Validity of judgment after party's death post-debate closure: applicability of Art. 412(2) CPC exception to absolute nullity

Decesul părţii intervenit după închiderea dezbaterilor dar înainte de pronunţarea hotărârii. Valabilitatea actului de procedură. Incidenţa dispoziţiilor art. 412 alin. (2) din Codul de procedură civilă

C.proc.civ., art. 32 alin. (1) pct. 1, art. 56, art. 176 alin. (1) pct. 1,

art. 177 alin. (3), art. 412 alin. (2)

C.civ., art. 35

În conformitate cu prevederile art. 32 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, capacitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă atrage nulitatea actului de procedură îndeplinit de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă sau în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, nulitate necondiţionată de existenţa vreunei vătămări, aşa cum rezultă din interpretarea art. 176 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, dacă partea a decedat pe parcursul cercetării judecătoreşti, dar anterior închiderii dezbaterilor, şi acest lucru nu a fost adus la cunoştinţa instanţei, hotărârea este nulă absolut.

Prin excepție de la regula anterior menționată, ipoteza reglementată prin art. 412 alin. (2) din Codul de procedură civilă, şi anume cazul în care decesul uneia dintre părţi a intervenit după închiderea dezbaterilor, nu împiedică pronunţarea hotărârii și nici nu generează în sarcina judecătorului cauzei obligaţia de a repune cauza pe rol în vederea introducerii în cauză a moştenitorilor. În acest caz, hotărârea pronunţată faţă de partea decedată nu este lovită de nulitate absolută.

O atare opțiune legislativă este, de altfel, consecventă cu cea a regimului juridic general al nulității, din interpretarea dispozițiilor art. 177 alin. (3) din Codul de procedură civilă rezultând că această sancțiune procesuală își găsește aplicare ca ultim remediu, nulitatea neîndeplinind exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituţii juridice şi salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil. În cazul în care partea era în viaţă la data când au fost închise dezbaterile, nu se pune problema încălcării principiului contradictorialităţii sau al dreptului la apărare, întrucât aceasta a avut posibilitatea să se apere, formulând concluzii asupra excepţiilor invocate, respectiv asupra probelor administrate şi asupra fondului cauzei.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1009 din 12 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă, din data de 13.07.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., rezilierea contractului autentificat cu nr. 2020 din 18.11.2009 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi X., având ca obiect transmiterea nudei proprietăţi a apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Prin întâmpinare pârâţii-reclamanţi au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvenţională, pârâţii-reclamanţi au solicitat transformarea obligaţiei de întreţinere în bani; în subsidiar, în cazul admiterii acţiunii introductive, au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 45.352,62 lei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 642 din 2.04.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi B. şi C., ca neîntemeiată; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi B. şi C., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A., a dispus transformarea obligaţiei de întreţinere în natură asumată de către pârâţii-reclamanţi faţă de reclamanta-pârâtă, prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. 2020/2009, de Biroul Notarilor Publici Asociaţi X., într-o obligaţie de întreţinere prin echivalent bănesc, constând în plata unei sume lunare în cuantum de 1.000 lei, de către pârâţii-reclamanţi în favoarea reclamantei-pârâte, începând cu data de 9.09.2016 (data introducerii cererii reconvenţionale), până la sfârşitul vieţii reclamantei-pârâte; a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 2.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâţii-reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1890A din 2.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 642/2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi-reclamanţi B. şi C.

Prin decizia civilă nr.422A din 2.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 1890/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în cauza având ca obiect reziliere contract, formulată de intimata-pârâtă-reclamantă C., în contradictoriu cu apelanta reclamantă-pârâtă D., moştenitoarea apelantei reclamante-pârâte A., şi cu intimatul B.; a fost completată decizia civilă nr. 1890/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în sensul că a fost obligată apelanta reclamantă-pârâtă D. la plata sumei de 5.548,97 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă-reclamantă C.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019 şi a deciziei civile nr. 422A/2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a formulat recurs reclamanta-pârâtă D.

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, recurenta D., succesoarea reclamantei-pârâte A., conform certificatului de legatar nr. 5 din 30.01.2020, eliberat de Biroul Individual Notarial Y., a solicitat admiterea recursului, constatarea nulităţii necondiţionate a deciziei recurate, întrucât a fost pronunţată faţă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, în condiţiile art. 176 Cod procedură civilă, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti. În subsidiar, a solicitat să se constate că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art.488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a învederat că reclamanta A. a decedat la 29.11.2019, astfel cum reiese din certificatul de deces anexat cererii de recurs.

Prin urmare, la data pronunţării deciziei nr. 1890A din 2.12.2019 reclamanta A. nu mai avea capacitate de folosinţă, fiind incidente dispoziţiile art. 176 Cod procedura civilă, decizia fiind lovită de nulitate.

În subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va trece peste acest motiv de nulitate a deciziei civile nr. 1890A/2019, recurenta a solicitat să se constate că decizia a fost pronunţată cu interpretarea si aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere caracterele juridice ale contractului de întreţinere, respectiv că este un contract sinalagmatic şi cu executare succesivă, iar obligaţia de întreţinere născută în sarcina pârâţilor era o obligaţie care trebuia îndeplinită zilnic, fără întrerupere şi corespunzător nevoilor şi vârstei reclamantei, fiind fără relevanţă că aceştia şi-au îndeplinit sau nu obligaţia în perioada 2009 - decembrie 2015; prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere în perioada decembrie 2015 - iunie 2016, aceasta fiind perioada pe care instanţa trebuia să o analizeze sub aspectul îndeplinirii obligaţiei.

În acest sens, recurenta a prezentat consideraţii cu privire la modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţiile martorilor şi proba cu interogatoriu.

Astfel, făcând referire la depoziţiile martorilor E. şi F., recurenta a susţinut că acestea dovedesc că pârâţii nu si-au îndeplinit obligaţia de întreţinere în perioada menţionată, prin urmare acestea erau relevante. De asemenea, a invocat că instanţa de apel, în mod tendenţios şi părtinitor, a apreciat depoziţia martorei G., respectiv că declaraţiile reclamantei la interogatoriu nu au făcut referire la executarea obligaţiei de întreţinere în ceea ce priveşte asistenţa medicală, spitalizarea şi tratamentul reclamantei şi nici la conduita pârâţilor ulterioară externării reclamantei -perioadă de timp în care aceasta a fost lăsată în frig şi fără alimente, respectiv că au fost apreciate greşit probatoriile atât în privinţa reparaţiei centralei (apreciind recurenta că pârâţii nu au luat nicio măsură pentru repararea acesteia nici în decembrie 2015 şi nici în perioada care a urmat), cât şi în privinţa faptului că reclamanta nu a lăsat vreodată gazul aprins, astfel că nu exista o stare de pericol.

În opinia recurentei, obligaţia de întreţinere nu a fost executată corespunzător vârstei şi nevoilor reclamantei în perioada decembrie 2015- iunie 2016 şi în acest sens, trebuia să aprecieze instanța devolutivă din analiza probelor administrate în faza judecării fondului.

Precizând că în ceea ce priveşte caracterul aleatoriu al contractului de întreținere acesta rezidă atât din durata incertă de viață a creditorului întreţinerii, cât şi a fluctuaţiei nevoilor acestuia (starea acestuia de sănătate, evoluţia costului vieţii, precum şi alte asemenea elemente), recurenta susţine că, în speţă, s-a ignorat faptul că începând cu decembrie 2015 nevoile autoarei sale au crescut (atât cele privind îngrijirea sănătăţii, cât şi cele privind starea ei generală, care după accident s-a deteriorat).

În același sens, a susținut că pârâţii nu i-au remis niciodată autoarei sale sume de bani, fapt recunoscut şi de aceştia la interogatoriu, respectiv că, un alt aspect relevant asupra căruia instanţa de apel a omis să se pronunţe este declaraţia martorei propuse de reclamantă din care a reieşit ca pârâţii mergeau cu cardul şi luau reţete, iar nu medicamente, în sensul că se prezentau la medicul de familie, fără reclamantă, aceasta atestând nereal că a consultat-o pe reclamantă, care în mod evident nu a suferit de Alzheimer.

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 422 A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, recurenta a solicitat admiterea recursului şi reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată pentru faza apelului, având în vedere disproporţia vădită între efortul depus de avocat şi cuantumul acestora.

În motivare, recurenta a arătat că reprezentantul convenţional al pârâţilor a fost prezent la doar trei termene de judecată în faţa instanţei de apel, nefiind puse în discuţie alte chestiuni decât cele dezbătute deja la fondul cauzei.

Prin urmare, recurenta a opinat că suma de 5548,97 lei, reprezentând cheltuielile de judecată, nu este justificată şi nu reprezintă o valoare rezonabilă în raport de efortul depus.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 28.08.2020, intimaţii au transmis întâmpinare, la recursurile formulate de recurenta D.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, au arătat că este nefondat, pentru că reclamanta A. a decedat la 28.11.2019, însă instanţa a rămas în pronunţare la 18.11.2019, când a amânat pronunţarea la 2.12.2019.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, intimaţii au învederat că recurenta nu a indicat normele de drept material interpretate şi aplicate greşit de către instanţa de apel, ci motivele de recurs vizează exclusiv probatoriul şi interpretarea dată probelor de instanţă.

În aceste condiţii, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, deoarece criticile nu pot fi încadrate în prevederile art.488 alin.(1) pct.1-8 Cod procedură civilă, sancţiunea fiind anularea recursului; în limitele în care recursul excede factual memoriului de apel, intimaţii au apreciat că este inadmisibil, fiind exercitat omisso medio.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 422A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, intimaţii au solicitat respingerea, ca inadmisibil, întrucât nu se încadrează în prevederile art.488 alin.(1) pct.1-8 Cod procedură civilă, sancţiunea fiind anularea recursului potrivit art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă.

6. Procedura de filtru.

Prin încheierea din 17.03.2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta D. împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 12.05.2021, cu citarea părţilor.

În ceea ce priveşte încadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă a criticilor formulate de către recurentă împotriva deciziei civile nr. 1890A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Înalta Curte a constatat că pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, criticile privitoare la nulitatea deciziei derivate din pronunţarea acesteia în contradictoriu cu o persoană decedată, celelalte critici vizând exclusiv aspecte de temeinicie a hotărârii.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a anulat recursul declarat de recurenta D. împotriva deciziei civile nr. 422A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

În considerarea caracterului definitiv al acestei încheieri, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 422A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă nu mai constituie obiect al prezentei analize.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta D. împotriva deciziei civile nr. 1890A din 2.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin demersul judiciar declanșat în cauză, autoarea recurentei A., a solicitat instanţei, în esență, rezilierea contractului autentificat cu nr. 2020 din 18.11.2009 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi X., având ca obiect transmiterea nudei proprietăţi a apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenta a susținut că instanța de apel a omis, în analiza sa, caracteristicile contractului de întreținere, respectiv caracterul sinalagmatic şi cu executare succesivă al acestuia, în contextul în care, ceea ce s-a invocat în prezenta cauză vizează neîndeplinirea obligației de întreținere în perioada decembrie 2015-iunie 2016, respectiv că această obligație de întreținere născută în baza contractului în sarcina pârâților intimați trebuia îndeplinită regulat, zilnic, cu consecința că afirmațiile pârâților la interogatoriu sau ale martorilor propuși de aceștia pentru perioada 2009- 2015 sunt fără valoare juridică.

Prin argumentele formulate, recurenta a pretins, în esenţă, că în speţă, instanţa de apel a procedat la o eronată evaluare a declaraţiilor martorilor audiaţi, susţinând că acestea dovedesc că pârâţii nu si-au îndeplinit obligaţia de întreţinere în perioada menţionată, respectiv că această instanţă, în mod tendenţios şi părtinitor, a apreciat depoziţia martorilor audiaţi la propunerea sa.

De asemenea, precizând că în ceea ce priveşte caracterul aleatoriu al contractului de întreținere acesta rezidă atât din durata incertă de viață a creditorului întreţinerii, cât şi a fluctuaţiei nevoilor acestuia (starea acestuia de sănătate, evoluţia costului vieţii, precum şi alte asemenea elemente), recurenta susţine că, în speţă, s-a ignorat faptul că, începând cu decembrie 2015, nevoile autoarei sale au crescut (atât cele privind îngrijirea sănătăţii, cât şi cele privind starea ei generală, care după accident s-a deteriorat), respectiv faptul că pârâţii nu s-au preocupat de achiziţionarea de medicamente, iar diagnosticarea autoarei sale cu maladia Alzheimer a fost realizată fictiv.

Raportându-se la aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 1890A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, instanţa de apel a verificat modalitatea în care prima instanţă a realizat analiza tuturor probelor încuviinţate părţilor litigante, constatând că aprecierea declaraţiilor martorilor şi a interogatoriilor părţilor a fost realizată corect prin sentința apelată, în contextul în care obiectul analizei îl constituiau actele de executare a contractului de întreţinere din perioada 2009 – 2016, în decizia recurată fiind expuse considerentele care au justificat, în aprecierea instanţei de prim control judiciar, înlăturarea depoziţiilor martorilor audiaţi la propunerea reclamantei, E. şi F.

De asemenea, instanţa de apel a analizat criticile din apel prin care apelanta reclamantă a susținut că prima instanţă nu a reţinut în mod greşit neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere, reţinând, în esenţă, că, pentru a fi admisibilă rezoluţiunea, este necesar ca neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligația, iar probatoriul administrat nu relevă neîndeplinirea culpabilă a obligației de întreținere în perioada decembrie 2015 – vara anului 2016.

În acest context, s-a reţinut că reclamanta a promovat, ulterior prezentei cereri, o acţiune având ca obiect anularea contractului de întreţinere autentificat sub nr. 2020/2009 la Biroul Notarilor Publici Asociaţi X. în care a invocat lipsa totală a consimţământului şi dolul, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, la data de 19.04.2017, cerere respinsă prin sentinţa civilă nr. 890 din 16.04.2018.

Având în vedere cele anterior relevate, Înalta Curte constată că aprecierea făcută de instanţa de apel relativ la neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei de întreţinere este rezultatul judecăţii devolutive care s-a realizat prin prisma motivelor de apel, astfel cum această judecată se impunea a se realiza în conformitate cu prevederile art. 477 alin. 1 şi art. 479 alin. 1 din C.pr.civ. În apel au fost reevaluate probele şi situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, urmarea acestei reevaluări fiind constatarea corectitudinii aplicării dispoziţiilor legale relative la rezoluțiunea contractelor reprezentate de art. 1020-1021 din Codul civil de la 1864. Având în vedere acest context procesual în care s-a realizat judecata în etapa apelului, Înalta Curte reţine că aplicarea prevederilor art.1020- 1021 din Codul civil a constituit temeiul juridic al respingerii cererii de rezoluțiune formulată de reclamantă, dar numai fiind pus în relaţie cu cadrul factual ce a fost prealabil verificat pe baza criticilor formulate prin cererile de apel şi a reanalizării în mod corespunzător a materialului probator.

Altfel spus, instanţa de apel nu a constatat existenţa condiţiilor necesare pentru a opera rezoluţiunea contractului de întreținere exclusiv pe baza conținutului abstract al normei juridice menționate, ci a analizat criticile formulate de apelanta reclamantă şi probele, stabilind în baza acestora o situaţie de fapt în privinţa căreia a apreciat că nu îşi găsesc aplicare prevederile art. 1020-1021 din Codul civil.

Din cele ce preced, rezultă, așadar, că nu se poate pretinde că instanţa de apel nu a valorificat sau că ar fi ignorat probatoriul administrat în condiții de contradictorialitate sau natura obligației de întreținere asumată de pârâți, în realitate, lecturarea cererii de recurs relevând, cu evidență, că aspectele reiterate de recurentă - cum sunt cele privind modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză şi a analizat îndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei de întreţinere, reprezintă aspecte ce vizezează netemeinicia deciziei recurate.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, Codul de procedură civilă consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. 3 Cod procedură civilă (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Or, raportat la coordonatele analizei de legalitate a recursului, stabilirea pe baza probatoriului administrat a situaţiei de fapt este în căderea exclusivă a instanţelor fondului, atribuţia instanţei de recurs fiind de cenzurare doar sub aspectul legalităţii a judecăţilor anterioare.

Astfel, reiese cu evidenţă, din cuprinsul art. 265 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că regula este aceea că aprecierea probelor constituie un atribut al instanţelor de fond; în plus, probele la care recurenta face referire nu sunt unele cărora legea să le fi atribuit o anumită forţă doveditoare, astfel că evaluarea lor se circumscrie regulii menţionate, consecinţa fiind aceea că nu pot forma obiect al unei noi analize (evaluări) în cadrul recursului pendinte.

Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în faţa instanţei de apel, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii caracterul subiectiv al declaraţiilor martorilor audiaţi la propunerea părților litigante, iar critica astfel formulată a fost analizată şi găsită neîntemeiată. De altfel, nici cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispoziţiilor art. 488 din C.pr.civ.

În acelaşi timp, pretinzând că instanţa de apel ar fi trebuit să verifice îndeplinirea obligaţiei de întreţinere în perioada decembrie 2015-iunie 2016, recurenta ignoră raţionamentul expus de către instanţa de apel care, distingând, în mod judicios, între efectele contractului întreţinere care, în speță, a dat naștere, în sarcina pârâților a obligației de a presta întreținere în folosul autoarei reclamantei și modalitatea de executare a obligației de întreținere asumată de pârâți prin acest contract, a apreciat că îndeplinirea obligației de întreținere presupune verificarea conduitei părților contractante în perioada 2009-2016.

De altfel, raționamentul instanței de prim control judiciar expus în considerentele deciziei criticate în prezentul recurs relevă preocuparea acestei instanțe de a verifica, prin prisma probatoriului administrat, executarea obligației de întreținere inclusiv în intervalul de timp menționat în cererea de recurs, respectiv, în perioada ulterioară lunii decembrie 2015, context în care, nemulțumirea recurentei în privința modalității în care instanța devolutivă a procedat la aprecierea probatoriilor, fără ca aceasta să argumenteze incidența unei ipoteze de aplicare eronată a unor norme legale, constituie, așa cum s-a argumentat deja în cele ce preced, un aspect de netemeinicie, care însă excedează controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs.

În plus, deşi recurenta pretinde ignorarea de către instanţa de apel a caracterelor obligaţiei de întreţinere asumate de pârâţi, argumentele expuse de către aceasta nu tind la a evidenţia o situaţie de încălcare a unor norme de drept material, în realitate, susţinerile din recurs tinzând la o reevaluare a situaţiei de fapt.

Or, calea de atac a recursului este o cale extraordinară de atac de reformare în care se verifică modul în care se aplică legea la o situaţie de fapt deplin stabilită în fazele procesuale anterioare care, având caracter devolutiv, permit administrarea tuturor probelor necesare pentru a fi conturată pe deplin situaţia de fapt. De aceea, împrejurările de fapt ale cauzei nu pot fi stabilite direct în recurs sau modificate prin reinterpretarea probatoriului administrat, astfel cum se doreşte de către recurentă.

În consecință, deși recurenta a pretins, în speță, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, susținerile acesteia, subsumate acestui motiv de recurs, nu au aptitudinea de a releva o ipoteză în care instanța de apel să fi aplicat eronat normele legale incidente cauzei, ci aspecte ce intră în sfera circumstanțelor factuale ale cauzei deduse judecății, incompatibile cu structura recursului și cu controlul de legalitate pe care instanța de recurs este îndrituită a-l exercita.

Ca urmare, sub aspectul formal, al încadrării acestor critici în motivele de casare prevăzute de art.488 alin. 1 pct. 1-8 din Codul de procedură civilă, se constată că recurenta nu s-a conformat exigenţelor procedurale impuse de art. 486 alin.1 lit. d) din Codul de procedură civilă în sarcina sa și a dedus judecăţii aspecte de netemeinicie, necenzurabile în această etapă procedurală, această soluție regăsindu-se, de altfel, și în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 17.03.021.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 pct.5 din Codul de procedură civilă: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:.... când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.

În speţa de faţă, nulitatea hotărârii instanţei de apel a fost invocată de către recurenta-reclamantă în faza procesuală a recursului, în considerarea dispoziţiilor art. 176 coroborat cu art.56 alin. 3 şi art. 247 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin raportare la capacitatea procesuală de folosinţă a părţilor în litigiu, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă fiind o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Conform dispoziţiilor art. 56 alin. 1 din Codul de procedură civilă poate să fie parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar potrivit dispoziţiilor art.35 din Codul civil aprobat prin Legea nr.287/2009 ( în vigoare la data formulării acţiunii civile în cauză), în cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe la naşterea lor şi încetează la moartea acestora.

Astfel, capacitatea procesuală de folosinţă, constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual, reprezintă aplicarea în plan procesual a capacităţii civile şi presupune ca partea să fie în viaţă pe tot parcursul procesului.

Interpretarea sistematică a acestor norme impune concluzia că această condiție de exerciţiu a dreptului la acţiune trebuie să subziste pe tot parcursul procesului. Acesta întrucât scopul procesului civil este recunoaşterea dreptului subiectiv sau al altei situaţii juridice deduse judecăţii, iar desfăşurarea raţională şi eficientă a judecăţii presupune ca protecţia astfel acordată de organul jurisdicţional prin recunoaşterea ori realizarea dreptului subiectiv sau a interesului legal protejat să producă un folos părţii care a avut câştig de cauză, în sensul ca dispoziţia instanţei să poată fi pusă cu succes în executare de bună voie sau, în caz de opoziţie, cu concursul forţei coercitive a statului.

Deoarece, în conformitate cu prevederile art. 32 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, capacitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile, lipsa capacităţii procesuale de folosinţă atrage nulitatea actului de procedură îndeplinite de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă sau în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, nulitate necondiţionată de existenţa vreunei vătămări, aşa cum rezultă din interpretarea art. 176 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, legea procesuală instituie, prin art. 412 alin. (2) din Codul de procedură civilă, o excepţie de la această regulă, şi anume situaţia în care partea decedează după închiderea dezbaterilor, stipulând: „Cu toate acestea, faptele prevăzute la alin. (1) nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă ele au survenit după închiderea dezbaterilor”.

Aşa cum s-a statuat, de altfel, şi pe cale doctrinară, din reglementarea acestei excepţii rezultă că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea nulităţii pentru lipsa capacităţii de folosinţă este salvgardarea unor principii fundamentale ale procesului civil - cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

În consecinţă, dacă parte a decedat pe parcursul cercetării judecătoreşti, dar anterior închiderii dezbaterilor, şi acest lucru nu a fost adus la cunoştinţa instanţei, hotărârea este nulă absolut.

Prin excepție de la regula anterior menționată, ipoteza reglementată prin art. 412 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în care decesul uneia dintre părţi a intervenit după închiderea dezbaterilor, nu împiedică pronunţarea hotărârii și nici nu generează în sarcina judecătorului cauzei obligaţia de a repune cauza pe rol în vederea introducerii în cauză a moştenitorilor. În acest caz, hotărârea pronunţată faţă de partea decedată nu este lovită de nulitate absolută.

O atare opțiune legislativă este, de altfel, consecventă cu cea a regimului juridic general al nulității, din interpretarea dispozițiilor art. 177 alin. (3) din Codul de procedură civilă rezultând că această sancțiune procesuală își găsește aplicare ca ultim remediu, nulitatea neândeplinind exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituţii juridice şi salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil.

Or, în cazul în care partea era în viaţă la data când au fost închise dezbaterile, nu se pune problema încălcării celor două principii fundamentale ale procesului civil, anterior menționate, întrucât aceasta a avut posibilitatea să se apere, formulând concluzii asupra excepţiilor invocate, respectiv asupra probelor administrate şi asupra fondului cauzei.

În speță, decesul autoarei recurentei, A., s-a produs la data de 28.11.2019, astfel cum rezultă din certificatului de deces nr. 672371 din data de 02.12.2019, eliberat de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti şi certificatul de legatar nr. 5 din 30.01.2020, eliberat de Biroul Individual Notarial Y.

Totodată, așa cum rezultă din încheierea de sedință de la termenul de judecată din data de 04.11.2019, dezbaterile au fost încheiate, în conformitate cu prevederile art. 394 coroborat cu art. 482 din Codul de procedură civilă, la data de 4.11.2019 - termen la care părțile, inclusiv apelanta reclamantă A., reprezentată de apărătorul său, au formulat concluzii asupra apelului, cauza fiind reținută spre soluționare.

Așadar, în speță, decesul apelantei reclamante a survenit ulterior închiderii dezbaterilor în apel.

Întrucât, în cauza de faţă, deși decesul apelantei reclamante s-a produs anterior datei pronunţării hotărârii recurate – 2.12.2019 – încetarea capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia a intervenit doar după închiderea dezbaterilor în apel, în speță, fiind incidentă situația de excepție prevăzută de art. 412 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Pentru toate considerentele arătate, decizia recurată nu este lovită de nulitate absolută, motivul reglementat de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. nefiind incident.

Pentru aceste considerente, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art.488 pct.5 din Codul proc.civilă, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.