Workplace accident damages: Nulity of appellate judgment for unlawful service and failure to appoint a curator, violating the right to a fair trial and contradiction.

Soluţionarea cauzei în lipsa legalei citări a părţii. Vătămare procesuală. Încălcarea dreptului la un proces echitabil

C.proc.civ., art. 14, art. 152, art. 153, art. 159,

art. 176, art. 175, art. 178

În considerarea dispozițiilor art. 175 Cod procedură civilă, neînmânarea citației în condițiile impuse de lege este sancționată cu nulitatea și, în consecință, vătămarea este prezumată până la proba contrarie, probă ce incumbă părții adverse care are un interes procesual în înlăturarea sancțiunii nulității. Această consecință legală reiese în mod logic din reglementarea ca instituții fundamentale ale procesului civil a procedurii citării și comunicării actelor de procedură, menite să contribuie la concretizarea dreptului la apărare și la exercițiul firesc al contradictorialității, ambele cu semnificația unor garanții substanțiale ale procesului echitabil reglementat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, cum pe tot parcursul judecăților anterioare, citațiile emise către pârâtă s-au întors cu mențiunea „adresă necunoscută sau incompletă”, partea interesată şi instanța, ex officio, ar fi trebuit să depună diligențele necesare pentru aflarea domiciliului real al pârâtei.

Deși la primul termen de judecată, în fața primei instanțe, s-a apreciat de către această instanță că procedura de citare este nelegal îndeplinită cu partea pârâtă, s-a dispus citarea sa prin publicitate, iar nu efectuarea demersurilor procesuale pentru aflarea domiciliului său real. Ulterior, Curtea de Apel a procedat la judecata apelului, deși citarea intimatei nu fusese realizată la domiciliul său legal, astfel încât acesta nu s-a prezentat la proces, personal sau prin reprezentant legal sau convențional, nu i s-a numit un curator special, în condițiile art. 167 alin. 3 Cod procedură civilă, și nu a putut beneficia de garanțiile procesuale inerente procesului civil – dreptul la apărare și contradictorialitatea, cu consecințe, pe plan procesual, în sensul că nu a putut exercita calea de atac a apelului, nu a putut invoca excepții procesuale și apărări, și nici solicita și administra probele necesare combaterii cererii de chemare în judecată; iar decizia adoptată în apel nu i-a fost legal comunicată.

Procedând în acest mod, cu neobservarea formelor legale, prin încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 175 Cod procedură civilă, instanța de apel a pricinuit părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecății, în condiții de procedură legal îndeplinită, deci cu refacerea actului procedural jurisdicțional, afectat de vicii de legalitate.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant că dreptul de acces la o instanță, principiul contradictorialității, precum și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 par. 1 din Convenție, se aplică, de asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor de procedură părților.

În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele interne trebuie să dea dovadă de diligență în ceea ce privește asigurarea informării părților cu privire la termenele de judecată și să își respecte obligația de a le asigura participarea efectivă la proces, în caz contrar, dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială - dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, garantat de dispozițiile convenționale ale art. 6 par. 1, putând fi afectat în substanța sa, devenind unul formal și iluzoriu.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 681 din 31 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj - Secţia I civilă la data de 18 iunie 2014, sub nr. 3568/117/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii SC B. SA, C., D., E., F. şi G., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri: suma de 20.000 lei, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli efectuate în legătură cu spitalizarea, tratamentul, medicaţia, consultaţiile, investigaţiile şi recuperările medicale, deplasările la spital, alimentaţie de regim; 245.900 dolari americani, reprezentând costul a 10 sesiuni de recuperare la clinica X. din Statele Unite ale Americii; suma de 724 lei, cu titlu de despăgubiri periodice, lunare, de la momentul producerii accidentului de muncă, precum şi echivalentul în lei al sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale; cu obligarea pârâţilor, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul G. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H. SA, în calitate de asigurător, solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii, să fie obligată chemata în garanţie să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanţă, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul G. a solicitat respingerea acţiunii introductive, iar, pe cale de excepţie, a invocat prescripţia acţiunii introductive, arătând că, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în materie de drepturi de creanţă, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

La data de 31.07.2014, pârâta SC B. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H. SA, solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii introductive, să fie obligată chemata în garanţie să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanţă, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta SC B. SA s-a solicitat, raportat la art. 6 alin. (4) şi art. 2539 alin. (2) Cod civil, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H. SA, solicitând instanţei ca, în ipoteza admiterii acţiunii introductive, să oblige chemata în garanţie să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanţă, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul C., acesta a arătat că susţine poziţia societăţii SC B. SA, invocând aceleaşi aspecte din cuprinsul întâmpinării societăţii.

La data de 31.07.2014, pârâtul D. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul D. a invocat aspecte identice cu cele din întâmpinarea societăţii pârâte.

La data de 25.09.2014, reclamantul a depus cerere de precizare a acţiunii introductive, prin care a înţeles să îşi majoreze cuantumul daunelor morale la 1.000.000 euro.

Prin întâmpinarea formulată la data de 14.10.2014, chemata în garanţie SC H. SA a solicitat, în principal, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

În subsidiar, în măsura în care instanţa ar considera că litigiul este unul de muncă, şi nu unul cu profesionişti, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, formulată într-un litigiu de muncă, cu consecinţa respingerii, în principiu, a cererilor formulate de pârâţi împotriva SC H. SA.

În situaţia în care instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii, ori aceasta va rămâne fără obiect, a arătat că nu se opune admiterii în principiu a cererii de chemare în garanţie formulată de către societatea SC B. SA, însă a solicitat respingerea ei, în temeiul excepţiilor invocate, sau, pe fond.

În situaţia în care instanţa va admite în principiu cererea de chemare în garanţie, a arătat că susţine poziţia procesuală din întâmpinarea depusă de pârâta SC B. SA, în măsura în care nu contrazice apărările sale şi a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată, aceasta fiind formulată după împlinirea termenului de 3 ani, cu consecinţa respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanţie. În subsidiar, a solicitat respingerea, pe fond, a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanţie.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 87 din 11.02.2015, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1636 din 3.06.2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Cluj.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă s-a dispus trimiterea cauzei, pentru soluţionarea conflictului, Curţii de Apel Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 87 din 23.11.2015, Curtea de Apel Cluj — Secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin încheierea din 20.04.2016, Tribunalul Cluj, raportat la dispoziţiile art. 29 lit. i) din OUG nr.80/2013, a respins excepţia netimbrării acţiunii.

A admis în principiu cererea de chemare în garanţie a asigurătorului SC H. SA, doar din perspectiva pârâtei SC B. SA, iar pentru persoanele fizice pârâte, C., D. şi G., care au formulat cereri de chemare în garanţie, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie, în raport de dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi următoarele Cod procedură civilă.

La data de 17.05.2016, pârâta SC B. SA a depus la dosar certificatul de deces al pârâtului D..

Prin cererea depusă la 6.09.2016, reclamantul A. a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtului D., respectiv I., în calitate de soţie supravieţuitoare, J., K. şi L., în calitate de fii ai defunctului pârât.

Prin încheierea de şedinţă din 7.09.2016, Tribunalul Cluj-Secţia civilă a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtului D., astfel cum au fost indicaţi de către reclamant.

Prin încheierea civilă nr. 53 din 3.02.2017, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului A.

Prin precizarea de acţiune formulată la 20.11.2018, reclamantul a solicitat modificarea cuantumului pensiei lunare solicitate prin acţiunea introductivă, de la 724 lei la 2824 lei, şi suma de 2025 lei de 5 ori pe an.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23.11.2018, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a introdus în cauză, moştenitorii defunctului pârât G., respectiv M. şi N., în calitate de fii, şi O., soţie supravieţuitoare.

Prin sentinţa civilă nr. 54 din 1.02.2019, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a admis, în parte, acţiunea civilă precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA, C., I., în calitate de soţie supravieţuitoare a pârâtului D., J., K., L., în calitate de descendenți ai pârâtului D., E., F., O., M., N., în calitate de moştenitori ai defunctului-pârât G., şi pe cale de consecinţă, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale şi, a sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune materiale; au fost respinse, în rest, pretenţiile reclamantului; a respins cererea de chemare în garanţie a SC H. SA, formulată de către pârâta SC B. SA; au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariul de avocat.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 287/A din 18.12.2019, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 54/2019, pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 400.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, în loc de suma de 100.000 euro, cu acelaşi titlu; a obligat pârâţii, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a unor sume cu titlu de prestaţii periodice, respectiv a sumei de câte 2.824 lei lunar, pe toată durata vieţii reclamantului şi a sumei de câte 2.025 lei de 5 ori pe an, pe toată durata vieţii reclamantului, sume necesare pentru tratamentul continuu al reclamantului; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii SC B. SA, F., C., O., N. şi M., aceştia din urma în calitate de moştenitori după G., împotriva aceleiași sentinţe, şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 3.000 lei, în favoarea reclamantului A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii SC B. SA, C., F., O. – precum şi pârâta E.

Recursul depus de recurenta-pârâtă SC B. SA:

Prin cererea de recurs, întemeiată, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă SC B. SA a solicitat admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei atacate, respectiv a sentinţei nr. 54/2019, a încheierii civile nr. 53 din 3.02.2017 şi a încheierii civile din 20.04.2016, toate pronunţate de Tribunalul Cluj, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în fond, Tribunalului Cluj, urmând a se dispune, în principal, anularea acţiunii precizate, ca fiind netimbrată, în secundar, respingerea acţiunii precizate, ca fiind prescrisă; în terţiar, respingerea acţiunii precizate, ca nefondată, şi, în cuaternar, în cazul admiterii acţiunii precizate, admiterea cererii de chemare în garanţie a intimatei-pârâte SC H.SA.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la Decizia nr. 387/2015 a Curţii Constituţionale care, în analiza constituţionalităţii prevederii legale anterior menţionate, a stabilit că esenţială este existenţa unei cauze penale, mai precis a unei cauze în care s-a pus în mişcare acţiunea penală de către procuror, prin ordonanţă, în baza art. 309 Cod procedură penală, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu subzistă vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) Cod procedură penală, fostul art. 10 din vechea reglementare procesual penală.

În speţă, Tribunalul Cluj, prin decizia penală nr. 594/R/2011, pronunţată în dosarul nr. x/328/2011, a statuat, în mod definitiv, cu privire la caracterul principal al motivului de stingere a acţiunii penale, respectiv prescripţia răspunderii penale în raport de art. 10 lit. d) din vechea reglementare procesual penală.

Recurenta-pârâtă a opinat că reţinerea inexistenţei unei acţiuni penale conduce la inexistenţa cauzei penale, care este condiţie sine qua non pentru aplicarea prevederilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, prin prisma şi în înţelesul Deciziei nr. 387/27.05.2015 a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, a arătat că, în mod greşit, reclamantul a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru aferente pretenţiilor sale, fiind aplicate greşit prevederile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, iar prima instanţă nu a fost învestită, în mod legal, cu judecarea cauzei, ceea ce atrage necesitatea invalidării hotărârilor pronunţate în dosarul de faţă.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; în cauză, reclamantul nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal, în termen de 3 ani de la momentul producerii accidentului din 19 iulie 2005, împotriva societăţii pârâte sau a antecesoarei sale, deşi cunoştea de la început persoanele pe care le considera responsabile cu producerea prejudiciului, iar cercetarea penală nu i-a furnizat nicio informaţie cu caracter de noutate, relevantă cu privire la identitatea eventualelor persoane responsabile.

A mai arătat că, în susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a invocat prevederile art. 18 din Legea nr. 90/1996, astfel că prerogativa atragerii răspunderii civile a societăţii exista şi ţinea în mod exclusiv de voinţa reclamantului, respectiv a petentului din plângerea penală.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susţinut că dreptul reclamantului de a invoca pretenţii împotriva pârâţilor s-a prescris în cursul anului 2008, iar cererea de chemare în judecată formulată în anul 2014 este tardivă.

Pe de altă parte, în ipoteza în care instanţa va aprecia că reclamantul nu avea obligaţia de a formula pretenţiile în termen de 3 ani de la data producerii accidentului, recurenta-pârâtă a opinat că reclamantul avea obligaţia să formuleze acţiunea în termen de 3 ani de la momentul emiterii rezoluţiei de clasare a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda din data de 14.04.2011, pronunţată în dosarul nr. x/P/2008, prin care s-a stabilit intervenţia prescrierii răspunderii penale a eventualelor persoane vinovate pentru producerea accidentului.

O altă critică a recurentei-pârâte a fost cea privind aplicarea greşită a prevederilor art. 1000 alin. (3) din Codul civil de la 1864, arătând că în Procesul-verbal de cercetare încheiat de I.T.M. Cluj, sub nr. 627/2006 - necontestat de părţi – s-a reţinut ignorarea de către reclamant a pericolului staţionării în preajma calupului, ceea ce contravine art. 19 din Legea nr. 90/1996, republicată, iar din declaraţiile martorilor, a reieşit conduita neconformă a reclamantului A. în momentul producerii accidentului, însă nicio instanţă nu a analizat culpa reclamantului.

În opinia recurentei-pârâte, din această perspectivă, se impunea a se stabili în ce măsură culpa reclamantului este de natură a înlătura răspunderea oricăror alte persoane, implicit a societăţii, cu privire la producerea prejudiciului şi, în al doilea rând, în ipoteza reţinerii culpei altor persoane şi, implicit, a societăţii pârâte, să se stabilească care este modalitatea de cuantificare şi care este procentul de culpă al fiecăruia.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea principiului judecării în echitate, prevăzut de art. 5 alin. (3) Cod procedură civilă, prin stabilirea unor daune morale în cuantum de 400.000 euro în favoarea reclamantului A., din perspectiva caracterului exorbitant al sumei acordate, dar şi raportat la suma acordată de instanţa de fond.

La 28.01.2020, prin poştă, recurenta-pârâtă a transmis o cerere de completare a motivelor de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate, respectiv a sentinţei civile nr. 54/2019, a încheierii civile nr. 53 din 3.02.2017 şi a încheierii civile pronunţate la data de 20.04.2016, pronunţate de Tribunalul Cluj şi trimiterea cauzei, în principal, Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ, conflicte de muncă şi asigurări sociale, spre rejudecare; solicitând a se dispune, pe cale de excepţie, respingerea acţiunii precizate, ca prescrisă, iar pe fond, respingerea acţiunii precizate, ca nefondată; în subsidiar, Tribunalului Cluj - Secţia civilă, spre rejudecare, solicitând a se dispune, pe cale de excepţie, anularea acţiunii precizate, ca netimbrată, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii precizate, ca prescrisă; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii precizate, ca nefondată, iar în cazul admiterii acesteia, admiterea cererii de chemare în garanţie a intimateipârâte SC H. SA.

În susţinerea acestei cereri completatoare, recurenta-pârâtă a învederat că potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, în vigoare la data promovării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, judecarea conflictelor de muncă este de competenta instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, iar cererile se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, completul pentru soluţionare, în primă instanţă, a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.

A mai arătat că normele care reglementează competenţa funcţională a instanţelor judecătoreşti, în speţă a Tribunalului Cluj, sunt de ordine publică, întrucât privesc ordinea de drept şi administrarea justiţiei, motiv pentru care, având în vedere şi prevederile art. 130 coroborat cu art. 136 Cod procedură civilă, problema competenţei funcţionale se impune a fi analizată cu prioritate, încălcarea acesteia atrăgând după sine casarea în totalitate a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză.

Curtea de Apel Cluj-Napoca, prin regulator de competenţă, a tranşat parţial problema competenţei instanţei judecătoreşti menite a soluţiona prezenta cauză, această instanţă statuând însă doar cu privire la natura civilă a cauzei, în raport cu una comercială, astfel cum a susţinut asigurătorul introdus în cauză, fără a se avea în vedere natura de litigiu de dreptul muncii a acesteia.

Astfel, normele speciale care reglementează procedura de soluţionare a litigiilor derivând din raporturile de muncă nu s-au aplicat, prezenta cauză fiind soluţionată pe baza normelor procesuale de drept comun.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a învederat că litigiul de faţă se impune a fi tranşat de Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ, conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu aplicarea normelor speciale de procedură, respectiv incidenţa căilor de atac speciale, motiv pentru care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei necompetenţei instanţelor care s-au pronunţat în cauză şi trimiterea acesteia spre rejudecare instanţei competente anterior indicate.

Recursul depus de recurentul-pârât C.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, şi rejudecând pe fond cauza, să se dispună casarea sentinţei civile nr. 54 din 1.02.2019.

În principal, recurentul-pârât a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a instanţelor de drept civil în judecarea prezentei cauzei, casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Clujsecţia specializată de dreptul muncii, iar, în subsidiar, în ipoteza în care se va respinge excepţia necompetenţei materiale a instanţelor civile, a solicitat admiterea recursului cu consecinţa casării deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi, rejudecând cauza, a solicitat admiterea apelului declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 54 din 1.02.2019 şi respingerea apelului declarat de reclamantul A.

Recurentul-pârât a solicitat, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei netimbrării, iar ipoteza în care instanţa va respinge această excepţie, a solicitat admiterea recursului şi, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca netemeinică şi nelegală.

În ipoteza admiterii acţiunii reclamantului, recurentul-pârât C. a solicitat obligarea chematului în garanţie – societatea de asigurări, la plata sumelor stabilite de către instanţă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a arătat că decizia Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă şi sentinţa Tribunalului Cluj – Secţia civilă sunt pronunţate de instanţe necompetente material, instanţele competente fiind cele de dreptul muncii, iar procedura de urmat este procedura specială, prevăzută de Codul Muncii, ceea ce determină casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, competentă material, respectiv la Tribunalul Clujsecţia litigii de muncă.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 29 lit. i) din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

În mod greşit, instanţa de fond şi cea din apel au respins excepţia netimbrării, iar remediul este casarea hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv, dreptul la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin săvârşirea faptei ilicite a început să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât păgubitul, cât şi pe cel care răspunde de ea; în cauză, dreptul la acţiune s-a născut la 19.07.2005, iar reclamantul a introdus acţiunea la mai bine de 9 ani de la data producerii accidentului, deşi termenul de 3 ani s-a împlinit la 20 iulie 2008.

A mai arătat că prin depunerea plângerii penale împotriva sa, reclamantul ştia cine se face vinovat de săvârşirea faptei, însă nu s-a constituit parte civilă.

Recurentul-pârât a susţinut că sentinţa şi decizia atacate încalcă dispoziţiile art. 16 din noul Cod civil, în sensul că, prin acţiune, trebuia stabilit în ce constă vinovăţia pârâtului, precum şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 346/2002 care prevăd că asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, ce face parte din sistemul de asigurări sociale şi care este garantată de stat, iar societatea pârâtă a achitat toate obligaţiile cu privire la asigurările sociale, astfel că aceste daune trebuiau limitate la ceea ce a stabilit legiuitorul.

Sub aspectul aplicării legii civile în timp, recurentul-pârât a susţinut că, în mod corect, reclamantul a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 998-999 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data naşterii raportului juridic, respectiv la 19.07.2005, dată la care erau în vigoare şi prevederile Decretului lege nr.167/1958, cu privire la prescripţia extinctivă.

Cu privire la cadrul procesual, recurentul-pârât a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a respins pretenţiile pârâţilor şi ale societăţii pârâte împotriva societăţii de asigurări, întrucât potrivit art. 974 Cod civil de la 1864, faţă de societate, indirect, pârâţii au calitatea de creditori.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi, în rejudecare, admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Recursul depus de recurentul-pârât F.:

Prin cererea de recurs, neîntemeiată în drept, recurentul-pârât F. a solicitat schimbarea, în tot, a deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă şi respingerea apelului declarat de reclamant, ca fiind netemeinic şi nelegal.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susţinut că, potrivit materialului probator administrat, în mod corect, parchetul a reţinut că, în cauză, doar prejudiciul suferit de reclamant a fost dovedit, nu şi fapta ilicită a pârâtului, vinovăţia acestuia şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Referitor la daunele morale în cuantum de 400.000 euro acordate reclamantului de către instanţa de apel, recurentul-pârât a considerat că reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

La 14.05.2020, recurentul-pârât a depus o completare a motivelor de recurs, prin care a prezentat aspecte cu privire la situaţia de fapt a litigiului.

Recursul depus de recurenţii-pârâţi O., M., N., succesori ai defunctului pârât G.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 Cod procedură civilă, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, şi rejudecând pe fond cauza, să se dispună casarea sentinţei civile nr. 54/2019.

În principal, recurenţii-pârâţi au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, admiterea excepţiei necompetenţei materiale a instanţelor de drept civil în judecarea prezentei cauzei, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bucureştisecţia specializată de dreptul muncii, iar, în subsidiar, în ipoteza în care se va respinge excepţia necompetenţei materiale a instanţelor civile, au solicitat admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi, rejudecând cauza, au solicitat admiterea apelului declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 54/2019 şi respingerea apelului declarat de reclamantul A.

Recurenţii-pârâţi au solicitat, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei netimbrării, iar ipoteza în care instanţa va respinge această excepţie, au solicitat admiterea recursului şi, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune.

De asemenea, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a acestora, considerând că răspunderea profesională, fiind exclusiv a defunctului G., nu poate fi transmisă moştenitorilor; pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii, ca netemeinică şi nelegală.

În ipoteza admiterii acţiunii reclamantului, recurenţii-pârâţi au solicitat obligarea chematului în garanţie – societatea de asigurări, la plata sumelor stabilite de către instanţă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, recurenţii-pârâţi au arătat că decizia Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă şi sentinţa Tribunalului Cluj – Secţia civilă sunt pronunţate de instanţe necompetente material, instanţele competente fiind cele de dreptul muncii, iar procedura de urmat, în cazul judecării prezentei cauze, este procedura specială prevăzuta de Codul Muncii, ceea ce determină casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond, competentă material, respectiv la Tribunalul Clujsecţia litigii de muncă.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 29 lit. i) din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

În mod greşit, instanţa de fond şi cea din apel au respins excepţia netimbrării, iar remediul în acest caz este casarea hotărârii, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurenţii-pârâţi au arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Astfel dreptul la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin săvârşirea faptei ilicite a început să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât făptuitorul, cât şi pe cel care răspunde de ea; în cauză, dreptul la acţiune s-a născut la 19.07.2005, iar reclamantul a introdus acţiunea la mai bine de 9 ani de la data producerii accidentului, deşi termenul de 3 ani s-a împlinit la 20 iulie 2008.

Au mai arătat că, prin depunerea plângerii penale împotriva pârâtului defunct, reclamantul ştia cine se face vinovat de săvârşirea faptei, însă nu s-a constituit parte civilă.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că sentinţa şi decizia atacate încalcă dispoziţiile art. 16 din noul Cod civil, în sensul că, prin acţiune, trebuia stabilit în ce constă vinovăţia pârâtului, precum şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 346/2002 care prevăd că asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, ce face parte din sistemul de asigurări sociale, şi care este garantată de stat, iar societatea pârâtă a achitat toate obligaţiile cu privire la asigurările sociale, astfel că aceste daune trebuiau limitate la ceea ce a stabilit legiuitorul.

Sub aspectul aplicării legii civile în timp, recurenţii-pârâţi au susţinut că, în mod corect, reclamantul a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 998-999 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data naşterii raportului juridic, respectiv la 19 iulie 2005, dată la care erau în vigoare şi prevederile Decretului lege nr.167/1958, cu privire la prescripţia extinctivă.

Cu privire la cadrul procesual, recurenţii-pârâţi au arătat că au calitatea de moştenitori ai pârâtului decedat G., iar răspunderea acestuia a fost una personală, derivată din proceduri de dreptul muncii sau penale; întrucât răspunderea penală este una personală, înseamnă că moştenitorii defunctului nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Au mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a respins pretenţiile pârâţilor şi ale societăţii pârâte împotriva societăţii de asigurări, întrucât, potrivit art. 974 Cod civil de la 1864, faţă de societate, pârâţii, indirect, au calitatea de creditori.

Cu privire la competenţa instanţelor civile în soluţionarea prezentului litigiu, recurenţii-pârâţi au învederat că excepţia necompetenţei instanţelor civile este o excepţie de ordine publică, care poate fi ridicată oricând, chiar şi în faţa instanţei de recurs, iar acţiunea trebuia judecată în baza normelor speciale de dreptul muncii, şi nu în temeiul dreptului comun.

Pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului şi, în rejudecare, admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale; la filele 35-40 au prezentat aspecte cu privire la fondul cauzei şi la probele administrate în speţă.

Recursul depus de recurenta-pârâtă E.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 3, 5 şi pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, potrivit art. 186 alin. (2) Cod procedură civilă coroborat cu prevederile art. 485 alin. (1) din acelaşi act normativ, şi admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate, respectiv a sentinţei civile nr. 54/2019, a încheierii civile nr. 53 din 3.02.2017 şi a încheierii civile din 20.04.2016, pronunţate de Tribunalul Cluj, şi trimiterea cauzei, în principal, Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ, conflicte de muncă şi asigurări sociale, spre rejudecare, în baza prevederilor art. 497 teza I C.pr.civilă, solicitând a se dispune, pe cale de excepţie, respingerea acţiunii precizate ca fiind prescrisă; iar, pe fond, respingerea acţiunii precizate, ca nefondată; în subsidiar, trimiterea cauzei Tribunalului Cluj - Secţia civilă, spre rejudecare, în baza prevederilor art. 497 teza a II-a Cod procedură civilă, solicitând a se dispune, pe cale de excepţie, anularea acţiunii precizate, ca netimbrată, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii precizate, ca prescrisă; iar, pe fond, respingerea acţiunii precizate, ca nefondată, iar, în cazul admiterii acesteia, admiterea cererii de chemare în garanţie a intimatei-pârâte S.C. H. SA.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta a învederat că, la prima instanţă, procedura de citare a fost viciată, fiind realizată la adresa din Bamberg (Landul Bavaria), în condiţiile în care ea domiciliază, din anul 2009, în localitatea Homburg (Landul Saariand), iar reclamantul nu a efectuat minime demersuri în vederea aflării adresei sale, instanţa de fond mulţumindu-se cu numirea unui curator special, care să îi reprezinte interesele.

În schimb, în faza judecării apelului, procedura de citare a fost şi mai grav încălcată, întrucât nu a fost numit un curator, iar interesele sale procesuale nu au fost reprezentate nici măcar formal, fiind încălcat dreptul fundamental la apărare.

În aceste condiţii, recurenta a arătat că toate de actele procesuale întocmite în lipsa citării sale, sunt lovite de nulitate absolută, fiind aplicabile prevederile art. 176 lit. b) şi art. 178 Cod procedură civilă, sens în care se impune casarea deciziei curţii de Apel Cluj-Napoca, respectiv a sentinţei Tribunalului Cluj, cu consecinţa anulării tuturor actelor de judecată, urmând a fi reluată judecata de primă instanţă, în baza prevederilor art. 501 alin. (2) Cod procedură civilă.

În continuare, argumentele susţinute de recurenta-pârâtă, în dezvoltarea motivelor de recurs fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct.8 Cod procedură civilă, sunt identice cu motivele invocate prin cererea de recurs de recurenta-pârâtă SC B. SA, astfel încât nu se impune a fi reiterate.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurenta-pârâtă SC B. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursurilor formulate de pârâţii C., F., O., M. şi N.

Intimata SC H. SA a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate în cauză, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, raportat la art. 489 alin. (1) Cod procedură civilă, anularea, în parte, a recursului promovat de pârâţii O., M., N., C., F., în ceea ce priveşte critica vizând respingerea cererii de chemare în garanţie, întrucât recursul nu este motivat sub acest aspect; tot pe cale de excepţie, raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (1) Cod procedură civilă, a solicitat anularea, în parte, a recursului promovat de pârâta SC B. SA, în ceea ce priveşte critica vizând respingerea cererii de chemare în garanţie, întrucât recursul nu este motivat sub acest aspect; a mai solicitat, în principal, respingerea, ca inadmisibile, a recursurilor, raportat la dispoziţiile art. 64 alin. (4) Cod procedură civilă, şi, în subsidiar, respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâţii O., M., N., C., sub aspectul criticilor care vizează respingerea cererii de chemare în garanţie împotriva societăţii; respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de către pârâţii SC B. SA, O., M., N., C., cu privire la criticile vizând respingerea cererii de chemare în garanţie a societăţii de asigurare.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, intimata a susţinut că pârâţii nu au atacat încheierea de şedinţă din 20.04.2016, pronunţată de instanţa de fond, prin care li s-au respins în principiu cererile de chemare în garanţie raportat la art. 64 alin. (4) Cod procedură civilă, iar orice critică care vizează respingerea cererilor de chemare în garanţie împotriva societăţii nu mai poate fi primită în calea de atac a recursului, fiind inadmisibilă.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate în cauză, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursurilor formulate în cauză, iar în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiate.

În raport de prevederile art. 489 alin. (2) raportat la art.486 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, intimatul-reclamant a invocat nulitatea recursului promovat de recurentul F. (nulitate totală), precum şi nulitatea parţială (partea privitoare la fondul cauzei) a recursurilor formulate de societatea B. SA, C. şi O., M., N., întrucât acestea nu se circumscriu motivelor de casare consacrate de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, iar în cuprinsul acestora, nu sunt indicate motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Cu privire la excepţiile invocate de recurenţi, respectiv excepţia necompetenţei materiale a instanţelor de drept civil, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, intimatul-reclamant a formulat următoarele apărări:

Cu privire la excepţia necompetenței materiale a instanţelor de drept civil în judecarea prezentei cauze şi solicitarea pârâţilor de casare a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Cluj - secţia specializată în litigii de dreptul muncii, intimatul-reclamant a solicitat respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă, şi în secundar, ca nefondată, arătând că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 130 alin. (2) din Cod procedură civilă, „necompetenţa materială de ordine publică trebuie invocată de către parte ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legat citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”.

În speţă, chemata în garanţie SC H. SA a invocat, prin întâmpinare, în principal, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, fiind un litigiu cu profesionişti, iar în subsidiar, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, formulată într-un litigiu de muncă, pentru situaţia în care instanţa de fond ar fi considerat că litigiul este unul de muncă.

Aşadar, această excepţie a fost invocată, pentru prima dată, în faţa primei instanţe, prin întâmpinarea formulată de către chemata în garanţie SC H. SA ,şi nu a fost invocată de către recurenţii-pârâţi sau de judecător, la termenul procesual indicat de Codul de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a mai arătat că excepţia necompetenţei materiale cu privire la faptul dacă prezentul litigiu este unul civil sau un litigiu cu profesionişti, invocată de instanţa de fond, a fost tranşată prin regulatorul de competenţă al Curţii de Apel Cluj care a arătat expres că instanţa competentă este Tribunalul Cluj -Secţia civilă, fiind o cauză având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, întemeiate pe art. 998-999 din Codul civil de la 1864.

Soluţionarea conflictului de competenţă şi stabilirea instanţei competente material să soluţioneze cauza - Tribunalul Cluj - Secţia civilă - a fost respectată întru totul de către instanţa de fond, iar acest aspect rezultă din încheierea de şedinţă din data de 23.03.2016, în care s-a consemnat că reprezentanta chematului în garanţie a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Cluj - Secţia civilă, apreciind că este un litigiu de muncă, iar instanţa a constatat, în mod corect, că, raportat la regulatorul de competenţă al Curţii de Apel Cluj, s-a trecut de această etapă, invocarea fiind tardivă procedural.

Intimatul-reclamant a mai învederat că, prin apelurile formulate în cauză de către recurenţi, aceştia nu au formulat vreun motiv de apel cu privire la competenţa materială a instanţei de fond, nu au atacat nicio încheiere în care s-au consemnat discuţii sau dispoziţii despre acest subiect, şi nu au fost invocate excepţii în acest sens, iar, pe de altă parte, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj, ca regulator competenţă, este definitivă.

Cu privire la excepţiile netimbrării acţiunii introductive şi prescripţiei dreptului material la acţiune și la solicitarea de casare a hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Cluj, intimatul-reclamant a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, arătând că soluţiile pronunţate de instanţa de fond şi cea de apel de respingere a acestora sunt legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi solicitarea de casare a hotărârii atacate şi rejudecare a cauzei, invocată de O., M., N., intimatul-reclamant a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, arătând că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că această excepţie invocată de apelanţii M. şi N., în sensul că ei nu pot fi obligaţi la despăgubiri, întrucât nu au săvârşit fapta ilicită, este nefondată, în condiţiile în care aceştia sunt ţinuţi de plata despăgubirilor, nu pentru că ei sunt autorii faptei ilicite, ci pentru că ei succed, în baza calităţii lor de moştenitori ai defunctului G., decedat la 21.04.2018, calitate atestată de certificatul de moştenitor nr. 79/2018, emis de BNP X., în dosarul succesoral nr. x/2018, în toate drepturile şi obligaţiile defunctului lor autor, inclusiv în obligaţia de reparare a prejudiciului.

Pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursurilor, întrucât, în cauză, sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, iar hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii.

Recurenţii-pârâţi C., O., M. şi N. au depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâta SC B. SA şi de pârâtul F., prin care au solicitat admiterea recursurilor formulate de SC B. SA şi F.; în temeiul art. 482 alin. (2) Cod procedură civilă, au solicitat suspendarea efectelor deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, până la soluţionarea recursului.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de E., prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de repunere în termen şi excepţia tardivităţii cererii de recurs, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

6. Procedura de filtru:

Prin încheierea din 25.11.2020, completul de filtru a respins recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva încheierii din 20.04.2016 şi a încheierii civile nr. 53/2017, pronunţate de Tribunalul Cluj - Secţia civilă, ca inadmisibil.

A respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul F., invocată de reclamantul A.

A admis în principiu recursurile declarate de pârâţii SC B. SA, C., F., O. – soţie supravieţuitoare a pârâtului G., M. şi N., moştenitori ai defunctului G., împotriva deciziei nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă.

În temeiul art. 167 alin. (3) coroborat cu art. 58 alin. (3) şi (4) Cod procedură civilă, a dispus înlocuirea curatorului special avocat P., numit să reprezinte interesele intimatei E., cu doamna avocat Q.

S-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva dispozițiilor art. 248 Cod procedură civilă care prevăd că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură (…) care fac inutilă, în tot sau în parte (…) cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen şi excepţia tardivităţii recursului, invocate de intimatul-reclamant A., cu privire la recursul declarat de pârâta E.

Conform art. 186 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Alineatul 2 al aceluiași articol statuează că, în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, solicitând, totodată, repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căilor de atac.

Din interpretarea prevederilor legale enunțate, reiese că, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ; nerespectarea termenului să fie determinată de existența unor motive temeinic justificate, dovedite de parte; împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul procesual în termenul legal defipt de lege să se fi produs înăuntrul acestuia; partea să formuleze cererea de repunere în termen, dar și să îndeplinească actul de procedură neexercitat, în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac.

În cauza dedusă judecății, se constată însă că recurentei pârâte E. nu i-a fost comunicată, la domiciliul său legal, de către instanța de apel, decizia civilă nr. 287/A din 18.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, ce formează obiect al recursului, astfel încât, dată fiind nelegala comunicare a hotărârii judecătorești, împotriva acesteia, termenul de recurs de 30 zile nu a început să curgă de la momentul comunicării hotărârii, așa cum prevăd dispozițiile art. 485 alin. 1 teza I Cod procedură civilă.

În acest context procesual, instanța de recurs reține că decizia civilă nr. 287/A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, a fost comunicată acestei pârâte de către recurenta SC B. SA, în timpul derulării procedurii de recurs.

În raport de aceste circumstanțe procesuale, în cauza dedusă judecății, cererea de repunere în termenul de formulare a recursului nici nu ar fi trebuit formulată de către pârâta E., aceasta apărând ca fiind lipsită de interes, câtă vreme, împotriva acestei părți, termenul de recurs nu a început să curgă și partea era în drept să formuleze calea de atac a recursului, care este apreciat ca fiind introdus în termen.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen şi excepţia tardivităţii recursului, invocate de intimatul-reclamant A., cu privire la recursul declarat de pârâta E.

Procedând la analiza recursului exercitat de această parte împotriva încheierii din 20.04.2016 şi a încheierii nr. 53/2017, pronunţate de Tribunalul Cluj – Secţia I civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Prin încheierea din 20.04.2016, pronunțată de Tribunalul Cluj - Secția civilă, instanța de fond, raportat la dispoziţiile art. 29 lit. i) din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a respins excepţia netimbrării acţiunii, reţinând şi incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 387 din 27 mai 2015, în care s-a statuat că dispoziţiile art. 29 lit. i) din OG nr. 80/2013 sunt constituţionale, în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală, în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.

Prin încheierea civilă nr. 53/2017 pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului A., reţinându-se, în esenţă, că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data de 21.12.2011, când Tribunalul Cluj a pronunţat decizia penală nr. 594/R/2011, prin care a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de făptuitorii G., F., C., respectiv SC R. SA împotriva sentinţei penale nr. 452 din 2.11.2011 a Judecătoriei Turda, acela fiind momentul când reclamantul putea şi trebuia să declanşeze demersul judiciar la instanţa civilă. Or, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Cluj, la data de 4.08.2014, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului A.

Împotriva acestor încheieri interlocutorii a formulat apel pârâta SC B. SA și acestea vor fi supuse cenzurii în acea cale de atac, iar, conform ierarhiei căilor de atac, acestea nu pot forma obiect distinct al recursului, în raport de dispozițiile art. 483 Cod procedură civilă raportat la art. 234 -235 Cod procedura civilă.

În consecință, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de pârâta E. împotriva încheierilor din 20.04.2016 şi încheierii nr. 53/2017, pronunţate de Tribunalul Cluj - Secţia civilă, ca inadmisibil.

Această soluție este, de altfel, consecventă cu soluția dispusă prin încheierea de admitere în principiu, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul de filtru - la data de 25.11.2020, conform căreia recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva încheierii din 20.04.2016 şi a încheierii civile nr. 53/2017, pronunţate de Tribunalul Cluj - Secţia civilă, a fost respins ca inadmisibil.

Analizând, cu prioritate, recursul declarat de pârâta E. împotriva deciziei civile nr. 287/A din 18.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă, s-a raportat la faptul că, în cauză, s-au încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 176 lit. b și art. 178 Cod procedură civilă, referitoare la obligativitatea citării părţilor, dat fiind faptul că judecata apelului a avut loc fără ca intimata pârâtă să fie citat la domiciliul său legal și fără ca acesteia să-i fie numit un curator.

Această critică este fondată și determină per se (prin ea însăși) casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale părților litigante.

Astfel, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, se poate constata că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a indicat domiciliul pârâtei E. la adresa din Bamberg (Landul Bavaria), Germania, aceasta fiind citată pe tot parcursul judecării în fond și în apel la această adresă. În același sens, se poate observa că, deși pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță, acestei pârâte i-a fost numit un curator, în acord cu dispozițiile art. 167 alin. 3 Cod procedură civilă, în apel, această obligație legală a instanței nu a fost respectată.

În etapa procesuală a recursului, pârâta menționată a făcut dovada, prin înscrisurile depuse la dosar, că domiciliul său legal este, din data de 18.06.2009, în Germania, localitatea Homburg, strada K. nr. x.

Din perspectiva motivului de casare invocate și analizat, al cărui conțint este - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - Înalta Curte reține că, în actuala reglementare, formularea art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă este una mult mai acoperitoare decât în reglementarea anterioară, întrucât textul nu mai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de către instanță a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau necondiţionată, sau care privesc atât condiţiile extrinseci, cât şi pe cele intrinseci ale actului de procedură, determinând incidența acestui motiv de recurs.

Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse să facă dovada contrară.

În acest sens, articolul 153 alin. 1 Cod procedură civilă prevede că instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

În conformitate cu alineatul 2 al aceluiași articol, instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității.

Aceste aspecte legale sunt corelate în mod necesar cu dispozițiile art. 14 Cod procedură civilă care consacră principiul contradictorialității și care stabilește că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.

Conform art. 159 Cod procedură civilă, citaţia și celelalte acte de procedură, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Dispozițiile art. 175 Cod procedură civilă prevăd că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrarie.

Legiuitorul a statuat, aşadar, în mod expres, că nerespectarea procedurii de citare se sancţionează cu nulitatea, fiind incidente dispoziţiile art. 175 Cod procedură civilă. Din perspectiva interesului ocrotit prin dispozițiile legale enunțate, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condițiile legii și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

În considerarea dispozițiilor art. 175 Cod procedură civilă, neînmânarea citației în condițiile impuse de lege este sancționată cu nulitatea și, în consecință, vătămarea este prezumată până la proba contrarie, probă ce incumbă părții adverse care are un interes procesual în înlăturarea sancțiunii nulității.

Această consecință legală reiese în mod logic din reglementarea ca instituții fundamentale ale procesului civil a procedurii citării și comunicării actelor de procedură, menite să contribuie la concretizarea dreptului la apărare și la exercițiul firesc al contradictorialității, ambele cu semnificația unor garanții substanțiale ale procesului echitabil

reglementat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, contrar opiniei intimatului reclamant, conform căreia procedura de citare cu pârâta E. ar fi fost legal îndeplinită pe tot parcursul judecării cauzei, întrucât aceasta ar fi fost citată la o adresă indicată de Oficiul Registrului Comerțului, instanța de recurs apreciază că procedura de citare a fost viciată, întrucât, pe tot parcursul judecăților anterioare, citațiile emise către această pârâtă s-au întors cu mențiunea „adresă necunoscută sau incompletă”, iar partea interesată si instanța, ex officio, ar fi trebuit să depună diligențele necesare pentru aflarea domiciliului real al pârâtei, instituția care a comunicat această adresă neavând atribuțiile legale pentru păstrarea evidențelor persoanelor cu domiciliul în străinătate. Astfel, deși la primul termen de judecată, în fața primei instanțe, s-a apreciat de către această instanță că procedura de citare este nelegal îndeplinită cu pârâta menționată, s-a dispus citarea sa prin publicitate, iar nu efectuarea demersurilor procesuale pentru aflarea domiciliului său real; comportament procesual ce a continuat și în apel.

Astfel, în cauza dedusă judecății, Curtea de Apel Cluj a procedat la judecata apelului, deși citarea intimatei E. nu fusese realizată la domiciliul său legal, astfel încât acesta nu s-a prezentat la proces, personal sau prin reprezentant legal sau convențional, nu i s-a numit un curator special, în condițiile art. 167 alin. 3 Cod procedură civilă, și nu a putut beneficia de garanțiile procesuale inerente procesului civil – dreptul la apărare și contradictorialitatea, cu consecințe, pe plan procesual, în sensul că nu a putut exercita calea de atac a apelului, nu a putut invoca excepții procesuale și apărări, și nici solicita și administra probele necesare combaterii cererii de chemare în judecată; iar decizia adoptată în apel nu i-a fost legal comunicată.

Procedând în acest mod, cu neobservarea formelor legale, prin încălcarea regulilor de desfășurare a procesului civil, în sensul avut în vedere de art. 175 Cod procedură civilă, instanța de apel a pricinuit pârâtei E. o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin reluarea judecății, în condiții de procedură legal îndeplinită, deci cu refacerea actului procedural jurisdicțional, afectat de vicii de legalitate.

Astfel, deși Înalta Curte este conștientă de importanța mizei procesului pentru intimatul reclamant A., aflat într-o situație specială, garanțiile procesuale ce formează conținutul procesului echitabil trebuie asigurate, în mod egal și obiectiv, tuturor părților implicate în această procedură, mai ales, că intimata pârâtă E. a fost obligată, în solidar, cu ceilalți pârâți la o sumă considerabilă, fiind debitor al unei obligații de plată, dar fără a i se asigura condițiile legale pentru a participa la desfășurarea procedurii declanșate împotriva sa.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant că dreptul de acces la o instanță, principiul contradictorialității, precum și principiul egalității armelor, consacrate de art. 6 par. 1 din Convenție, se aplică, de asemenea, în domeniul specific al comunicării actelor de procedură părților (a se vedea, în acest sens, hotărârile din cauzele S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. contra României, par. 29, și, Avotin contra Letoniei, par. 119).

În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele interne trebuie să dea dovadă de diligență în ceea ce privește asigurarea informării părților cu privire la termenele de judecată și să își respecte obligația de a le asigura participarea efectivă la proces, în caz contrar, dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială - dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, garantat de dispozițiile convenționale ale art. 6 par. 1, putând fi afectat în substanța sa, devenind unul formal și iluzoriu.

În consecință, instanța de recurs consideră că, în cauza dedusă judecății, este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 Cod procedură și că vătămarea procesual pricinuită părții care nu a fost legal citată nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii, pronunțate cu nerespectarea prescripțiilor legale și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.

Acest motiv de nelegalitate a deciziei recurate este unul peremptoriu care conduce prin el însuși la casarea deciziei recurate și reluarea judecății în cauză, astfel încât se impune, din considerente de judecare unitară a cauzei, admiterea tuturor recursurilor exercitate în cauză.

Înalta Curte apreciază că incidența acestui motiv de recurs, care privește formele de procedură și garanțiile procesuale, nu poate însă determina, la acest moment procesual, și cenzurarea motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material în cauza dedusă judecății, întrucât, dacă, în această etapă procesuală, s-ar da dezlegări pe fondul cauzei, ar fi afectat principiul dublului grad de jurisdicție pe care legea îl acordă părților în această materie, în raport de valoarea obiectului pricinii, și de care acestea trebuie, în mod necesar, să beneficieze.

În rejudecare, instanța de recurs va analiza ansamblul apărărilor substanțiale formulate de părți, atât din perspectiva excepțiilor invocate, cât și din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, a responsabilităților pe care părțile implicate le aveau în desfășurarea activităților exercitate, dar și a decelării gradului de culpă pe care fiecare parte implicată în accidentul de muncă a cărui victimă a fost reclamantul A. îl are, aceste aspecte reprezentând tot atâtea circumstanțe factuale și legale pe care instanța de apel trebuie să le stabilească în virtutea atribuțiilor sale legale, în limitele cererilor de apel cu care a fost învestită, deci cu respectarea limitelor devoluțiunii, și pe care instanța de recurs nu le poate cenzura la acest moment procesual.

Având în vedere soluția de casare adoptată în cauză și dispozițiile art. 497 Cod procedură civilă, care prevăd că, în caz de casare pentru lipsă de competență, cauza va fi trimisă instanței competente, Înalta Curte apreciază că se impune și analizarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 3 Cod procedură civilă, comun tuturor recursurilor exercitate în cauză, prin care se critică faptul că hotărârile au fost pronunțate, în prezentul litigiu, de instanțe civile, necompetente material, întrucât instanţele competente ar fi cele de dreptul muncii, deoarece, în opinia recurenților pârâți, procedura în baza căreia ar trebui soluționat acest litigiu ar fi una specială, prevăzută de Codul Muncii, iar cauza ar trebui trimisă, spre competentă soluționare, Tribunalului Cluj – Secția de litigii de muncă.

În acest sens, trebuie reținut că, prin sentinţa civilă nr. 87 din 23.11.2015, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Cluj, considerându-se că, în virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reclamatul a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală care excede faptelor ce ar putea atrage competența instanței specializate, iar natura civilă a raporturilor ce fac obiectul litigiului și cuantumul pretențiilor deduse judecății, circumscrise unor obligații de natură civilă, atrag competența instanței civile, respectiv Tribunalul Cluj – Secția civilă.

Această sentință are natura unui regulator de competență, iar efectele sale asupra stabilirii competenței se produc în mod definitiv, în sensul art. 135 alin. 4 Cod procedură civilă, astfel încât aspectele privind competența materială și funcțională de soluționare a cauzei, care au fost deja tranșate jurisdicțional, nu mai pot fi reiterate prin prezentul recurs. În acest context, trebuie reamintit că, independent de faptul că excepțiile procesuale de necompetență materială sau funcțională au natura unor excepții absolute, ce pot fi invocate de instanță din oficiu sau de părți, în reglementarea noului cod de procedură civilă, acestea trebuie invocate, din perspectivă temporală, doar în condițiile art. 130 – 131 Cod procedură civilă. În consecință, acest motiv de recurs este nefondat și va respins ca atare.

Pentru argumentele expuse, găsind fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă, și pentru o judecată unitară a cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 496 - 497 Cod procedură civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii SC B. SA, C., F., O. – soţie supravieţuitoare a defunctului G., M. şi N., moştenitori ai defunctului G., şi E. împotriva deciziei civile nr. 287/A din 18.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.