Hospital liable for €10,000 moral damages for hospital-acquired infection; appeal dismissed.

Acțiune în despăgubiri. Infecție nosocomială. Răspunderea unităţii sanitare. Sarcina probei

Legea nr. 95/2006, art. 655

Dispoziţiile art. 655 din Legea nr. 95/2006 impun angajarea răspunderii civile a unităţilor sanitare pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament în situaţia în care acestea sunt consecinţă a infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie, textul instituind astfel o răspundere obiectivă a furnizorului de servicii medicale.

Din cuprinsul prevederilor legale precitate rezultă că sarcina probei este răsturnată. Astfel fiind, în condiţiile în care, la momentul internării, examinările şi analizele medicale la care a fost supusă reclamanta nu au relevat prezenţa/manifestările stafilococului auriu, infecţia plăgii chirurgicale intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 655 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006, atrăgând răspunderea unităţii sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament, deoarece pe parcursul internării la unitatea spitalicească, reclamanta a suferit o infecţie nosocomială în înţelesul Anexei I din Ordinul nr. 916/2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale în unităţile sanitare emis de ministrul sănătăţii publice.

Trimiterea din conţinutul textului la prevederile dreptului comun, consecutivă instituirii mecanismului de răspundere potrivit căruia pacientul nu este ţinut să probeze culpa unităţii sanitare, semnifică ideea reparaţiei integrale conform art. 1385 Cod civil, cu trimitere la dispoziţiile art. 1391 alin. (1) Cod civil care circumstanţiază repararea prejudiciului nepatrimonial, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1982 din 8 octombrie 2020

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – Secţia I civilă, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul B. şi C., solicitând obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 220.000 lei, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea civilă a fost întemeiată pe dispoziţiile art.1357 şi urm. Cod civil, coroborate cu cele ale art.1373 din acelaşi act normativ.

La 6 iunie 2017, pârâtul C. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a SC D. SA – Sucursala Arad. Prin întâmpinare, a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr.389 din 31 martie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţate în dosarul nr. x/55/2016.

Prin întâmpinare, pârâtul Spitalul B. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr.389 din 31 martie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţate în dosarul nr. x/55/2016, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prematurităţii formulării acţiunii şi excepţia inadmisibilităţii acesteia.

La aceeaşi dată, pârâtul Spitalul B. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC D. SA, invocând, în drept, incidenţa art.72 şi 73 Cod procedură civilă.

Prin încheierea din 19.10.2017, Tribunalul Arad a respins, ca inadmisibilă, în principiu cererea de chemare în garanţie a SC D. S.A. formulată de pârâtul Spitalul B., fără cheltuieli de judecată.

De asemenea a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a S.C. D. S.A. – Sucursala Arad, formulată de pârâtul C.

A admis, cu privire la despăgubirile morale decurgând din conduita pârâtului C. soldată cu lezarea sănătăţii reclamantei A., excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr.389/A/21.03.2017, pronunţată în dosar nr. x/55/2016 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală, formulată de pârâţi şi în consecinţă, a respins în totalitate acţiunea civilă formulată împotriva pârâtului C. şi a respins în parte acţiunea civilă formulată împotriva pârâtului Spitalul B.

Cu privire la despăgubirile morale decurgând din infecţia nosocomială, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti sus menţionate, formulată de pârâtul Spitalul B.

A respins în fond cererea de chemare în garanţie a SC D. S.A. – Sucursala Arad, formulată de pârâtul C. şi a constatat ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul C. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Spitalul B. şi a respins excepţia prematurităţii acţiunii sub aspectul neparcurgerii procedurii de malpraxis, invocată de pârâtul Spitalul B. şi a unit cu fondul excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa dovezii cazului de malpraxis, invocată de pârâtul Spitalul B.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa nr.276 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Arad – Secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, formulată de pârâtul Spitalul B. şi a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Spitalul B., având ca obiect pretenţii, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 51.000 lei reprezentând despăgubiri morale; a respins restul pretenţiilor.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr.178 din 25 septembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantele SC D. SA şi SC D. SA – Sucursala Arad, în contradictoriu cu intimaţii C., A. şi Spitalul B. împotriva încheierii din 19 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Arad – Secţia I civilă.

A schimbat în parte încheierea apelată şi a respins cererea de chemare în garanţie a SC D. SA – Sucursala Arad, formulată de pârâtul C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

A menţinut în rest încheierea apelată.

A respins cererile de apel formulate de apelanţii A., Spitalul B., SC D. SA şi SC D. SA – Sucursala Arad împotriva sentinţei nr.276/2018, pronunţate de Tribunalul Arad – Secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr.178 din 25 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Spitalul B., la 13 decembrie 2019.

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate, rejudecarea cauzei şi, schimbarea în tot a deciziei civile nr. 178/2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara-Secţia I civilă, în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 276/2018 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia I civilă, şi respingerii acţiunii formulate de reclamanta A., apreciind că sunt incidente dispoziţiile art.488 alin. 1 punctul 8 Cod procedură civilă.

Apreciază recurentul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 655 din Legea 95/2006 republicată.

Se susţine că răspunderea Spitalului B., în calitate de furnizor de servicii medicale, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament intervine în condiţiile dreptului comun, specific răspunderii civile delictuale, respectiv cele stabilite prin art. 1349 şi următoarele din Codul civil.

Se susţine că instanţa de apel nu a evaluat corect probele, reţinând greşit că recurentul poate răspunde civil, întrucât sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, iar soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt greşite, cât timp proba caracteristică de specialitate şi definitorie în acest tip de litigii, administrată în cauză, respectiv expertiza medico-legală, nu a demonstrat că infecţia a fost contactată în spital.

De asemenea se arată că prin sentinţă nu s-a demonstrat cu certitudine că există o legătură de cauzalitate între problemele de sănătate ale reclamantei şi tratamentul acordat de angajaţii spitalului, nu rezultă modalitatea de infectare cu streptococ aureus, în sensul unei culpe a spitalului, iar în ceea ce priveşte fapta ilicită, reclamanta nu a demonstrat că prin acţiunea angajaţilor spitalului s-a produs prejudiciul invocat deşi proba culpei revine pacientului, iar răspunderea medicului sau a unităţii sanitare poate fi angajată numai în cazul efectuării unei greşeli.

În acest sens se arată că expertiza efectuată nu exclude nici posibilitatea unei autoinfectări, iar singura dovadă pe care se bazează acţiunea constă în faptul că pacienta a fost internată în secţia ortopedie şi prezenta o infecţie asociată asistenţei medicale deşi în raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Timişoara nr.2682/2017/19.06.2018, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală de la nivelul Institutului National de Medicină Legală „Mina Minovoci” se precizează că, „în urma accidentului de circulaţie din data de 02.11.2015 a fost respectat protocolul terapeutic de la Spitalul B.(inclusiv investigaţiile clinice, paraclinice şi de laborator)” astfel, în speţă, nu a fost stabilit un raport de cauzalitate între tratamentul aplicat în spital şi cauza care a generat starea de sănătate a reclamantei, aceasta fiind externată „vindecată”.

Se susţine de recurent că instanţa de judecată în mod greşit a reţinut în sarcina acestuia o culpă, întrucât s-a stabilit un diagnostic corect, s-a efectuat corect intervenţia chirurgicală şi i-a fost aplicat reclamantei tratamentul medicamentos corect, iar din înscrisurile depuse în probaţiune (bilete de ieşire din spital), personalul secţiei ortopedie a informat-o pe reclamantă despre tratamentul aplicat şi despre îngrijirea şi tratamentul pe care trebuia să îl urmeze în perioada postoperatorie.

Referitor la aprecierea instanţei potrivit căreia sarcina probei de a dovedi că infecţia nu a fost contactată în spital, revenea recurentului, acesta susţine că, raportat la concluziile expertizei efectuate în cauză, această obligaţie îi revenea reclamantei, iar privitor la concluzia că nu s-a probat o cauză externă a apariţiei infecţiei, acesta a precizat că, în prezent, din cauza lipsei unor norme legislative imperative, se află în imposibilitatea de a preleva de pe pielea/membranele/ mucoasele pacientului, probe de natură să releve prezenţa bacteriilor la momentul preluării/internării acestuia în spital.

În cadrul cererii de recurs se mai arată că instanţa nu a ţinut cont, la pronunţarea soluţiei, de faptul că perioada de incubaţie este doar în situaţia în care infecţia a fost preluată de la o altă persoană şi există posibilitatea unei autoinfectări sau a unei alte cauze externe (probleme medicale preexistente), dar şi că instanţa a reţinut în sentinţă şi unele aspecte utile din raportul de expertiză medico-legală, pe care, însă, nu le-a luat în considerare la soluţionarea cauzei, limitându-se să ţină cont doar de susţinerile reclamantei.

Se apreciază că instanţa de apel a preluat aspectele reţinute de instanţa de fond, aspecte care sunt neîntemeiate, pentru lipsa culpei medicale şi pentru lipsa raportului de cauzalitate între tratamentul aplicat, prejudiciu şi rezultat, un număr mare de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului fiind necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii: o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate între conduita culpabilă şi rezultatul vătămător, vinovăţia personalului medical şi să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică.

Or, potrivit art.653 alin.1 lit.b din Legea nr.95/2006, prin malpraxis se înţelege eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, iar potrivit dispoziţiilor Ordinului MSP nr.916 din 27.07.2006, infecţia nosocomiala (IN) este infecţia contactată în unităţi sanitare cu paturi, care se referă la orice boala infecţioasă ce poate fi recunoscută clinic şi/sau microbiologic, şi pentru care există dovada epidemiologică a contractării în timpul spitalizării, ceea ce reclamanta nu a dovedit.

Referitor la daunele solicitate de reclamantă, recurentul apreciază că acestea sunt nedovedite, art.1391 Cod civil fiind cel care reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, iar pentru constatarea acestuia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social etc..

Potrivit art.1349, 1357, 1358 Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia celui ce a cauzat prejudiciul şi existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită, dar prin probele administrate nu s-a făcut dovada, conform art.249 Cod procedură civilă, că invaliditatea şi pierderea capacităţii de muncă au fost cauzate, exclusiv, de infecţia nosocomială, în această privinţă existând pluralitate de cauze, constând în complexitatea fracturii şi în afecţiunile preexistente, în raportul de expertiză nefăcându-se o estimare a evoluţiei stării reclamantului în lipsa infecţiei nosocomiale.

Ca atare recurentul a solicitat admiterea recursului şi, pe fond respingerea acţiunii reclamantei.

5. Apărările formulate

La 23 ianuarie 2020, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la 17 februarie 2010, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 5 februarie 2020, intimata-pârâtă SC D. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

La 10 februarie 2020, respectiv la 4 martie 2020, intimata-pârâtă SC D. SA a formulat răspuns la întâmpinările depuse de intimata-reclamantă şi de intimatul-pârât C., solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurentul Spitalul B., invocată de reclamanta A.

Aceleaşi concluzii au fost formulate şi de recurent prin răspunsul la întâmpinare depus la 13 februarie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Recursul declarat de pârâtul Spitalul B. împotriva deciziei nr.178 din 25 septembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul procedură civilă, potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Sub un prim aspect recurentul apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 655 din Legea 95/2006 republicată, potrivit cărora „Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţă a infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie.”

În susţinerea acestui motiv de recurs nu se arată însă în concret în ce modalitate instanţa anterioară a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale sus amintite ci se susţine că instanţa de apel nu a evaluat corect probele, iar proba caracteristică de specialitate şi definitorie în acest tip de litigii, administrată în cauză, respectiv expertiza medico-legală, nu a demonstrat că infecţia a fost contactată în spital.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 Cod procedură civilă.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

Acestea au stabilit că la data de 2 noiembrie 2015 numitul C. a produs din culpă un accident de circulaţie în urma căruia reclamanta A., a suferit vătămări corporale, respectiv o fractură multiplă la piciorul stâng.

Această împrejurare a fost deja analizată în cadrul dosarului nr. y/55/2016 al Judecătoriei Arad, care prin sentinţa penală nr. 2543/2016 a dispus condamnarea inculpatului C. la pedeapsa închisorii cu suspendare sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi a dosarului nr. x/55/2016 al Judecătoriei Arad, care prin sentinţa penală nr. 123/2017, definitivă prin decizia penală nr. 389/A/2017 a Curţii de Apel Timişoara, a obligat partea civilmente responsabilă S.C. D. S.A. în calitate de asigurător al şoferului vinovat de accident să plătească părţii civile A. suma de 15.713,43 lei cu titlu de daune materiale şi suma de 80.000 lei cu titlu de daune morale.

În cadrul acestei ultime hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că autorul accidentului de circulaţie şi implicit asigurătorul său de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nu răspund pentru faptul că ulterior faptei acestuia, soldată cu fractura tibiei părţii civile, aceasta a contactat stafilococul Aureus şi nici pentru zilele de îngrijiri medicale necesare eliminării acestei bacterii şi tratării urmărilor contractării acestei bacterii.

Aceste statuări au fost valorificate în soluţionarea prezentei cauze prin dezlegările date în cuprinsul încheierii de şedinţă din 19 octombrie 2017, urmare cărora tribunalul a soluţionat pricina strict sub aspectul pretenţiilor/cadrului procesual în legătură cu infectarea reclamantei, cu menţiunea că la respingerea în parte a acţiunii civile formulate împotriva pârâtului Spitalul B., prin hotărârea judecătorească sus-menţionată, s-a avut în vedere că invocata solidaritate între pârâţi decurge şi din fapte prejudiciabile ce intră sub autoritatea lucrului judecat, în măsura în care pretenţiile au legătură cu lanţul cauzal pretins neîntrerupt între accidentul rutier şi infecţia nosocomială.

Pentru a se ajunge la concluzia că infecţia plăgii chirurgicale suferită de reclamantă intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 655 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006, atrăgând răspunderea unităţii sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament, s-a reţinut că pe parcursul internării la unitatea spitalicească pârâtă, reclamanta a suferit o infecţie nosocomială în înţelesul Anexei I din Ordinul nr. 916/27 iulie 2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale în unităţile sanitare emis de ministrul sănătăţii publice (în vigoare la data apariţiei, relevării şi evoluţiei/tratării infecţiei).

Instanţele anterioare au avut în vedere, în contra a ceea ce susţine recurentul, atât raportul de primă expertiză medico-legală cât şi raportul de nouă expertiză medico-legală efectuată de către I.M.L. Timişoara care concluzionează că nu există certitudinea unei infecţii nosocomiale, aceasta putând fi contactată în urma accidentului rutier, având în vedere şi bolile preexistente, hipotiroidism, insuficienţă venoasă cronică periferică, obezitate, existând posibilitatea infectării anterior primei internări şi că există posibilitatea unei cauze externe neevidenţiate după internare.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că raportul de noua expertiză medico legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Timişoara nr. 2682/2017/19.06.2018, raport avizat de Comisia superioară medico legală de la nivelul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovoci” Bucureşti, nu îl exonerează pe pârât de răspunderea întemeiată pe art.655 alin.1 lit.a din Legea nr.95/2006, întrucât, conform acestor dispoziţii legale recurentul pârât trebuia să dovedească o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie.

Curtea de Apel, interpretând probele administrate în cauză în integralitatea lor, a stabilit că, cu certitudine, reclamanta a suferit o infecţie nosocomială, această concluzie fiind în concordanţă cu adresa nr. 1038/29.11.2018 a Serviciului de prevenire a infecţiilor asociate asistenţei medicale din cadrul Spitalului B., din care rezultă că pacienta A., internată în secţia de Ortopedie a suferit o intervenţie de plagă în care germenul izolat a fost Staphylococcus aureus pentru ambele recoltări din data de 30.11.2015 şi 21.12.2015.

Mai mult infecţia de plagă a fost raportată ca şi infecţie nosocomială de către medicul curant, iar apoi a fost introdusă în registrul de raportare a infecţiilor nosocomiale către Direcţia de Sănătate Publică Arad aşa cum rezultă din fişa cazului de infecţie nosocomială şi situaţiei infecţiilor nosocomiale (IN) din secţiile SCJUA pe luna ianuarie 2016.

În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. 655 din Legea 95/2006 republicată, impun angajarea răspunderii civile a unităţilor sanitare pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţă a infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie, în mod corect a reţinut curtea de apel că sarcina probei este răsturnată.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că, fiind făcută dovada de către reclamantă că a suferit o infecţie nosocomială, pârâtul spital trebuia să dovedească existenţa unei cauze străine a infecţiei pentru a fi exonerat de răspundere, ceea ce nu a reuşit.

În acest sens, instanţele anterioare au reţinut cu privire la situaţia ulterioară internării în unitatea sanitară, că la momentul internării nu a fost semnalată prezenţa pe corpul reclamantei a unor leziuni (plăgi deschise) de natură a ocaziona presupunerea unei infectări cu stafilococul în perioada de timp scursă de la momentul accidentului şi până la internarea în spital, iar examinările şi analizele medicale la care a fost supusă la internare nu au relevat prezenţa/manifestările stafilococului auriu.

De asemenea, ulterior operaţiei la care a fost supusă din data de 5 noiembrie 2015, reclamanta a rămas în continuare internată în aceeaşi unitate spitalicească, dar în data de 17 noiembrie 2017 înscrisurile medicale consemnează prezenţa unei dehiscenţe de cca 8 cm la polul superior al plăgii chirurgicale, cu secreţii seroase abundente care persistă în zilele următoare, iar la 30 noiembrie 2015, după recoltarea de probe şi efectuarea antibiogramei, se relevă prezenţa stafilococului auriu şi se urmează protocolul medical incluzând administrarea de antibiotice.

S-a apreciat, în mod corect, că prezintă relevanţă faptul că reclamanta a fost externată din spital ulterior apariţiei infecţiei, în data de 31 decembrie 2015, având starea la externare „ameliorat”, urmând reinternări şi tratamente specifice pentru tratarea acesteia, astfel încât fiind făcută dovada apariţiei infecţiei în timpul internării în unitatea spitalicească pârâtă, stătea în sarcina acesteia a face dovada că aceasta a avut o cauză externă.

Invocarea lipsei unor norme legislative imperative, care să îi ofere posibilitatea de a preleva de pe pielea/membranele/mucoasele pacientului probe de natură să releve prezenţa bacteriilor la momentul preluării/internării acestuia în spital sau a faptului că există şi posibilitatea unei autoinfectări sau a unei alte cauze externe respectiv probleme medicale preexistente, apar ca fiind lipsite de relevanţă, în condiţiile în care carenţele legislative nu pot constitui obiect al controlului judiciar ca motiv de nelegalitate încadrabil în dispoziţiile art. 488 Cod procedură civilă, iar o situaţie de fapt care să ateste o împrejurarea susţinută de recurent nu a fost dovedită.

Trebuie precizat că angajarea răspunderii pârâtului în condiţiile art. 655 din Legea 95/2006 este o răspundere obiectivă şi nu subiectivă, neputând fi primite susţinerile din cuprinsul cererii de recurs referitoare la modalitatea corectă de stabilire a diagnosticului, de acordare a tratamentului de angajaţii spitalului, cu respectarea protocolului terapeutic, efectuarea corectă a intervenţiei chirurgicale, aplicarea tratamentului medicamentos corespunzător, informarea reclamantei despre tratamentul aplicat şi despre îngrijirea şi tratamentul pe care trebuia să îl urmeze în perioada postoperatorie sau că reclamanta nu ar fi demonstrat că prin acţiunea angajaţilor spitalului s-a produs prejudiciul invocat.

În aceste condiţii, în mod corect s-a stabilit de către instanţa anteriorară că infecţia plăgii chirurgicale suferită de reclamantă intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 655 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006, atrăgând răspunderea unităţii sanitare pentru prejudiciul cauzat pacientului în activitatea de tratament, deoarece pe parcursul internării la unitatea spitalicească pârâtă, reclamanta a suferit o infecţie nosocomială în înţelesul Anexei I din Ordinul nr. 916/27 iulie 2006 privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale în unităţile sanitare emis de ministrul sănătăţii publice.

Trebuie precizat că, în contra a ceea ce susţine recurentul, în speţă nu au fost reţinute dispoziţiile art.653 alin.1 lit.b din Legea nr.95/2006 referitoare la malpraxis, termen definit ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, ci dispoziţiile Ordinului MSP nr.916 din 27.07.2006, referitoare la infecţia nosocomiala (IN) care se defineşte ca fiind infecţia contactată în unităţi sanitare cu paturi, care se referă la orice boala infecţioasă ce poate fi recunoscută clinic şi/sau microbiologic, şi pentru care există dovada epidemiologică a contractării în timpul spitalizării, dispoziţii incidente în cauză în condiţiile în care reclamanta a dovedit că s-a aflat în această situaţie.

Recurentul a susţinut că răspunderea Spitalului B., în calitate de furnizor de servicii medicale, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament intervine în condiţiile dreptului comun, specific răspunderii civile delictuale, respectiv cele stabilite prin art.1349, 1357, 1358 Cod civil.

Trimiterea legii speciale la prevederile dreptului comun, consecutivă instituirii mecanismului de răspundere potrivit căruia, aşa cum s-a arătat anterior, pacientul nu este ţinut să probeze culpa unităţii sanitare, semnifică ideea reparaţiei integrale conform art. 1385 Cod civil, cu trimitere la dispoziţiile art. 1391 alin. 1 Cod civil care circumstanţiază repararea prejudiciului nepatrimonial, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, astfel încât nu se poate aprecia că au fost încălcate aceste dispoziţii, prin prisma întrunirii condiţiilor necesare angajării răspunderii civile a pârâtului.

Referitor la daunele solicitate de reclamantă, recurentul a apreciat că nu a fost făcută dovada, conform art.249 Cod procedură civilă, că invaliditatea şi pierderea capacităţii de muncă au fost cauzate, exclusiv, de infecţia nosocomială, în această privinţă existând pluralitate de cauze, constând în complexitatea fracturii şi în afecţiunile preexistente, în raportul de expertiză nefăcându-se o estimare a evoluţiei stării reclamantului în lipsa infecţiei nosocomiale.

Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 276 din 20.12.2018 pronunţată de Tribunalul Arad a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Spitalul B., având ca obiect pretenţii, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 51.000 lei reprezentând despăgubiri morale şi a respins restul pretenţiilor de despăgubiri, această soluţie fiind păstrată de instanţa de apel.

Ca atare, în speţă nu se pune în discuţie acordarea unor despăgubiri materiale pentru a se verifica dacă invaliditatea şi pierderea capacităţii de muncă au fost cauzate, exclusiv, de infecţia nosocomială, ci, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de apel, s-a ţinut cont de importanţa valorii lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea durerilor psihice suferite de reclamantă, de suferinţa reclamantei, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite, suma acordată corespunzând principiului echităţii şi proporţionalităţii, fiind de natură a acoperi în mod adecvat şi integral prejudiciul de ordin nepatrimonial suferit de reclamantă ca urmare a contractării infecţiei nosocomiale.

Fiind expuse criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate şi nefiind invocat un motiv de nelegalitate al deciziei atacate sub acest aspect, încadrabil în dispoziţiile art. 488 Cod procedură civilă, în aplicarea dispozițiilor art. 497 şi art. 496 din Codul de procedură civilă, recursul declarat de pârâtul Spitalul B. împotriva deciziei nr.178 din 25 septembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă a fost respins, ca nefondat.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C.pr.civ., recurentul, ca parte căzută în pretenţii în calea de atac a recursului, a fost obligat la plata către intimata - reclamantă a sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecată reduse conform art.451 alin.2 C.pr.civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, solicitate de intimată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că potrivit art. 451 alin. 2 C.pr.civ., „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”.

Articolul sus arătat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea să firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. Aceasta soluţie este conformă, prin raportarea sa la echitate, prevederilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului - pentru că dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, respectiv recunoaşterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesităţi procesuale rezonabile, nu şi a celor care sunt rezultatul unui exerciţiu abuziv al dreptului la apărare.

În aplicarea textului art. 451 alin. 2 C.pr.civ., nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.

Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de recurs, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, constată că onorariul fixat de intimată cu apărătorul său este disproporţionat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 1500 lei, cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.