solicitarea / motivele prin care a considerat că textul de lege din Codul muncii trebuie interpretat şi asupra căruia nu există nicio motivare şi nicio referire.

În opinia recurentei, în cazul pârâtului B., caracterul cert al pagubei este determinat şi de Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenţei, prin care s-a arătat că înscrisurile redactate şi semnate de salariatul intimat au un caracter anticoncurenţial, vătămător recurentei, iar data certă a începerii investigaţiilor este 19.11.2012, prin Ordinul nr.1115/2012, emis de preşedintele Consiliului Concurenţei.

Caracterul cert al pagubei rezidă şi din Decizia nr. 547/2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, în dosarul nr. x/118/2015, prin care s-a anulat actul adiţional nr. 637/2015 la contractul individual de muncă cu nr. x din 1.03.2009, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B.

În aprecierea recurentei, prin această decizie s-a dovedit, definitiv, că intimatul B. a acţionat viclean prin încheierea unui act adiţional la contractul său de muncă, arogându-şi, nelegal, calitatea de director al firmei recurente. Recurenta a opinat că, din moment ce actul adiţional la contractul de muncă a fost în mod definitiv anulat, corelativ rezultă un prejudiciu cert, fie şi numai din încasarea nelegală a salariului, toate acestea fiind cuprinse în cadrul cererii ce formează obiectul dosarului nr. x/118/2016 al Tribunalului Constanta - Secţia I civilă, litigii de muncă.

Potrivit art.1254 din Codul civil, contractul anulat este considerat că nu a fost niciodată încheiat, iar în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte părţi, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.

Recurenta a învederat că din moment ce actul adiţional prin care intimatul B. a devenit pretins director al firmei a fost anulat, în mod definitiv, acesta trebuia obligatoriu să restituie şi salariul încasat necuvenit, părţile fiind obligate să restituie una alteia prestaţiile primite cu caracter succesiv.

În această situaţie, prejudiciul creat are nu numai un caracter cert, dar şi lichid şi exigibil, aspect pe care instanţele de fond şi apel l-au ignorat contrar prevederilor legale.

De asemenea, recurenta a susținut că excedează obiectului cererii deduse judecății analiza instanței de apel care a reținut că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu, în contextul în care actele juridice a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate între cei doi pârâți.

Recurenta a mai solicitat, în temeiul art.413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, suspendarea judecăţii cauzei pană la soluţionarea definitivă a cauzelor ce formează obiectul dosarului nr. x/118/2016, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă, litigiu de muncă, al dosarului nr. x/118/2015 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia a-II-a civilă, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a asociatului ocult, întrucât dezlegarea prezentei pricini atârnă în tot sau în parte de dezlegarea ce va fi dată acestor cauze privind obligarea intimatului debitor la plata sumei de 12.000.000 lei, precum şi al dosarului penal nr. x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa unde s-a început urmărirea penală in personam împotriva numitului B. care a recunoscut fraudele săvârşite în patrimoniul recurentei.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-pârâţi au transmis, prin poştă, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum şi respingerea cererii de suspendare a recursului până la soluţionarea celor trei cauze indicate de recurentă, ca nefondată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 13.07.2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b din Codul de procedură civilă, în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă și constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta întrucât dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţă, care are obligaţia de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă pentru a le aprecia pertinenţa.

Deopotrivă, înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o chestiune de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de apelanta reclamantă şi raţionamentul logico-judiciar pe baza căruia a pronunţat decizia atacată.

Recurenta susţine, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanţa de apel a motivat lacunar și contradictoriu hotărârea, însă din examinarea deciziei recurate se reţine că în motivarea hotărârii instanţa de apel a redat considerente care susţin soluţia adoptată, în limita criticilor apelantei şi a apărărilor formulate de intimați.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că analiza instanței de apel s-a circumscris limitelor cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, în condițiile în care, prin această cerere, s-a solicitat declararea inopozabilității, faţă de societatea reclamantă a contractului de partaj voluntar cu sultă, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr.1772 din 26.06.2015, şi a actului de lichidare a regimului comunităţii legale de bunuri, autentificat la Biroul Notarului Public D., sub nr.1771 din 26.06.2015, ambele încheiate între cei doi pârâţi.

Înalta Curte reține în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acțiunii pauliene, că, potrivit dispozițiilor art. 1562-1565 Cod civil, aceasta este reglementată ca un instrument juridic menit să asigure realizarea creanței creditorului chirografar prin declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale.

La fel ca în cazul oricărui alt „mijloc de exercitare a acțiunii civile”, și în cazul acțiunii revocatorii trebuie îndeplinite pe lângă condițiile generale privind capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și formularea unei pretenții, o serie de condiții de fond, speciale, impuse de lege pentru intentarea acestei acțiuni, condiții care rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1562 și art. 1563 din Codul civil.

Astfel, așa cum corect a reținut instanța de apel în speță, formulând o acțiune pauliană, reclamantul trebuie să dovedească atât faptul că este titularul unei creanţe certe, cât și că i s-a creat un prejudiciu actual şi personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acţionat cu intenţia de a-şi provoca sau mări starea de insolvabilitate, prejudiciind pe creditor, respectiv frauda debitorului, indiferent că actul este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În cazul în care este vorba de un act cu titlu oneros, în afara celor trei condiţii enumerate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul.

Toate aceste condiţii sunt cumulative, admisibilitatea acţiunii revocatorii fiind supusă cerinţei ca amintitele condiţii enunţate să fie întrunite concomitent, aşa încât neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acţiunii.

Prin urmare, în aplicarea acestor norme legale, raportat la apărările formulate de intimații pârâți, care au contestat caracterul cert al creanței, soluționarea acțiunii reclamantei presupunea, în speță, verificarea prioritară şi graduală a condițiilor de fond ale acțiunii revocatorii expres prevăzute de lege.

Așa fiind, nu se poate imputa instanțelor de fond faptul că, procedând la analiza condițiilor impuse de lege pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, au verificat prioritar condiția caracterului cert al creanţei invocate de reclamantă pentru promovarea acțiunii revocatorii.

Întrucât, în cauză, pentru argumentele care vor fi dezvoltate pe larg în analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, aprecierea instanței de apel în sensul că această cerință nu este îndeplinită, în speță, este corectă, nu poate fi validată susținerea recurentei vizând omisiunea acestei instanțe de a proceda la analiza celorlalte condiții de fond impuse de lege.

Este de reţinut, totodată, că aprecierea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurentă a caracterului cert al creanței nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din Codul de procedură civilă.

În plus, din evaluarea considerentelor deciziei recurate, se constată că acestea evidențiază, de o manieră logică, coerentă și amplu argumentată, motivele pentru care instanţa de apel a reţinut, în speță, în ceea ce priveşte certitudinea creanței, că aceasta nu a fost îndeplinită, raționamentul judiciar expus în justificarea soluției adoptate reflectând particularitățile cererii cu care a fost învestită prima instanță şi cuprinzând aprecierea instanţei de apel, referitoare la condițiile de fond incidente mijlocului procesual de care a înțeles să uzeze recurenta.

Astfel, curtea de apel a reținut că din perspectiva noului Cod Civil, condiția impusă de art. 1563 presupune ca la data promovării acțiunii pauliene creditorul fraudat să dețină față de debitorul său o creanță certă, neechivocă, așadar o creanţă a cărei existenţă trebuie să rezulte din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul și să aibă o existenţă neîndoielnică.

În privința creanței pretinse de reclamantă, s-a reținut că deși recurenta s-a prevalat de procedurile judiciare derulate în dosarele nr. x/118/2015 (în care s-a cerut atragerea răspunderii pârâților pentru fapte de concurență neloială), nr. x/118/2015 (având ca obiect retragere asociat), nr. x/118/2016 (în care reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților B., C., E., F., G. SRL și H. SA), aceasta nu deținea, nici la data soluționării apelului și cu atât mai puțin la data introducerii cererii de chemare în judecată, o hotărâre care să stabilească în beneficiul său un drept de creanță.

De asemenea, în privința Deciziei nr.51/2016 emisă de Consiliul Concurenței și a deciziei civile nr.547/2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/118/2015, s-a reținut că nu pot justifica creanța invocată de reclamantă pentru că, pe de o parte, fiecare dintre aceste creanțe, ce reprezintă tot atâtea cauze ale acțiunii revocatorii, nu puteau fi invocate în apel pentru prima dată cu nesocotirea dispozițiilor art.478 alin.(3) Cod procedură civilă, iar pe de altă parte, chiar în condițiile în care s-ar putea considera că susținerile din apel bazate pe aceste creanțe se încadrează în limitele efectului devolutiv, iar cauza acțiunii revocatorii s-ar putea sprijini inclusiv pe aceste titluri, ele nu pot fi considerate creanțe certe, deoarece titlurile menționate nu stabilesc niciun raport obligațional între reclamantă și pârâți în baza căruia să se stabilească obligația pârâților la plata către reclamantă a vreunei sume de bani, cu orice titlu, și nici nu sunt anterioare acțiunii revocatorii formulate de către reclamantă.

În acest context, reținând că instanţa nu are obligaţia de a răspunde fiecărui argument invocat de parte în susţinerea unui anumit demers judiciar, ci, poate opta pentru o analiză a susținerilor și apărărilor formulate printr-un considerent comun, Înalta Curte apreciază că deşi este reală susţinerea recurentei vizând omisiunea instanţei de apel de a răspunde argumentelor acesteia vizând incidența în speță a dispoziţiilor legale ale art. 254 alin. (3) şi (4) din Codul Muncii și imposibilitatea sa de a obține înscrisuri constatatoare ale creanței pretinse în speță, aceasta nu determină reformarea hotărârii recurate această chestiune litigioasă fiind tratată implicit.

În consecință, nici critica cu acest obiect formulată de recurentă, subsumată motivului de casare prevăzut de art.488 pct. 6 din Codul de procedură civilă, nu poate fi validată.

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă:

Criticând raționamentul judiciar expus de instanța de apel în privința cerinței caracterului cert al creanței, recurenta arată că aceasta s-a raportat exclusiv la dispoziţiile art. 379 alin. (3) din Codul de procedură civilă, normă de drept care nu are nicio legătură cu cauza, deoarece se referă la proba cu expertiză, probă care nu a fost discutată în cauza dedusă judecăţii, deşi administrarea acesteia a fost solicitată.

Verificând din această perspectivă considerentele deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că deşi este real că, instanța de apel nu menționează că, în justificarea concluziei referitoare la caracterul incert al creanţei, s-a raportat la prevederile art. 379 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă, o atare modalitate de construire a raționamentului judiciar nu are aptitudinea de a susține incidența motivului de nelegalitate invocat (și nici a altui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 din Codul de procedură civilă) în contextul în care, în cuprinsul hotărârii recurate, a fost redat deopotrivă, conținutul normei legale apreciate ca fiind incidentă, ceea ce a făcut posibilă identificarea cu ușurință, inclusiv de către recurentă (așa cum rezultă din cererea de recurs) a textului de lege care, în vechea reglementare, cuprindea definiția creanței certe.

În acest context, rezultă cu evidență că, în realitate, este vorba despre o simplă eroare de redactare, care însă, nu poate fi cenzurată prin intermediul căii de atac a recursului, ci, așa cum rezultă neechivoc din conținutul art. 445 din Codul de procedură civilă, poate fi rectificată exclusiv în procedura specială instituită prin art. 442 din Codul de procedură civilă.

În plus, deși recurenta pretinde că această normă nu este aplicabilă speţei, în cauză fiind incidente normele de procedură cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, nici această critică nu poate fi validată, în contextul în care, pe de o parte, nici art. 1563 din Codul civil și nicio altă normă din Codul civil nu cuprinde o definiţie a caracterului cert al creanței.

Pe de altă parte, însăși recurenta, în justificarea acțiunii introductive, a făcut trimitere la un drept de creanţă născut în legătură cu un prejudiciu pretins a fi fost înregistrat, în patrimoniul său, ca urmare a faptelor pârâților săvârșite în calitatea acestora de angajați ai săi, în temeiul unor contracte de muncă încheiate la data de 01.03.2009, şi, 01.04.2009, respectiv a unor fapte/practici anticoncurențiale săvârșite anterior intrării în vigoare a Noului cod de procedură civilă. Or, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, obligaţiile născute din fapte extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legale în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor.

Considerentele anterior expuse, referitoare la consecințele menționării eronate în cuprinsul considerentelor deciziei recurate a numărului articolului din Codul de procedură civilă, în contextul în care textul legal apreciat ca fiind incident a fost redat corect, sunt pe deplin valabile și în ceea ce privește inserarea eronată prevederilor art. 653 alin. (2) din noul cod de procedură civilă, în loc de art. 662 alin. (2) din acest act normativ, astfel că ele nu necesită o dezvoltare suplimentară.

Tot astfel, în ceea ce privește susținerile recurentei în sensul că este eronată aprecierea instanţei de apel care a analizat caracterul cert al creanţei în raport de dispoziţiile art. 379 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv de prevederile art. 662 alin. (2) din noul cod de procedură civilă, întrucât obiectul pricinii nu este reprezentat de o cerere formulată în materie de executare silită, trebuie observat că interpretarea normelor de drept reprezintă operațiunea de stabilire a conținutului şi a sensului la care acestea se referă constituind o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză.

Astfel, judecătorul cauzei are, potrivit art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, obligaţia de a judeca, chiar în ipotezele în care legea nu prevede sau este incompletă. Prin urmare, acesta este îndreptățit să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, respectiv să folosească metodele de interpretare în conformitate cu principiile de drept pe care i le fumizează doctrina şi jurisprudenţa, interpretarea legii reprezentând o etapă necesară în procesul aplicării legii, în scopul de a stabili conținutul şi sensul normei şi a o putea aplica situației de fapt conturate în cazul dedus judecății şi circumstanțelor proprii fiecărui litigiu.

În consecinţă, în lipsa oricăror repere pentru verificarea caracterului cert al unei creanțe, care să fie inserate în cuprinsul art. 1563 din Codul civil sau în cuprinsul Codului civil, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că a procedat la interpretarea art. 1563 din Codul civil, făcând aplicarea regulilor stabilite de prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Codul civil.

De altfel, chestiunea certitudinii creanței a fost, în mod constant, realizată în practica judiciară, dar şi în doctrina de specialitate, în modalitatea abordată în speță, fiind utilizate condițiile în care o creanță are caracter cert stabilite de textul art. 379 alin. (3) din Codul de procedură civilă (1865) și ulterior de art. 662 alin. (2) din Codul de procedură civilă actual, din materia executării silite.

Așadar, este judicioasă interpretarea instanței de apel în sensul că prin creanță certă trebuie să se înțeleagă acea creanță a cărei existență neîndoielnică rezultă din actul de creanţă sau alte acte, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta.

În acest context, nu este incidentă o ipoteză în care instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material aplicabile cauzei, anterior evocate, de natură să atragă sancțiunea nulității deciziei recurate.

Nici criticile recurentei circumscrise modalității în care, în speță, a fost verificat caracterul cert al creanței nu pot fi validate.

Astfel, în accepțiunea Codului civil, acțiunea pauliană reprezentând un instrument juridic menit să asigure realizarea creanței creditorului chirografar prin declararea inopozabilității actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor sale, pentru a putea justifica exercitarea acțiunii revocatorii, partea trebuie să demonstreze, în primul rând, calitatea sa de creditor al celui despre care pretinde că ar fi debitorul său, precum și faptul că deţine o creanţă certă împotriva acestuia (şi subsecvent, celelalte condiţii).

Așa cum corect subliniază chiar recurenta, chestiunea de a şti dacă pe baza mijloacelor de dovadă invocate în apel, creditorul poate pretinde existenţa unei creanţe certe, apte să deschidă acestuia calea acţiunii revocatorii, obligă instanţa să facă propriile verificări jurisdicţionale.

Or, evaluând situaţia pe acest aspect, inclusiv în raport de elementele probatorii depuse în dosarul de recurs, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că recurenta ar fi titularul unei creanţe certe împotriva pârâților.

În acest sens, Înalta Curte reţine că pentru a susține îndeplinirea acestei condiții, recurenta a invocat expertiza contabilă efectuată în dosarul nr. x/118/2015, aflat pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia a-II-a civilă - pricină care o vizează pe numita E. și are ca obiect retragerea acesteia din societate şi plata sumelor corespunzătoare participării sale la capitalul social al A. SRL, respectiv, cererea reconvenţională, formulată de reclamanta din prezenta cauză prin care se solicită excluderea acesteia şi obligarea pârâtului B. în solidar cu E., la plata unor despăgubiri.

Or, acordarea despăgubirilor ca urmare a încălcării unei obligaţii contractuale/a unor norme juridice sau de conviețuire socială (inclusiv a normelor care reglementează desfăşurarea unor activităţi anticoncurenţiale), presupune analiza condiţiilor care fac să se nască răspunderea civilă contractuală/delictuală, şi anume: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

Ca atare, numai instanța de judecată învestită cu analiza acestor pretenţii, prin pronunţarea unei hotărâri, poate stabili îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate, recurenta neputând pretinde instanței de apel, învestite cu soluționarea unei acțiuni pauliene, să realizeze ea însăși această analiză şi să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile a pârâţilor, cu consecința încălcării principiului disponibilităţii procesului civil.

Așa fiind, este corectă concluzia instanţei de apel care a constatat că nu este îndeplinită condiţia caracterului cert al creanţei, raportul de expertiză judiciară întocmit într-o altă pricină, nesoluționată definitiv, nefiind un înscris care să emane de la pârâți sau recunoscut de aceștia, ci, o probă care urmează a fi sau nu valorificată de către instanța învestită cu analiza pretențiilor din acea cauză.

În acest caz, așa cum corect a apreciat instanța de apel, este necesară pronunţarea unei hotărâri care să stabilească în urma administrării în contradictoriu a unui probatoriu de natură a forma convingerea instanţei învestite cu analiza acestor pretenții, îndeplinirea condiţiilor acordării despăgubirilor ca urmare a răspunderii civile (contractuale/delictuale), deoarece doar din acest moment, în care instanța astfel învestită, va stabili în mod definitiv daunele, raportul juridic litigios se transformă într-o creanță certă.

Astfel, deși certitudinea creanței nu depinde de întinderea acesteia, care este o chestiune de lichiditate, ci doar de existența ei, această condiție a acțiunii revocatorii presupune existenţă neîndoielnică a acesteia. Or, o creanță asupra căreia există un litigiu este o creanță eventuală, care nu poate avea caracter cert.

De altfel, prin sentința civilă nr. 758 din 31.07.2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2015, anterior menționat, nedefinitivă, cererea reconvențională formulată de reclamanta din cauza de faţă, în contradictoriu cu pârâtul B., a fost respinsă ca nefondată, aspect care se constituie într-un argument suplimentar de natură să susțină considerentele anterior prezentate.

Înalta Curte, reține, deopotrivă, că prin sentința civilă nr. 1550 din 06.11.2018 a Tribunalului Constantă, definitivă prin decizia civilă nr. 475 din 07.10.2019 a Curţii de apel Constanţa – Secţia a II a de contencios administrativ şi fiscal şi decizia civilă nr. 413 din 18.02.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II a civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii B., E., C., H. SA, ce a constituit obiectul dosarului nr. x/118/2015. Prin urmare, recurenta nu se poate prevala de o creanţă certă împotriva pârâţilor pentru prejudiciul analizat în această pricină.

În plus, invocarea de către recurentă a împrejurării că în dosarul nr. x/P/2016 s-a început urmărirea penală in personam împotriva pârâtului, în mod corect a fost apreciat ca nefiind un argument în sensul îndeplinirii, în speță, a condiției certitudinii creanței. Simpla declanșare a urmăririi penale împotriva unei persoane nu are aptitudinea, în absența unei hotărâri de condamnare, de a proba fapta imputată și vinovăția celui urmărit, și cu atât mai puțin de a da naștere unui raport juridic obligațional între părțile litigante, sau de a proba existența acestuia.

În egală măsură, pentru considerentele prezentate anterior, nici invocarea existenţei pe rolul instanţelor de judecată a dosarului nr. x/118/2016 al Tribunalului Constanta - Secţia I civilă, pricină a cărei judecată a fost, de altfel, suspendată, în prima fază procesuală (măsură ce subzistă inclusiv la momentul soluţionării recursului de faţă), nu justifică o creanţă certă în patrimoniul recurentei.

În acest context, nici susţinerea vizând caracterul cert al prejudiciului care ar avea drept temei decizia civilă nr. 547/2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, în dosarul nr. x/118/2015- hotărâre prin care s-a anulat actul adiţional nr. 637/2015 la contractul individual de muncă cu nr. 261 din 1.03.2009, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B. - nu poate fi validată. Astfel, deşi este real că prin această decizie s-a dispus anularea actului adiţional la contractul de muncă nr. 261 din 01.03.2009, nr. 637 din 16.03.2015, nu s-a tranşat însă și asupra creanţei pretinse de recurentă care ar consta în încasarea nelegală a salariului de către pârâtul menționat. În plus, chiar recurenta a precizat că, această chestiune litigioasă face obiectul dosarului nr. x/118/2016 al Tribunalului Constanta - Secţia I civilă, creanța pretinsă fiind contestată de către pârât, așa cum s-a reținut de către instanțele de fond.

De altfel, analizate din perspectiva cerinței certitudinii creanței, argumentele recurentei sunt și contradictorii, în condițiile în care, deși pretinde că nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce privește statuările din apel vizând caracterul incert al creanței, aceeași parte a înteles să solicite, inclusiv în recurs, suspendarea judecății prezentei pricini, până la soluţionarea cauzelor anterior menționate, în care urmărește recunoașterea aceleiași creanţe.

Tot astfel, contrar afirmațiilor din recurs, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că Decizia nr. 51/2016, emisă de Consiliul Concurenţei, nu demonstrează existența unei creanțe certe în patrimoniul recurentei, deoarece nu stabilește niciun raport obligațional între reclamantă și pârâți în baza căruia să se stabilească obligația pârâților la plata către reclamantă a vreunei sume de bani.

Sancționarea recurentei SC A. SRL, prin această decizie nu are drept consecinţă opozabilitatea statuărilor din cuprinsul acestui act administrativ faţă de pârâții chemați în judecată în cauza de faţă, constatările Consiliului Concurenţei, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, raportul de control constatând doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței. În acest caz, izvorul obligației debitorului nu este reprezentat de actul de control al Consiliului Concurenţei, ci de actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, astfel că argumentele recurentei vizând dreptul său de regres, au fost apreciate în mod judicios de către instanţa de apel, ca nefiind de natură să justifice caracterul cert al creanţei, în sensul art. 1563 din Codul civil.

În referire la această decizie, recurenta a mai susţinut că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel, întrucât s-a reţinut faptul că reclamanta a solicitat ca decizia sus menționată să fie avută în vedere în justificarea creanţei, pentru prima dată, în apel, deși a fost emisă ulterior introducerii acţiunii, ignorându-se că sancțiunea dispusă a vizat fapte săvârșite în din perioada 2011-2012.

Or, deși este real că, în speță, curtea de apel a apreciat că recurenta a invocat, în apel, o cauză nouă, cu încălcarea prevederilor art. 478 din Codul civil, nu se poate face abstracție de împrejurarea că, o atare concluzie a fost generată chiar de modalitatea lapidară în care în cererea introductivă a fost formulată, respectiv de maniera în care reclamanta a înțeles să argumenteze îndeplinirea cerinței caracterului cert al creanței, prin trimiterea generică la dreptul său la despăgubire dedus din activitatea anticoncurenţială desfășurată de pârâţi.

De altfel, acceptând că recurenta a înțeles să valorifice în apel doar un mijloc de probă nou, în justificarea condiției certitudinii creanței ce a făcut obiect al învestirii instanței de fond, și că, în consecință, considerentele instanței de apel care au reținut încălcarea prevederilor art. 478 din Codul de procedură civilă se impun a fi înlăturate, această critică nu are aptitudinea de a justifica un viciu de legalitate a deciziei recurate, câtă vreme, în speţă, instanța devolutivă nu s-a limitat la a reține că recurenta a invocat drept cauză nouă a acțiunii pauliene creanța pretins stabilită prin această decizie, ci a analizat și evaluat, în concret, acest înscris, apreciind motivat asupra valorii lui probatorii, din perspectiva certitudinii creanței pretins constatate în cuprinsul său, ceea ce are drept consecinţă lipsa oricărei vătămări procesuale a acesteia.

În referire la celelalte argumente subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține că interpretarea coroborată a art. 1563, art. 1562 și art. 1565 alin. 1 din Codul civil, impune concluzia că admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu de către creditor, acțiunea pauliană nefiind o măsură de executare silită.

Ca urmare, certitudinea creanței există nu numai atunci când este constatată printr-un titlu executoriu, hotărâre judecătorească sau act autentic ori act administrativ, ci și atunci când este constatată sau rezultă neîndoilenic dintr-un înscris care are aptitudinea de a proba o obligaţie civilă asumată de debitor sau recunoscută de acesta.

În speţă, instanța devolutivă, analizând caracterul cert al creanței a apreciat, în esenţă, că acesta nu rezultă din probele administrate, acestea nefiind de natură să probeze un raport juridic obligațional existent între părţile litigante, fără a reține, însă, așa cum pretinde recurenta că aspectul vizând certitudinea creanţei poate fi dovedit exclusiv prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, deși este real că, instituind cerința caracterului cert al creanței, prevederile art. 1563 din Codul civil, nu impun drept condiție de admisibilitate a acțiunii pauliene deținerea de către creditor a unui titlu executor, trebuie observat, că, în speță, această critică este lipsită de relevanță juridică în condițiile în care, astfel cum s-a reținut, recurenta nu a fost în măsură să administreze probe apte să confirme existenţa unei creanţe certe în favoarea sa, de care să se poată prevala în promovarea demersului judiciar de faţă, respectiv din care să rezulte existența sigură, neîndoielnică a creanței pretinse împotriva celor doi pârâți chemați în judecată.

În acest context, invocarea de către recurentă a dispoziţiilor speciale derogatorii ale art. 254 alin. (3) și (4) din Codul muncii, republicat, nu reprezintă un argument apt a susține nelegalitatea deciziei recurate de vreme ce, în conformitate cu această normă (care reglementează posibilitatea angajatorului de a solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, dacă contravaloarea pagubei recuperate nu depășește pragul valoric instituit prin art. 254 alin. 4 din actul normativ de referinţă), emiterea notei de constatare (în sensul de înscris constatator al creanței) presupune cu necesitate exprimarea acordului angajatului (așadar manifestarea de voință a acestuia de a acoperi prejudiciul), în caz contrar, stabilirea existenței creanței urmând a fi realizată prin hotărare judecatorească, în condiţiile stabilite de art. 169 alin. (2) din Codul muncii.

Împrejurarea că recurenta a dezvoltat aceste argumente inclusiv prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, cerere cu privire la care, la termenul de judecată din 27.03.2019, apelanta reclamantă, prin apărător, a precizat, neechivoc, că nu înţelege să o mai susțină nu are aptitudinea de a conduce la o altă concluzie în ceea ce privește lipsa de incidență a unei cauze de nulitate a deciziei recurate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la termenul de judecată din data de 31.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat cererea de sesizare a de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, reiterată în fața instanței de recurs, apreciind motivat că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Este, de asemenea, nefondat, argumentul recurentei în sensul că excedează obiectului cererii deduse judecăţii, constatarea instanţei de apel ce vizează faptul că ambii intimaţi au calitatea de debitori ai recurentei.

Astfel, acţiunea pauliană reprezentând un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor cu terţe persoane, în frauda dreptului său de gaj general, acte prin care debitorul îşi cauzează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, interesul creditorului în formularea acţiunii pauliene trebuie raportat la nevoia de conservare a patrimoniului debitorului pârât în vederea obţinerii, ulterior, a prestaţiei pe care acesta i-o datorează.

Or, în speţă, potrivit situației de fapt stabilite în apel și necontestate în recurs, actele juridice a căror inopozabilitate se solicită nu sunt încheiate între un debitor şi o terţă persoană, ci între doi pretinşi debitori.

Aşa fiind, analiza realizată de către instanţa de apel în sensul că, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, recurenta nu justifică condiția prejudiciului care să îi fi fost produs prin încheierea actelor, întrucât, chiar în ipoteza unei creanţe viitoare, eventualul titlu executoriu obținut de reclamantă ar permite punerea lui în executare în raport cu oricare dintre debitori, deci și în raport cu pârâta C. (care, în opinia recurentei, prin încheierea actelor a căror inopozabilitate se pretinde, ar obține un profit pretins fraudulos, în dauna creditoarei reclamante) nu numai că nu excedează obiectului pricinii, ci se circumscrie condițiilor imperativ impuse de lege pentru formularea acţiunii revocatorii, anterior menţionate.

Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.