Proportional allocation of court costs covered by public judicial aid in partially successful civil actions

Ajutor public judiciar. Admiterea în parte a pretențiilor. Cheltuieli de judecată

C.proc.civ., art. 453

O.U.G. nr. 51/2008, art. 18

Dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 reprezintă o aplicare a regulii înscrise în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel că, din perspectiva celui căzut în pretenții, cheltuielile pentru care reclamantul a beneficiat de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, prin încuviinţarea ajutorului public judiciar, păstrează caracterul de cheltuieli de judecată.

În cazul unei soluţii de admitere a cererii de chemare în judecată, cheltuielile de judecată se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului și nu reclamantului, cât timp acesta nu le-a efectuat.

În ipoteza în care sunt admise numai în parte pretenţiile ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, este necesar ca instanţa să acorde celui care a câştigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată proporţională cu pretenţiilor admise.

Faptul că instanţa a admis cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru datorată la valoarea pretenţiilor menţionate în cererea de chemare în judecată, nu exclude aplicarea regulii menţionate atâta timp cât natura juridică a cheltuielilor se menţine fără a face distincţie după cum sunt suportate de partea însăşi care a formulat pretenţiile în justiţie sau de stat prin intermediul ajutorului public judiciar. Astfel, cum pretenţiile formulate de reclamant au fost admise în parte, se cuvenea ca instanţa să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată incluzând suma reprezentând ajutorul public judiciar (care îşi păstrează aceeaşi natură, fiind o taxă judiciară de timbru suportată de stat) corespunzătoare valorii pretenţiilor admise.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1219 din 18 iunie 2020

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi – Secţia I civilă la data de 05 decembrie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă X., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în lei la data plăţii conform cursului stabilit de BNR, reprezentând despăgubiri morale, plata sumei de 5.400 lei reprezentând daune materiale şi plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinți

Prin sentinţa civilă nr. 13 din 11 martie 2019, Tribunalul Mehedinţi – Secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă X., având ca obiect pretenţii privind suma de 150.000 euro reprezentând daune morale şi suma de 5.400 lei reprezentând daune materiale, cheltuieli de judecată; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 5.400 lei reprezentând daune materiale;a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 15.000 euro echivalent în lei la data plăţii cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la plata către stat a sumei de 10.314 lei reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul, conform O.U.G. nr. 51/2008.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 2176 din 27 august 2019, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă X. împotriva sentinţei civile nr.13 din 11 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă X. să achite reclamantului 1.812 lei, daune materiale, în loc de 5.400 lei; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2176 din 27 august 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe, respingerea acţiunii principale şi restituirea taxei judiciare de timbru.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că motivarea instanţei de fond, menţinută de către instanţa de apel, este bazată pe prezumţia simplă că infecţia pacientului reclamant se datorează culpei exclusive a prestatorului de servicii medicale, excluzând o eventuală culpă a pacientului care a fost internat de 4 ori, la interval de o lună între data internării şi data externării anterioare, timp în care a stat la domiciliu.

Cu alte cuvinte, instanța a apreciat că este culpa exclusivă a recurentului-pârât pentru orice eventuală infecție a unui pacient prin simpla acordare a îngrijirilor medicale, indiferent de conduita postoperatorie a acestuia, însă mijloacele de probă directe sunt de natură să facă dovada că infectarea intimatului-reclamant s-a datorat nerespectării conduite postoperatorii recomandate.

Totodată, atât instanţa de apel, cât și instanţa de fond nu au făcut nicio apreciere asupra declaraţiilor martorilor şi menţiunilor raportului de expertiză referitoarele la cauzele si modul de dobândire al unei asemenea infecţii si nici la faptul ca infecţia a apărut la „peste 3 luni de la traumă şi după 20 zile de stat acasă, şi doar la nivelul unei singure localizări”, în FOG 5649 din 23 februarie 2015, la rubrica „Istoricul bolii” consemnându-se „afirmă că la nivelul cicatricei postoperatorii coapsă dreaptă, în urmă cu aproximativ 14 zile, a apărut o fistulă din care se secretă conţinut seropurulent”.

A menţionat recurentul-pârât că atât prin întâmpinare, în obiectivele propuse în vederea efectuării expertizei, cât şi pe întreg parcursul judecaţii, a solicitat ca pacientul să facă dovada pansarii plăgilor la un interval de 2 zile, să precizeze locul şi persoana care a efectuat această operaţiune, având în vedere că la externare, în data de 31 decembrie 2015, pacientul a fost instruit asupra efectuării tratamentului şi a conduitei postoperatorii (asigurarea igienei personale şi a altor nevoi de bază), printre recomandările menţionate pe Biletul de externare menţionându-se expres: „pansament la 2 zile”, ceea ce presupune înlăturarea pansamentului existent, curăţarea şi dezinfectarea plăgii şi aplicarea unui alt pansament steril pe plagă, operaţiune efectuată la interval de 2 zile de personal calificat, obligatoriu, într-un mediu aseptic, asigurându-se câmp steril în jurul plăgii.

A precizat că din declaraţiile martorilor reiese că nu s-a făcut dovada respectării conduitei postoperatorii, întrucât martora B. a declarat că l-a văzut pe reclamant pansându-şi singur rana, în condiţiile în care acesta nu se putea deplasa singur, fiind imobilizat la pat cel puţin 45 de zile, după care avea libertatea să se deplaseze, cu sprijin pe membru pelvin drept (cu cârje), şi după 60 de zile avea libertatea să se deplaseze, cu sprijin pe membru pelvin drept cu cârje) - recomandări inserate în biletul de externare.

De asemenea, a arătat că intimatul-reclamantul nu a făcut nicio dovadă a pansării prin medicul de familie sau altă persoană specializată, având în vedere multitudinea de plăgi şi gravitatea acestora.

Redând din motivarea instanţei de fond, în opinia recurentului-pârât, niciuna dintre infecţiile nosocomiale înregistrate la Spitalul Judeţean de Urgenţă X. nu se suprapune cu perioadele în care a fost spitalizat reclamantul. În acest sens, a precizat că intimatul-reclamant a fost internat în perioadele: 14.11-31.12.2015, 23.01-03.02.2016, 23.02-14.03.2016 şi 18.04-29.04.2016; în biletul de externare din 14.03.2016 este menţionat din eroare infecţia Staphylococus Aureus în loc de Staphylococcus Coagulazo Negativ; în secţia Ortopedie, în care a fost internat intimatul-reclamant, a existat o infecţie nosocomială cu Staphylococus Aureus în data de 12 ianuarie 2016; în secţia Chirugie, în care a fost internat intimatul-reclamant, a existat o infecţie nosocomială cu Staphylococus Aureus în data de 20 martie 2016.

Cu toate că la a treia externare, în biletul de ieşire s-a menţionat o infecţie cu Staphylococus Aureus în loc de Staphylococcus Coagulazo Negativ, atât intimatul-reclamant, cât şi instanţele au omis să observe că, deşi în urma tratamentelor medicale, s-a reuşit distrugerea infecţiei, intimatul-reclamant a revenit în spital infectat din nou cu diverşi germeni, respectiv Streptococcus spp sau Enterococcus Faecalis.

A precizat că în timpul internării, la Spitalul Clinic de Urgenţă Y. analizele efectuate la data de 12 mai 2016 au arătat că pe lângă infecţia cu Enterococcus Faecalis, existentă la internare, a apărut şi infecţie cu Staphylococus Aureus.

Altfel spus, la fiecare externare (atât din Spitalul Judeţean de Urgenţă X., cât şi din Spitalul Clinic de Urgenţă Y.), pacientul a plecat cu o evoluţie favorabilă, însă nu s-a prezentat la medicul curant deîndată ce a observat primele semne de eventuală infecţie, ci a aşteptat agravarea acesteia reinternându-se ori cu o plagă suprainfectată, ori infectat alternativ cu diverşi germeni, ori cu leziuni grave ale membrelor inferioare.

Astfel, intimatul-reclamant a încălcat sistematic şi cu bună ştiinţă recomandările medicale prescrise la fiecare externare în vederea vindecării complete, fapt ce nu justifică solicitarea de compensări de natură materială şi morală rezultate din fapte culpabile propriei persoane având în vedere motivul intervenţiilor chirugicale şi conduita postoperatorie, respectiv modul cum a înţeles să respectate recomandările medicale comunicate la fiecare externare, atât cu privire la igiena plăgilor, cât şi la evitarea traumatismelor locale.

A susţinut că pretenţiile reclamantului pentru recuperarea sumei de 1812 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare într-o clinică pentru minori, trebuie înlăturate în condiţiile în care nu se justifică perioadele internărilor la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Y. (04.05.2016 - 09.10.2017), câtă vreme intimatul-reclamant avea peste 20 de ani.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, a susţinut că acestea se impun a fi admise doar în limita sumei reprezentând partea din acţiune admisă, anume cota de 10% din contravaloarea daunelor morale (15.000 euro din 150.000 euro) şi integral daunele materiale în cuantum de 5.400 lei (redus la 1.812 lei) în condiţiile în care prin sentinţa pronunţată instanţa de fond a obligat pârâtul la plata integrală a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, soluţie menţinută de către instanţa de apel.

Or, soluţia instanţei de apel este eronată atâta timp cât art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu face distincţie cine a avansat cheltuielile pentru timbrarea cererii de chemare în judecată, astfel încât cheltuielile de judecată trebuiau admise doar în limita sumei în care a fost admisă acţiunea reclamantului. În subsidiar, a solicitat reducerea cheltuielilor reprezentând daune morale, respingerea capătului de cerere privind daunele materiale, inclusiv a cheltuielilor de spitalizare la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Y. şi reducerea cheltuielilor de judecată proporţional cu partea admisă a acţiunii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit.z) pct. aa) din H.G. nr. 400/2014 şi art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Apărările formulate în cauză

La data de 20 noiembrie 2019 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, intimatul-reclamant a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii, a arătat că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate ale decizie atacate, prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, ori menţiunea că vor fi depuse printr-un memoriu separat, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, şi nici nu a fost motivată în drept.

Pe fondul recursului, cu referire la situaţia de fapt, a susţinut că la data de 14 noiembrie 2015 a fost internat la Spitalul Judeţean de Urgenţă X., secţia Ortopedie şi Traumatologie, fiind diagnosticat cu fractură de extremităţi inferioare a femurului, parte nespecificată, fiind externat pe data de 31 decembrie 2015, după care a fost internat de mai multe ori la acelaşi spital, întrucât a suferit mai multe intervenţii chirgicale urmare a suprainfectării operaţiei.

Astfel, în perioada 23.02.2016-14.03.2016, a fot reinternat pe aceeaşi secţie a Spitalului Judeţean de Urgenţă X. cu diagnosticul plagă postoperatorie supra infectată coapsă dreaptă, fractură neconsolidată 1/3 medie femur drept.

A arătat că probele administrate în cauză au demonstrat că la momentul internării nu avea o infecţie cu stafilococ auriu, ci a contactat-o pe perioada spitalizării.

Concluzionând, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei atacate ca temeinică şi legală.

La data de 06 decembrie 2019 (data depunerii la oficiul poştal), recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare în cuprinsul căreia a arătat că cererea de recurs cuprinde dezvoltarea motivarea amplă a criticilor aduse hotărârii atacate, iar neindicarea motivelor de recurs nu atrage nulitatea dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă.

Pe fondul recursului, a reiterat aspectele ce ţin de situaţia de fapt şi de administrarea probatoriului în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1)

coroborate cu cele ale art. 488 din Codul de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar în limitele criticilor care vizează nelegalitatea deciziei ce a fost pronunţată de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, este relevant a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta”.

În lumina acestor exigenţe, rezultă că Înalta Curte nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanţe, ci analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecăţii realizate de instanţa de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Astfel fiind, într-o primă critică, cu referire la H.G. nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a dispoziţiilor art. 92 alin. (1) lit. z pct. aa) din Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2016, recurentul-pârât a susţinut că întreaga motivare a instanţei de apel se bazează pe prezumţia simplă deductivă că infecţia intimatului-reclamant se datorează culpei exclusive a prestatorului de servicii medicale în condiţiile în care acesta a fost internat de 4 ori la interval de aproximativ o lună între data internării şi data externării anterioare, timp în care a stat la domiciliu.

Pentru a consolida această susţinere a făcut trimitere la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi probatoriul administrat în cauză (proba testimonială şi proba cu expertiză medico-legală), după cum au fost expuse pe larg la pct. 4 din prezenta decizie, în raport de care a rezultat că infecţiile nosocomiale înregistrate în Spitalul Judeţean de Urgenţă X. nu se suprapun cu niciuna dintre perioadele în care a fost spitalizat intimatul-reclamant.

Înalta Curte constată că, formulând această critică, recurentul-pârât nu a făcut o încadrare punctuală în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar chestiunile puse în discuţie implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă şi în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar.

Dintr-un alt punct de vedere, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel avea prorogativa de a stabili situaţia de fapt şi de a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în procesul civil din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora în soluţionarea cauzei.

Nici critica formulată cu privire la modalitatea de reducere a cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune materiale de către instanţa de apel nu vizează aspecte ce ţin de nelegalitatea hotărârii atacate.

Astfel fiind, argumentarea recurentului-pârât se concretizează în redarea trunchiată a considerentelor instanţei de apel şi a împrejurărilor ce ţin de internările intimatului-reclamant la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Y. în perioadele cuprinse între 04.05.2016 şi 09.10.2017.

Este de amintit că instanţa de apel a expus în considerentele hotărârii atacate elementele care au stat la baza raţionamentului judiciar şi de care a ţinut seama la reducerea cuantumului acestor daune acordate de prima instanţă raportându-se la înscrisurile depuse la dosar ce au relevat inexistenţa unei legături de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul suportat de către intimatul-reclamant constând în preţul de achiziţie a produsului denumit „M.H.” în perioada tratamentului postoperator şi de recuperare.

Or, în analiza criticii formulate se are în vedere faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Critica prin care s-a susţinut soluţia eronată dată de către instanţa de apel în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu referire la cheltuielile de judecată, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Recurentul-pârât a argumentat, din această perspectivă, că dispoziţiile art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu fac distincţie în ceea ce priveşte persoana responsabilă de avansarea cheltuielilor privind timbrarea cererii de chemare în judecată, aşa încât se impunea a fi acordate cheltuielile de judecată proporţional cu pretenţiilor admise, anume cota de 10% din contravaloarea daunelor morale (15.000 euro) şi integral daunele materiale (1812 lei, reduse de la 5.400 lei).

Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţinut dispoziţia din sentinţa primei instanţe privind obligarea pârâtului la plata sumei de 10.314 lei către stat, reprezentând ajutor public judiciar de care a beneficiat reclamantul, conform O.U.G. nr. 51/2008.

În fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a considerat că dispoziţiile art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care reglementează modul de suportare a cheltuielilor de judecată în ipoteza admiterii în parte a acţiunii, nu fac distincţie sub aspectul modului de imputare a sumelor pentru care a fost încuviinţat ajutorul public judiciar, după cum acţiunea a fost admisă doar în parte sau în totalitate.

Or, această interpretare este greşită, întrucât art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, potrivit căruia cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, reprezintă o aplicare a regulii înscrise în art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform căreia, „partea care pierde procesul va fi obligată să plătească, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”.

Cheltuielile pentru care reclamantul a beneficiat de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.314 lei, prin încuviinţarea ajutorului public judiciar, din perspectiva celui căzut în pretenţii, păstrează caracterul de cheltuieli de judecată, însă în cazul în care s-a admis cererea de ajutor public judiciar, acestea se plătesc de către partea care a căzut în pretenţii direct statului.

Dată fiind soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, cheltuielile de judecată nu ar putea fi plătite părţii care a câştigat procesul, în speţă, reclamantului, cât timp acesta nu le-a efectuat, fiind scutit de plata lor.

Potrivit art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată (...)”.

În ipoteza în care sunt admise numai în parte pretenţiile ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, este necesar ca instanţa să acorde celui care a câştigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată proporţională cu pretenţiilor admise.

Faptul că prin încheierea din 12 februarie 2018, Tribunalul Mehedinţi - Secţia civilă a admis cererea de ajutor public judiciar sub forma scutirii reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.314 lei, datorată la valoarea pretenţiilor menţionate în cererea de chemare în judecată, nu exclude aplicarea regulii menţionate atâta timp cât natura juridică a cheltuielilor se menţine fără a face distincţie după cum sunt suportate de partea însăşi care a formulat pretenţiile în justiţie sau de stat prin intermediul ajutorului public judiciar.

În măsura în care pretenţiile reclamantului ar fi fost admise în totalitate, această sumă putea fi imputată integral pârâtului, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008. Cum pretenţiile formulate de reclamant au fost admise în parte, se cuvenea ca instanţa de apel să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată incluzând suma reprezentând ajutorul public judiciar (care îşi păstrează aceeaşi natură, fiind o taxă judiciară de timbru suportată de stat) corespunzătoare valorii pretenţiilor admise.

În consecinţă, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în acord cu dispoziţiile art. 496-497 din Codul de procedură civilă, soluţia care se impune este aceea de casare în parte a deciziei atacate, anume cu privire la soluţia dată apelului în legătură cu obligarea pârâtului la plata către stat a sumei de 10.314 lei reprezentând ajutor public judiciar de care a beneficiat reclamantul în conformitate cu O.U.G. nr.51/2008.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere urmează să determine cuantumul cheltuielilor de judecată, cu includerea sumei ce trebuie plătită de pârât statului în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, proporţional cu pretenţiile admise, diferenţa reprezentând ajutorul public judiciar care nu poate fi pusă în sarcina pârâtului, urmând să rămână în sarcina statului, potrivit art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Cu referire la solicitarea intimatului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, având în vedere cele statuate cu privire la motivele admiterii căii de atac, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă X. împotriva deciziei nr. 2176 din 27 august 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă; a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiaşi instanţă, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.