Nullity of compensation-point cessations upheld; partial quash and remand for restitution of performances

Antecontract de cesiune a punctelor de compensare încheiat anterior emiterii deciziei Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în favoarea persoanei îndreptățite. Constatarea nulității absolute. Cauză ilicită. Eludarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013

C.civ., art. 1179, art. 1235 -1238, art. 1246 - 1247, art. 1572

Legea nr. 1165/2013, art. 21, art. 24, art. 31

H.G. nr. 401/2013, art. 20

În raport cu momentul ales de părți pentru încheierea antecontractelor de cesiune a punctelor de compensare, respectiv anterior emiterii deciziei de compensare în favoarea cedentei, caracterul ilicit al cauzei acestor acte juridice decurge din împrejurarea că, în absența lor, părțile ar fi fost nevoite să încheie contracte de cesiune a dreptului litigios (dreptul cedentei de a obține măsurile reparatorii prevăzute de legea specială – puncte de compensare, în calitate de persoană îndreptățită), caz în care erau incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Sancțiunea nulității antecontractelor operează în aplicarea dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din Codul civil pentru un motiv extrinsec – raportarea părților la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aspect de natură a contura elementul subiectiv, scopul încheierii actelor fiind acela de a păstra beneficiul neplafonării măsurilor reparatorii în compensare, beneficiu stabilit de lege intuitu personae prin art. 24 alin. (1), respectiv în favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia.

Drept urmare, părțile s-au folosit de un mijloc legal (antecontractele de cesiune) pentru un scop ilicit, evitarea incidenței art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel încât Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să procedeze la stabilirea măsurilor compensatorii sub formă de puncte în considerarea calității promitentei cedente de persoană îndreptățită la măsurile compensatorii prevăzute de lege, în cuantum integral, neplafonat, potrivit art. 24 alin. (1) din același act normativ.

Altfel spus, după emiterea deciziei de compensare, cedenta nu ar fi fost beneficiara punctelor (sau a integralității acestora), întrucât, potrivit executării cu bună credință a convențiilor (art. 1170 Cod civil), avea obligația de a încheia cu promitenta cesionară contractele de cesiune a punctelor, astfel cum au convenit prin cele două antecontracte, având în vedere că prin efectul antecontractelor de cesiune nu s-a transferat dreptul asupra punctelor, ci doar s-a convenit o obligație de a face, de fi transmise în viitor, prin încheierea contractelor de cesiune.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 527 din 25 februarie 2020

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia civilă, la data de 24 mai 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat:

- pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare privind numărul de 4.557.750 puncte din Decizia de compensare nr. 13899 din 28.02.2017, emisă de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pentru preţul de 600.000 lei, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x3 din 17.12.2014;

- pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare cumpărare privind numărul de 1.519.250 puncte din Decizia de compensare nr. 13899 din 28.02.2017, emisă de către Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor pentru preţul de 85.000 euro, achitat integral potrivit antecontractului autentificat sub nr. x7 din 12.02.2015;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 august 2017, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtei să achite suma de 6.077.000 lei cu titlu de daune interese ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de pârâtă prin antecontractul autentificat sub nr. x3 din 17.12.2014 şi antecontractul autentificat sub nr. x7 din 12.02.2015, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 18 iulie 2017, pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, în contradictoriu cu reclamanta A. şi cu pârâtul C., prin care a solicitat să se constate că încheierea antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. x3 din 17.12.2014, precum şi a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. x7 din 12.02.2015 a avut loc în urma simulaţiei prin interpunere de persoane, în sensul că adevăratul cesionar din cele două antecontracte nu este A., ci C., constatarea nulităţii absolute a antecontractelor de cesiune autentificate prin încheierea de autentificare nr. x3 din 17.12.2014, precum și a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. x7 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită şi, în consecinţă, să se dispună desfiinţarea actelor arătate cu efecte retroactive, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 326 din 20 iulie 2018, Tribunalul Cluj, Secţia civilă a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei-pârâte reconvenţionale A., invocate prin întâmpinarea pârâtei-reclamante B.

A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului din cererea reconvenţională invocată prin întâmpinare.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamantapârâtă A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., având ca obiect despăgubiri.

A admis, în parte, cererea reconvenţională formulată şi precizată de pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. şi cu pârâtul C. şi, în consecinţă:

A constatat nulitatea absolută a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. x3 din 17.12.2014, precum şi a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. x7 din 12.05.2015.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea simulaţiei antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. x3 din 17.12.2014, precum şi a antecontractului de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. x7 din 12.05.2015.

Au fost respinse celelalte capete de cerere din cererea reconvenţională.

Reclamanta-pârâtă A. a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante B. suma de 21.540 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 27 A din 31 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei tribunalului.

Apelanta a fost obligată să plătească intimatei B. suma de 2.380 lei, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

II.1 Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a respins toate criticile aduse de sentinţei pronunţate de tribunal referitoare la (i) neîndeplinirea elementului obiectiv şi subiectiv al fraudei la lege şi la (ii) nelegalitatea soluției primei instanţe raportat la omisiunea de a se dispune repunerea părtilor în situaţia anterioară şi restituirea prestaţiilor ca efect al constatării nulităţii celor două antecontracte, pronunţând o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta susține că, în speță, nu se verifică frauda la lege.

Astfel cum instanțele de fond au reținut, potrivit art. 1236 alin. (1) din Codul civil „cauza trebui să existe, să fie licită şi morală”.

Raportat la prevederile de la art. 1237 din același cod: „cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”, iar conform 1238 alin. (2) - „cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.”

Totodată, valabilitatea cauzei este prezumată până la proba contrară, astfel cum prevede art. 1239 alin. (2) Cod civil.

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior citate, cauza ilicită atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului în măsura în care ea este comună şi în măsura în care prezumţia de existență a unei cauze valabile este răsturnată.

Frauda la lege presupune (i) un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate şi (ii) un element subiectiv, iar elementul subiectiv presupune intenţia comună a părților de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă; cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ.

Recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel a reținut intenția părților de a eluda dispoziţiile art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013.

Promisiunile de vânzare cumpărare şi contractele de vânzare cumpărare ce au ca obiect puncte de compensare care urmează a fi acordate sau au fost acordate persoanelor îndreptățite sunt mijloacele juridice legale de tranzacţionare a acestora şi nicidecum mijloace aparent legale, astfel cum a reținut în mod eronat instanţa de apel.

Recurenta pretinde că intenţia de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă, respectiv art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, lipseşte.

Contrar raţionamentului instanţei de control judiciar, nu este îndeplinit niciunul dintre cele două elemente ale fraudei la lege (elementul obiectiv şi elementul subiectiv).

În privinţa elementului obiectiv recurenta arată că niciunde în cuprinsul Legii nr. 165/2013 nu există o interdicţie expresă cu privire la încheierea unor antecontracte, precum cele încheiate între recurentă și intimată.

Într-adevăr, plafonarea reţinută şi de către instanţa de apel este prevăzuta la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 astfel: ”În dosarele în care se acordă masuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali sau testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali sau testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).”

În opinia recurentei, interdicţia se aplică în cazul tranzacţionării acestor drepturi nu şi în cazul promisiunii de a le tranzacționa, cum este cazul în speţă.

Rezultă astfel, fără echivoc, că doar în situaţia cesiunilor de drepturi legiuitorul a înțeles să plafoneze valoarea despăgubirilor, iar nu şi în cazul promisiunilor de vânzare-cumpărare şi/sau a contractelor de vânzare-cumpărare de puncte.

În lipsa unei definiţii a noţiunii de tranzacţie din cuprinsul Legii nr. 165/2013 trebuie avut în vedere înțelesul comun al noţiunii, iar conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Romane prin tranzacţie se înțelege „convenţie între două sau mai multe părţi, prin care se transmit anumite drepturi, se face un schimb comercial.”

Astfel, din moment ce prin antecontractele în discuţie nu s-au transmis drepturi (ci doar s-a promis transmiterea unor drepturi) nu se verifică sensul noțiunii de tranzacție avut în vedere de art. 24 din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care nu este incidentă plafonarea menţionată la această normă.

În opinia recurentei, este firesc să nu fie incidentă plafonarea, întrucât chiar dacă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, antecontractele conţin toate clauzele esenţiale ale viitorului contract, între acestea nu se poate pune semnul egalităţii, obiectul celor două convenţii este diferit, iar încheierea unor antecontracte nu garantează nicidecum pe cesionarul drepturilor (recurenta) că se va încheia şi contractul prin care se transmit efectiv drepturile.

Inexistența unei garanţii în acest sens reiese chiar din prezent speţă, în care intimata a refuzat încheierea contractelor în formă autentică şi deci, transmiterea drepturilor în discuţie.

Un raţionament contrar, precum cel al instanţei de apel de validare a opticii instanţei de fond, contravine principiului de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Cât timp nu există o interdicţie expresă în sensul încheierii unor antecontracte, precum cele din cauza de față, nu se poate susţine că încheierea acestora ar îndeplini condiţia obiectivă a fraudei la lege.

În acest context, şi raportat la faptul că recurenta a încheiat cu intimata două promisiuni de vânzare a unor bunuri determinate viitoare, netranslative de proprietate, iar contractul autentic de vânzare prin care urma să fie transmisă proprietatea acestor bunuri trebuia să fie încheiat în termen de 5 zile de la data emiterii deciziei de compensare pe numele intimatei, rezultă că recurenta nu a încercat, nu a eludat şi nici nu a avut intenţia de a eluda prevederile art. 24 ale Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, instanţele de fond în mod greşit au interpretat dispoziţiile legale şi au stabilit că la încheierea celor două antecontracte de vânzare cumpărare a lipsit cauza licită şi morală, iar actele au fost încheiate cu intenţia evidentă de eludare a scopului Legii nr. 165/2013.

În privinţa sancţiunii incidente, în ipoteza necomunicării tranzacţiei prin care s-ar transfera dreptul de încasare a despăgubirii către CNCI, instanţa de apel a reţinut următoarele: ”Curtea reține că dispoziţia legală prevăzută la art. 24 din Legea nr. 165/2013 este una imperativă, iar nerespectarea ei atrage nulitatea, şi nu inopozabilitatea, în condiţiile în care se reține cauza ilicită urmărită de către părți la încheierea actului juridic.”

În opinia recurentei, sancţiunea nerespectării prevederilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 având următorul conţinut: "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care încheie tranzacţii privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire au obligaţia să comunice Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în termen de 15 zile, un exemplar al actului prin care s-a încheiat tranzacţia” este inopozabilitatea tranzacţiei, şi nu nulitatea acesteia.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 şi pentru a produce efectele stabilite de legiuitor trebuie în mod obligatoriu ca aceste tranzacţii (privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire) să fie acte juridice translative de proprietate în ceea ce priveşte drepturile asupra imobilelor (și, evident, comunicate în termen de 15 zile). Doar în contextul în care prin aceste tranzacţii se transmite dreptul titularului către cesionar au aplicabilitate aceste dispoziţii legale şi este obligatorie comunicarea tranzacţiei.

În plus, se poate observa că sancţiunea stabilită de legiuitor pentru necomunicarea tranzacţiei privind drepturi asupra imobilelor care fac obiectul legilor de restituire nu este nulitatea, cum susţine instanţa de apel. Indicii concrete în acest sens se regăsesc chiar la alineatul (6) al aceluiaşi articol 24 unde se reține că „documentele transmise după împlinirea termenului prevăzut la alin. (5) nu se iau în considerare de către Comisia Naţională la emiterea deciziei.”

Practic, dispoziţiile imperative anterior indicate instituie obligativitatea asigurării unei publicităţi (în fața ANRP şi CNCI) a tranzacţiilor prin care se transferă astfel de drepturi.

Or, conform art. 22 alin. (1) din Codul civil „dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.”

În situaţia în care legiuitorul ar fi apreciat că necomunicarea tranzacţiei ar putea îndeplini condiţia obiectivă a fraudei la lege şi că, implicit, prin aceasta modalitate s-ar frauda interesele statului, în mod cert ar fi prevăzut expres sancţiunea nulităţii.

Chiar şi în contextul în care aceste două antecontracte ar fi fost comunicate ele nu puteau produce efecte (emiterea deciziei de compensare pe numele recurentei) deoarece prin aceste antecontracte intimata doar a promis vânzarea către recurentă a celor 6.077.000 puncte pe care urma să le primească şi nu a transmis dreptul de proprietate asupra acestora (cum se întâmpla în cazul contractelor de cesiune).

În acest context, nu se poate reține, cum eronat a procedat instanţa de apel, ca prin mecanismul de a încheia antecontracte de vânzare cumpărare prin care se promite vânzarea de puncte, s-ar fi urmărit deturnarea intenţiei legiuitorului, respectiv aceea de a acorda despăgubiri integrale doar foştilor proprietari şi moştenitorilor legali ai acestora.

În plus, se poate observa că legiuitorul a prevăzut posibilitatea tranzacţionării acestor puncte, urmare a emiterii deciziei de compensare. Astfel, în Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor de la art. 31 din Legea nr. 165/2013 se prevăd următoarele: „(1) În situaţia în care drepturile care decurg din deciziile de compensare se transmit, în tot sau în parte, sau se valorifică parţial în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile ori în numerar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite certificate de deţinător de puncte. (2) În baza deciziei de compensare emise pe numele titularului dreptului de proprietate se emit, cu titlu individual, certificate de deţinător de puncte, în următoarele situaţii: a) în situaţia transmiterii drepturilor recunoscute prin decizia de compensare - dobânditorului de puncte şi, în cazul transmiterii parţiale, pentru punctele netransmise, transmiţătorului de drepturi.”

Astfel, daca după emiterea deciziei de compensare, titularul poate să opteze să transmită (prin vânzare, donaţie etc.) punctele, total sau parţial unei alte persoane, atunci se va emite pe numele acestei persoane un certificat de deţinător de puncte. Se poate observa că legiuitorul a înțeles să diferenţieze şi să aplice un tratament juridic diferit în cazul operaţiunii de cesiune de drepturi litigioase când se transmite dreptul către cesionar (încă din momentul încheierii contractului) şi operaţiunea de vânzare-cumpărare de puncte - ulterioară emiterii deciziei de compensare.

În cazul cesiunii de drepturi, încasarea despăgubirilor este plafonată pentru cesionar, iar în cazul vânzării de puncte nu există nicio plafonare. Din moment, ce legiuitorul nu plafonează în niciun fel încasarea despăgubirilor în ipoteza în care vânzarea de puncte are loc după emiterea deciziei de compensare este inexplicabil de ce s-ar considera că vânzarea acestora, tot după emiterea deciziei de compensare, dar având la baza o promisiune anterioară a părților în acest sens, ar eluda prevederile legale şi ar reprezenta fraudă la lege.

Singura diferență dintre cele două exemple este faptul că în ipoteza a doua părţile și-au promis reciproc înstrăinarea, respectiv dobândirea punctelor, anterior emiterii deciziei de despăgubire, printr-un act distinct de actul de vânzare, act care nu transferă drepturi şi nu oferă certitudini părților cu privire la materializarea unei astfel de vânzări după emiterea deciziei de compensare, cum e cazul și prezenta speţă.

Recurenta susține că trebuie avut în vedere şi demersul juridic efectuat de intimată, respectiv promovarea acţiunii civile înregistrate sub nr. x/33/2014 pe rolul Curţii de Apel Cluj şi declinată la Tribunalul Cluj sub nr. x/33/2014*. Prin aceasta acţiune, intimata solicita obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x3/FFCC şi la stabilirea despăgubirilor potrivit valorii reale de piaţa a imobilului.

Acţiunea a fost înregistrată de pârâtă la data de 06.03.2014, deci anterior încheierii celor două antecontracte de vânzare (data încheierii antecontractelor fiind 17.12.2014 și 12.02.2015) şi a fost soluţionată de Tribunalul Cluj la data de 25.01.2015 prin respingere, soluţia instanţei de fond fiind menţinută de Curtea de Apel Cluj la data de 10.09.2015. După respingerea acţiunii civile nr. x/33/2014* intimata și-a manifestat intenţia de a încheia promisiune de vânzare şi pentru diferenţa de puncte, respectiv pentru cele 1.519.250 puncte - promisiune care s-a concretizat prin antecontractul de vânzare nr. x7 din 12.02.2015.

Rezultă astfel că părţile s-au înțeles să încheie promisiuni de vânzare a punctelor ce vor fi emise în viitor şi nicidecum cesiuni de creanţă. Dacă s-ar fi încheiat cesiuni de creanţă intimata avea obligaţia de a promova acţiunea doar raportat la partea netransmisă din drepturile sale şi nu prin raportare la întregul drept, iar ulterior încheierii celui de al doilea antecontract, avea obligaţia de a aduce la cunoştinţa instanţei de apel faptul că a cesionat toate drepturile sale.

Recurenta susține că încheierea celui de al doilea antecontract este consecinţa directă a respingerii acţiunii formulate de intimata prin care încerca să obțină despăgubiri la valoarea reală de piaţă; prin urmare, nu se poate susţine că prin încheierea celui de al doilea antecontract s-a urmărit fraudarea legii.

Inexistenta unei intenţii de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 reiese inclusiv din faptul că intimata a încasat în 2014 şi 2015 circa 16% (nu 1/10 cum eronat retine şi instanţa de apel) din valoarea despăgubirilor care urmau să fie încasate în următorii 7 ani (dacă întinderea drepturilor ar fi fost cea reclamată cu ocazia încheierii antecontractelor).

Operațiunea calificată drept speculativă, nu a fost altceva decât rezultatul negocierii dintre părți, oferind avantaje ambelor părți implicate, avantaje financiare pe termen scurt intimatei şi avantaje financiare recurentei pe termen de lung, dacă întinderea drepturilor promise de către intimată ar fi fost într-adevăr cea preconizată la momentul încheierii antecontractelor.

Referitor la elementul subiectiv, recurenta susține că această condiție presupune intenţia comună a părților de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă.

Contrar raționamentului instanţei de apel, recurenta susține că din probele administrate în cauză a rezultat în mod cert faptul că elementul subiectiv nu este îndeplinit, nefiind probată existența unei intenţii comune a părților de eludare a dispoziţiilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 de către intimată.

Pe lângă prima condiţie (elementul obiectiv), pentru a se reține existența fraudei la lege (şi implicit pentru a se admite cererea reconvențională formulată de intimată) ar fi fost necesar să se probeze faptul ca părţile au acţionat în conivență pentru a eluda prevederile legale, adică în complicitate; în continuare, recurenta procedează la expunerea unei propuneri de reapreciere a probelor, prin ample trimiteri la interogatoriul administrat intimatei și alte probe ale cauzei.

Recurenta mai susține că sarcina probei existenței intenţiei comune (a conivenței) de eludare a prevederilor de la art. 24 din Legea nr. 165/2013 revenea intimatei, ceea ce în speță nu s-a produs.

În continuare, recurenta susține că se impunea repunerea părților în situaţia anterioară şi obligarea acestora la restituirea prestaţiilor.

În acest context, se arată că instanţa de apel în mod greşit nu a primit critica adusă sentinţei tribunalului cu privire la omisiunea acesteia de a da valoare principiului restitutio in integrum, ca urmare a constatării nulităţii absolute a celor două antecontracte.

Cu privire la aceasta critică, prin decizia recurată, instanța de apel a făcut trimitere la art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă, calificând această cerere drept o cerere nouă formulată direct în apel.

Deși în dezacord cu această dezlegare a curții de apel, recurenta face trimitere la dispozițiile art. 22 din Codul de procedură civilă, așadar la rolul activ pe care ar trebui să îl fi exercitat instanța de fond care ar fi trebuit să pună în discuţia părților necesitatea completării cererii reconvenționale privind constatarea nulităţii absolute a antecontractelor cu solicitarea repunerii pârtilor în situaţia anterioară şi, în consecință, a obligării acestora la restituirea prestaţiilor sau chiar să dispună din oficiu o astfel de măsură, ca efect al constatării nulităţii absolute a celor două antecontracte.

Raportat la situaţia concretă, recurenta susține că instanţa de apel trebuia să cenzureze această omisiune a tribunalului, iar în susținerea acestei critici face trimitere la cele reținute în considerentele Deciziei nr. 13 din 16.03.2009, pronunţată de completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire la interpretarea și aplicarea art. 129 alin. (5) și (6) din vechiul Cod de procedură civilă referitor la posibilitatea instanţelor de judecată investite cu soluţionarea acţiunii în rezoluțiunea sau declararea nulităţii unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi, de a dispune, din oficiu, restabilirea situaţiei anterioare ori repunerea părților în situaţia anterioară.

Dat fiind efectul retroactiv al nulităţii, prestaţiile care au fost executate în temeiul unui act juridic constatat nul nu mai pot fi socotite valabil executate și, în consecinţă, ele sunt supuse restituirii. Prin restituirea acestor prestaţii se ajunge tocmai la înfăptuirea principiului repunerii pârtilor în situaţia anterioară. În aceasta privinţă, în doctrina s-a reţinut ca fără repunerea părţilor în situaţia iniţiala (status quo antequit), desfiinţarea actului juridic nu și-ar atinge finalitatea.

În sfârșit, recurenta arată că în ipoteza admiterii recursului, se impune și casarea și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, nu a fost analizată pe fond de prima instanță, dezvoltând argumente prin care

susține temeinicia acesteia.

II.2. Apărările formulate în cauză

La 27 mai 2019, pârâta B. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în niciunul din motivele prevăzute de dispoziţiile art.488 alin. (1) Cod procedură civilă, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial şi taxă judiciară de timbru.

În termen legal, la 18 mai 2019, recurenta reclamantă-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că în cuprinsul memoriului de recurs a indicat teza de nelegalitate în care se încadrează criticile dezvoltate, astfel încât, intimata solicită în mod nefondat anularea recursului său pentru neîncadrarea sau imposibilitatea încadrării criticilor sal în dispozițiile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motiv pentru care recurenta solicită respingerea acestei excepții.

II.3. Procedura de filtru

După încheierea etapei prealabile a comunicărilor, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Cod procedură civilă a fost analizat în completul de filtru la 15.10.2019, fiind comunicat părților, în vederea formulării unui punct de vedere asupra acestuia, în termenul prevăzut de lege.

Recurenta reclamantă-pârâtă a comunicat acest punct de vedere la 31.10.2019 (data poștei) arătând că aderă la concluziile din raport și solicitând fixarea termenului în ședință publică.

Completul de filtru a fixat termen la 14.01.2020 pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de la data menționată, recursul declarat de reclamanta-pârâtă a fost admis în principiu și s-a stabilit termen în şedința publică de azi. 25.02.2020 pentru analizarea pe fond a recursului; în cuprinsul aceleiaşi încheieri s-au arătat motivele pentru care nu a fost reținută excepția nulității recursului, pe temeiul art. 489din Codul de procedură civilă, astfel cum invocase intimata.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele ce urmează a fi expuse.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut, în esență, două motive de recurs, fără a proceda la încadrarea acestora în ipotezele de casare reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 din Codul de procedură civilă.

În acest context, Înalta Curte apreciază, în aplicarea per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din Codul de procedură civilă, că susținerile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă – când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material -, în ceea ce privește motivele prin care se critică decizia curții de apel din perspectiva confirmării soluției date în primă instanță cu privire la cererea de constatare a nulității absolute, pentru fraudă la lege, a celor două antecontracte de cesiune.

Referitor la a doua categorie de motive de recurs, prin care s-a criticat neanalizarea sau calificarea dată cererii de repunere în situația anterioară ca fiind o cerere nouă în apel, Înalta Curte urmează a le analiza pe temeiul motivului de casare reprezentat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Vor fi analizate mai întâi criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 și ulterior cele ce susțin motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, având în vedere precizările următoare.

Ca regulă generală, criticile prin care se susțin în recurs neregularități de ordin procedural săvârșite de instanța anterioară, ar trebui analizate cu prioritate, întrucât, dacă se constată caracterul fondat al acestora, intervine casarea hotărârii recurate și reluarea judecății, iar potrivit art. 501 alin. (2) din Codul de procedură civilă, judecata va reîncepe de la actul anulat.

În cauza de față regula anterior enunțată nu este operantă, întrucât motivele de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (5) din Codul de procedură civilă sunt subsidiare celor încadrate în pct. (8) și ele se activează sau capătă relevanță, în economia cauzei, numai în situația în care se resping criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor de drept material.

Altfel spus, dacă se confirmă legalitatea soluției asupra cererii reconvenționale prin care s-a constatat nulitatea antecontractelor de cesiune, are obiect chestiunea repunerii părților în situația anterioară.

Așa cum s-a arătat, intimata-pârâtă-reclamantă a formulat cererea reconvențională prin care a solicitat (între altele) constatarea nulității absolute a antecontractelor de cesiune autentificate sub nr. x3 din 17.12.2014 și nr. x7 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită sub forma fraudei la lege şi, în consecinţă, să se dispună desfiinţarea cu efecte retroactive a actelor arătate.

În primul antecontract, promitenta-cedentă B. (intimată, în această etapă procesuală) se obliga să cesioneze recurentei A. un număr de 4.557.750 puncte din totalul punctelor pe care urma să le primească și care vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisă de CNCI în favoarea sa, conform Hotărârii nr. 125/19.03.2012 a Prefecturii jud. Cluj - Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor.

Prin cel de-al doilea antecontract de cesiune, aut. sub nr. x7 din 12.02.2015, promitenta-cedentă B. se obliga să cesioneze recurentei A. un număr de 1.519.250 puncte, din totalul punctelor ce vor rezulta din Decizia de compensare prin puncte ce va fi emisă de CNCI în favoarea sa, potrivit unor clauze similare cu cele din primul antecontract.

În ambele antecontracte, au fost enumerate drepturile urmează a fi cedate, aferente punctelor tranzacționate, prin încheierea ulterioară a contractelor de cesiune: dreptul de a primi certificate de deținător de puncte conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 (în realitate, dreptul rezultând din prevederile art. 31 alin. 2 teza finală din Legea nr. 165/2013); dreptul de a participa la licitații de imobile, organizate în temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (în prezent, textul fiind abrogat); dreptul de a solicita valorificarea în numerar a punctelor, conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Prin hotărârea tribunalului, a fost admisă această cerere, iar sentința a fost confirmată prin respingerea apelului declarat de reclamanta-pârâtă.

Recurenta-reclamantă-pârâtă susține că instanța de apel a înlăturat în mod nelegal criticile sale din motivele de apel cu privire la neîndeplinirea elementului obiectiv și a elementului subiectiv al fraudei la lege, formă particulară a cauzei ilicite.

Nulitatea celor două antecontracte de cesiune a fost solicitată pentru motivul cauzei ilicite, cedenta invocând nulitatea pentru motivul eludării, prin încheierea antecontractelor, în esență, a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora:

”(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).”

Nulitatea contractului este definită la art. 1246 alin. (1) din noul Cod civil, astfel: ”(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

Cauza licită și morală a contractului reprezintă una dintre condițiile esențiale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia, alături de capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul determinat și licit, cerințe reglementate de art. 1179 alin. (1) din Codul civil.

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, astfel cum stipulează art. 1235 din Codul civil, însă, din perspectiva sancțiunii nulității contractului, interesează nu scopul imediat – causa proxima - care este abstract și invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci cauza sau scopul mediat – causa remota – care este concret și variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice.

Motivul de nulitate valorificat în cauza de față este – generic - cauza ilicită, prin urmare, o cauză contrară legii și ordinii publice (art. 1236 alin. 2 Cod civil).

Însă, având în vedere că prin motivele cererii reconvenționale s-a susținut că antecontractele încheiate între părți au constituit mijlocul prin care s-a eludat aplicarea unei norme legale imperative – art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 – rezultă că motivul de nulitate valorificat în cauză privește frauda la lege, formă specială a caracterului ilicit al cauzei, potrivit art. 1237 din Codul civil care prevede astfel: ”Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.”

Astfel cum s-a arătat în doctrină, art. 1237 Cod civil (cu denumirea marginală ”fraudă la lege”) reglementează o formă particulară a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului față, de incidența unei norme legale imperative.

Rezultă că, prin reglementarea fraudei la lege ca un caz special al iliceității cauzei, noul Cod civil surprinde un aspect exterior contractului din care face parte.

Înalta Curte reține că art. 1237 din Codul civil stabilește caracterul ilicit al cauzei prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puțin a uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul.

În speță, în raport cu momentul ales de părți pentru încheierea celor două acte juridice, caracterul ilicit al cauzei antecontractelor de cesiune decurge din împrejurarea că, în absența lor, părțile ar fi fost nevoite să încheie contracte de cesiune a dreptului litigios (dreptul intimatei de a obține măsurile reparatorii prevăzute de legea specială – puncte de compensare, în calitate de persoană îndreptățită), întrucât numai în situația în care cesiunea dreptului litigios are loc înainte de emiterea Deciziei de compensare în puncte în favoarea persoanei îndreptățite, în sensul legilor reparatorii, se creează premisele incidenței art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Contrar celor susținute de recurentă prin motivele de recurs (care s-au referit la vânzarea unui bun viitor, reglementată de art. 1658 Cod civil), Înalta Curte apreciază că, în absența antecontractelor, părțile ar fi avut și alternativa încheierii unor contracte de cesiune a unor creanțe viitoare certe (dreptul la obținerea deciziei de compensare în puncte), potrivit dispozițiilor art. 1572 alin. (1) din Codul civil, caz în care deveneau aplicabile prevederile art. 1572 alin. (2) din același cod care stabilesc: ”Creanța se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.”

Prin urmare, având în vedere cel din urmă text, și în această ipoteză, creanța (dreptul la obținerea punctelor de compensare) se considera transferată la momentul încheierii antecontractelor, în speță, la data de 17.12.2014 și, respectiv 12.02.2015, astfel că, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi fost, din nou, pe deplin operantă.

În sfârșit, încheierea unei cesiuni de puncte era posibil de luat în considerare numai după emiterea Deciziei de compensare în favoarea pârâtei-reclamante, ceea ce în speță a avut loc la o data ulterioară încheierii antecontractelor, astfel cum rezultă din Decizia de compensare nr. 13899 din 28.02.2017, emisă de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pe numele pârâtei-reclamate, persoană îndeptățită la măsuri recparatorii, iar nu terț față de raportul de restituire.

În acest din urmă caz însă, nu ar fi intrat în discuție aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, întrucât de această dată s-ar fi perfectat o tranzacție căreia legea specială îi stabilește în mod direct efectele, prin dispoziții exprese - art. 31 alin. (2) și art. 20 din HG nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Înalta Curte apreciază că această opțiune a legiuitorului se explică prin faptul că după stabilirea punctelor de compensare la valoarea bunului, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în favoarea persoanei îndreptățite, operațiunea juridică de transfer al creanței își pierde potențialul speculativ pentru ambele părți, convenția având, în acest caz, caracter comutativ.

Această ultimă variantă ar fi condus, pentru intimată, la amânarea beneficiului de a încasa imediat o sumă de bani ca preț al antecontractelor de cesiune (chiar dacă o sumă mult inferioară contravalorii punctelor de compensare), iar pentru recurentă, ar fi însemnat anihilarea posibilității de a obține, la un preț derizoriu (16% din valoare), o creanță certă cu scadențe în tranșele stabilite de lege, deci, un câștig substanțial, chiar dacă într-un interval mai mare de timp (5 ani).

Ca atare, în cazul în care părțile ar fi tranzacționat însuși dreptul litigios în oricare dintre variantele anterior expuse, norma de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ar fi operat în defavoarea recurentei, prin acordarea, în mecanismul Legii nr. 165/2013, a unui număr de puncte egal cu prețul plătit de aceasta intimatei, plus un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin.(6).

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod legal a reținut că în speță se verifică atât elementul obiectiv al fraudei la lege, cât și cel subiectiv.

Din perspectiva elementului obiectiv, Înalta Curte, la rândul său, apreciază că părțile s-au prevalat de încheierea acestor antecontracte de cesiune, care, în sine, sunt premise de lege, fiind perfectate în virtutea libertății de a contracta (art. 1169 Cod civil), dar ele reprezintă instrumentele juridice prin care părțile au evitat aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 față de promitenta-cesionară, o normă juridică imperativă defavorabilă recurentei, întrucât măsurile reparatorii constând în puncte de compensare ar fi fost plafonate.

Prin urmare, sancțiunea nulității antecontractelor operează în aplicarea dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din Codul civil, nu pentru un motiv intrinsec (elementul obiectiv), ci din cauza unui motiv extrinsec, exterior acestora – raportarea părților la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, aspect de natură a contura elementul subiectiv, scopul încheierii antecontractelor fiind acela de a păstra beneficiul neplafonării măsurilor reparatorii în compensare, beneficiu stabilit de lege intuitu personae prin art. 24 alin. (1), respectiv în favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia.

Pe parcursul soluționării cauzei, astfel cum și instanța de apel a reținut, părțile nu au prezentat niciun argument plauzibil pentru a se putea reține un alt motiv pentru care au recurs la încheierea unor antecontracte de cesiune, iar nu la încheierea unor contracte de cesiune a drepturilor litigioase, potrivit celor analizate, în condițiile în care recurenta a achitat intimatei și prețul integral al cesiunii, stabilit prin fiecare antecontract.

Drept urmare, părțile s-au folosit de un mijloc legal (antecontractele de cesiune) pentru un scop ilicit, evitarea incidenței art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel încât, CNCI să procedeze la stabilirea măsurilor compensatorii sub formă de puncte în considerarea calității intimatei de persoană îndreptățită la măsurile compensatorii prevăzute de lege, în cuantum integral, neplafonat, potrivit art. 24 alin. (1) din același act normativ.

Altfel spus, după emiterea deciziei de compensare, intimata nu ar fi fost beneficiara punctelor (sau a integralității acestora), întrucât, potrivit executării cu bună credință a convențiilor (art. 1170 Cod civil), avea obligația de a încheia cu promitenta cesionară contractele de cesiune a punctelor (4.557.750 și, respectiv 1.519.250 puncte), astfel cum au convenit prin cele două antecontracte, având în vedere că prin efectul antecontractelor de cesiune nu s-a transferat dreptul asupra punctelor, ci doar s-a convenit o obligație de a face, de fi transmise în viitor, prin încheierea contractelor de cesiune.

Pentru aplicarea sancțiunii nulității absolute a antecontractelor, astfel cum prevede art. 1238 alin. (2) din Codul civil, era necesar ca scopul ilicit să fie comun sau cel puțin cealaltă parte a cunoscut efectiv sau ar fi trebuit să cunoască acest scop în privința cocontractantului.

Dacă în privința recurentei un atare scop s-a impus cu evidență instanțelor de fond, întrucât nimic nu se opunea ca în prezența achitării integrale a prețului cesiunii, recurenta să fi încheiat chiar contractele de cesiune a dreptului litigios, iar nu doar antecontracte de cesiune a punctelor de compensare, și în ceea ce o privește pe intimată s-a impus aceeași concluzie, având în vedere că, între clauzele antecontractelor, prin referiri de detaliu la normele din Legea nr. 165/2013, sunt enumerate explicit ce drepturi vor fi transmise promitentei cesionare după emiterea deciziei de compensare prin puncte pe numele său și încheierea contractelor de cesiune.

Ca atare, și intimata era, la rândul său, în deplină cunoștință de cauză cu privire la plafonarea despăgubirilor în raport cu care ar fi fost calculate punctele de compensare în favoarea recurentei, dacă ar fi încheiat contracte de cesiune a drepturilor litgioase, iar nu antecontractele de cesiune de puncte de compensare, întrucât deveneau incidente dispozițiile art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, curtea de apel nu a identificat vreun motiv sustenabil în legătură cu opțiunea intimatei de a încheia promisiuni de cesiune a punctelor de compensare ce urmau a fi stabilite în favoarea sa de CNCI cu titlu de măsuri reparatorii, în calitate de persoană îndreptățită, cu atât mai mult cu cât anterior promovase o acțiune în justiție prin care solicita obligarea CNCI la soluționarea dosarului său de despăgubire și la stabilirea despăgubirilor ce i se cuveneau, potrivit valorii reale de piață a imobilului, în condițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Acțiunea menționată a fost înregistrată la 6.03.2014 pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/33/2014* (urmare a declinării de la Curtea de Apel Cluj, unde a fost înregistrată), iar pe parcursul soluționării acesteia, au fost încheiate cele două antecontracte de cesiune; sentința a fost pronunțată la 25.01.2015, iar decizia din apel, la 10.09.2015, în timp ce antecontractele au fost încheiate la 17.12.2014 și, respectiv 15.02.2015.

În consecință, în raport de toate aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că intenția de fraudare a legii se verifică și în privința intimatei, care a cunoscut dispozițiile legale și a participat la această operațiune speculativă, încasând de la recurentă, în temeiul antecontractelor, prețul viitoarelor cesiuni, întrucât a urmărit obținerea unui câștig imediat, într-un termen scurt, dată fiind incertitudinea cu privire la momentul la care autoritățile prevăzute de Legea nr. 165/2013 vor proceda la emiterea deciziei de compensare prin puncte în favoarea sa și, mai departe, în cazul valorificării acestora în numerar, data fiind stabilirea, prin dispozițiile legii, a tranșelor anuale de plată a sumelor corespunzătoare.

Înalta Curte reține, contrar celor susținute de recurentă, că frauda la lege, fiind sancționată cu nulitatea absolută potrivit dispozițiilor art. 1238 alin. (2) din Codul civil, este un motiv ce poate fi valorificat de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, conform regimului juridic de invocare a nulității absolute stabilit de art. 1247 alin. (2) și (3) din Codul civil, instanța având chiar obligația de invocare din oficiu a nulității absolute.

Ca atare, în mod corect instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei-pârâte în sensul că prin formularea cererii în constatarea nulității absolute a antecontractelor de cesiune, prin formularea cererii reconvenționale, intimata și-a invocat propria culpă.

Pe de altă parte, având în vedere că art. 1247 alin. (1) Cod civil stabilește că este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, sancțiunea nulității absolute poate fi cerută de orice persoană interesată, așadar și de părți, iar nu numai de terți.

Înalta Curte apreciază că întrucât în cauză se verifică atât elementul obiectiv cât și cel subiectiv specific fraudei la lege, prezumția de valabilitate a cauzei prevăzută de art. 1239 alin. (2) Cod civil a fost răsturnată, întrucât antecontractele au servit ca mijloc pentru eludarea aplicării dispozițiilor imperative ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2014, constatări care conduc la invalidarea cauzei, ca fiind contrară legii.

Recurenta mai susține că dispozițiile art. 24 alin. (2) din legea specială se aplică în cazul tranzacţionării acestor drepturi, nu şi în cazul promisiunii de a le tranzacționa, cum este cazul în speţă.

Se apreciază că o atare susținere deși este corectă, ea ignoră mecanismul constatării nulității antecontractelor pentru fraudă la lege, întrucât, în cauză, nu s-a reținut că plafonarea despăgubirilor, reglementată de acest text, este aplicabilă antecontractelor de cesiune analizate, antecontracte care nu trebuie comunicate ANRP în temeiul art. 24 alin. (5) din lege, întrucât ele nu aduc nicio modificare cu privire la titularul măsurilor reparatorii ce vor fi stabilite prin decizia de compensare.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că nu are relevanță, în circumstanțele cauzei de față, sancțiunea de drept material ce ar fi intervenit dacă nu era comunicată către ANRP o tranzacție care intra în domeniul de aplicare a art. 24 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, după cum, în acest context, nu se poate reține nici incidența prevederilor art. 22 alin. (1) din Codul civil, invocate de recurentă prin motivele de recurs.

Astfel cum s-a arătat, caracterul ilicit al cauzei nu se cercetează în raport cu modul intrinsec de formare a antecontractelor (care sunt permise de lege și valabil încheiate), ci iliceitatea cauzei se manifestă în legătură cu modul extrinsec de raportare a antecontractelor față de incidența unei norme legale imperative, antecontractele fiind doar mijlocul prin care se asigură excluderea de la aplicare a normei imperative în discuție.

Întrucât părțile au recurs la încheierea a unor antecontracte de cesiune a unui număr de puncte de compensare, iar nu a unor contracte de cesiune de drepturi litigioase, raporturile juridice privind finalizarea procedurii instituite de Legea nr. 165/2013 prin emiterea deciziei de compensare în puncte într-un cuantum neplafonat, la valoarea de piață a imobilului pentru care intimata a solicitat măsuri reparatorii, s-au derulat, și după încheierea acestor operațiuni juridice, între intimată și autoritatea implicată în aplicarea Legii nr. 165/2013 - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Ca efect al obligațiilor generate de antecontracte – obligații de a face, de a încheia în viitor contractele de cesiune a punctelor convenite prin fiecare dintre acestea - , după emiterea de către CNCI în favoarea intimatei a Deciziei de compensare nr. 13899 din 28.02.2017, intimata, în absența constatării nulității, avea obligația de a transmite către recurentă numărul de puncte promis prin fiecare antecontract, prin încheierea în

formă autentică a contractelor de cesiune, prețul cesiunii fiind deja încasat, un preț mult inferior valorii creanței.

Drept urmare, pentru punctele pe care le-ar fi dobândit prin cesiune de la intimată, recurenta ar fi dobândit, în limita acestor puncte, și toate celelalte drepturi prevăzute de lege și enumerate de părți în clauzele contractuale: dreptul de a primi certificate de deținător de puncte, conform prevederilor art. 20 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 (în realitate, potrivit art. 31 alin. 2 teza a II-a din lege); dreptul de a participa la licitații de imobile, organizate în temeiul art. 27 din Legea nr. 165/2013 (norma fiind abrogată, în prezent); dreptul de a solicita valorificarea în numerar a punctelor conform art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Scopul mediat al antecontractelor (causa remota) a fost unul ilicit, întrucât, prin executarea obligațiilor asumate prin antecontracte, recurenta ar fi dobândit un număr mai mare de puncte de compensare decât ar fi obținut prin aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, normă aplicabilă dacă ar fi încheiat cu intimata contracte de cesiune de drepturi litigioase sau cesiuni ale unor creanțe viitoare, caz în care, aceste tranzacții trebuiau notificate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 24 alin. (5)din lege.

Date fiind aceste dezlegări, Înalta Curte apreciază că sunt fără obiect susținerile recurentei privind semantica noțiunii de tranzacție, potrivit interpretării literale a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 propuse de aceasta prin motivele de recurs.

Înalta Curte apreciază că recurenta invocă un argument de analogie a tratamentului juridic consacrat în dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum sunt explicitate prin art. 20 din HG nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, în legătură cu pentru tranzacționarea de puncte și tratamentul juridic ce ar trebui aplicat antecontractelor de cesiune analizate în cauză.

Astfel, art. 31 alin. (1) și (2) din lege stabilesc astfel:

”(1) În termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, deţinătorul de puncte poate solicita valorificarea acestora în numerar. Pentru deciziile emise înainte de 1 ianuarie 2017, termenul începe să curgă de la această dată.

(2) Cererea de valorificare se depune, personal/prin mandatar cu procură autentică, la sediul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sau se transmite prin servicii poştale şi de curierat, însoţită, după caz, de decizia de compensare sau certificatul de deţinător de puncte, în original. Certificatul de deţinător de puncte se emite de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în situaţia transmiterii drepturilor recunoscute prin decizia de compensare.”

În acest context, recurenta susține că în cazul cesiunii de drepturi, încasarea despăgubirilor este plafonată pentru cesionar, iar în cazul vânzării de puncte nu există nicio plafonare.

Recurenta apreciază că, din moment ce legiuitorul nu plafonează în niciun fel încasarea despăgubirilor în ipoteza în care vânzarea de puncte are loc după emiterea deciziei de compensare, este inexplicabil de ce s-ar considera că vânzarea acestora, tot după emiterea deciziei de compensare, dar având la baza o promisiune anterioară a părților în acest sens, ar eluda prevederile legale şi ar reprezenta fraudă la lege.

Înalta Curte va înlătura aceste argumente ca nefondate, întrucât edictarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are o rațiune foarte clară constând în anihilarea potențialului speculativ al unor astfel de tranzacții pentru anumite persoane care nu sunt cele îndreptățite la măsuri reparatorii conform dispozițiilor legale și, totodată, se constituie într-o opțiune de politică legislativă de asumare a unui efort bugetar pentru acordarea unor reparații la valoarea imobilelor preluate abuziv de stat, valoare stabilită conform art. 21 alin. (6) din lege, exclusiv în favoarea titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau a moştenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, iar nu în favoarea unor terți, străini de actul abuziv de deposedare.

Cesionarii de drepturi litigioase doar speculează o oportunitate care se poate dovedi a fi foarte oneroasă, iar pe de altă parte, dacă s-ar fi permis stabilirea unor măsuri compensatorii neplafonate în favoarea lor după dobândirea unor drepturi litigioase de la persoanele îndreptățite, finalitatea reparatorie a legii ar fi anulată.

Contrar celor susținute de recurentă, situația nu este identică celei în care legea permite transmiterea de către persoana îndreptățită a punctelor de compensare în favoarea lor prin Decizia CNCI, având în vedere că prin decizia de stabilire a punctelor de compensare persoanele îndreptățite cunosc exact dimensionarea măsurilor compensatorii și le pot tranzacționa la reală valoare a acestora, posibilitate inexistentă câtă vreme dreptul este încă litigios.

În acest context, este util a fi precizat că recurenta însăși a susținut că prin antecontractele încheiate cu intimata, aceasta a beneficiat de 16% din valoarea măsurilor compensatorii, procent de natură a se constitui într-un avantaj financiar imediat, pe termen scurt pentru intimată, în timp ce câștigul său era 84%, ceea ce era de natură a-i asigura un avantaj financiar pe termen lung, dată fiind eșalonarea plăților prevăzută de lege pentru varianta opțiunii de valorificare în numerar, conform art. 31 din lege.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că diferența dintre cele două situații juridice a determinat și o soluție legislativă diferită.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât, prin corecta aplicare a dispozițiilor de drept material, instanțele de fond au constatat nulitatea celor două antecontracte.

Se reține, însă, ca fiind fondat, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă, recurenta a susținut că se impunea repunerea părților în situaţia anterioară, în sensul obligării lor la restituirea prestaţiilor.

În acest context, se arată că instanţa de apel în mod greşit nu a primit critica adusă sentinţei tribunalului cu privire la omisiunea acesteia de a da valoare principiului restitutio in integrum, ca urmare a constatării nulităţii absolute a celor două antecontracte, calificând această critică a apelantei drept o cerere nouă formulată în apel, ceea ce art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu permite.

Recurenta-reclamantă-pârâtă este titulara cererii de chemare în judecată prin care a solicitat executarea silită în natură a celor două antecontracte de cesiune, în timp ce intimata-pârâtă-reclamantă a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat (între altele) constatarea nulității absolute a antecontractelor de cesiune autentificate sub nr. x3 din 17.12.2014 și nr. x7 din 12.02.2015, pentru cauză ilicită şi, în consecinţă, să se dispună desfiinţarea cu efecte retroactive a actelor arătate.

Prin soluția primei instanțe, sub aspectele ce interesează critica analizată, se reține că s-a respins ca neîntemeiată cererea principală și s-a admis în parte cererea reconvențională, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a antecontractelor de cesiune aut. sub nr. x3/2014 şi sub nr. x7/2015.

Astfel cum se poate constata, întrucât pârâta-reclamantă a cerut constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune, aceasta a solicitat și desființarea cu efecte retroactive a actelor juridice atacate, nefiind formulată o cerere și de către reclamanta-pârâtă din perspectiva efectelor nulității.

Cu privire la această solicitare, prima instanță a arătat că respinge restul capetelor din cererea reconvențională, prin care s-a solicitat desființarea cu efect retroactiv a antecontractelor, având în vedere că solicitările formulate nu reprezintă veritabile pretenții, ci consecințe juridice ale aplicării sancțiunii.

Reclamanta-pârâtă a formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin motivele de apel a criticat omisiunea primei instanțe de a da valoare principiului restitutio in integrum, întrucât, constatându-se nulitatea antecontractelor, soluția reclama inclusiv pronunțarea cu privire la restituirea prestațiilor și sancționarea relei-credințe a intimatei, dacă se va confirma nulitatea antecontractelor de instanța de apel.

Înalta Curte reține că nulitatea unui act juridic generează anumite efecte, expres reglementate în noul Cod civil prin art. 1254 și urm.

Art. 1254 prevede astfel: ”(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

(2) Desființarea contractul atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

(3) În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 – 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.”

Norma anterior citată reglementează și sintetizează efectele nulității: retroactivitatea efectelor nulității (alin. 1), desființarea actelor subsecvente actului desființat - resoluto jure dantis resolvitur jus accipinetis (alin. 2), precum și repunerea în situația anterioară – restitutio in integrum (alin. 3), pentru ipoteza în care nulitatea/anularea a fost precedată de executarea prestațiilor, indiferent de câtimea executării sau caracterul acesteia.

Ceea ce recurenta-pârâtă reclamantă a susținut prin motivele de apel este împrejurarea că prima instanță a dezvoltat un raționament incomplet în soluționarea cauzei, întrucât, deși a constatat nulitatea antecontractelor, nu a dispus și restituirea prestațiilor primite în baza actelor juridice desființate.

Reclamanta-pârâtă susține că prima instanță era ținută să dispună în acest sens din oficiu, chiar în absența unei cereri exprese a părților cu un atare obiect, dacă se are în vedere că intimata a solicitat numai generic, desființarea cu efecte retroactive a convențiilor, în timp ce repunerea în situația anterioară nu a fost cerută în mod explicit de niciuna dintre părți.

Totodată, recurenta a precizat în motivele de apel că dacă prima instanță aprecia că era necesară învestirea sa printr-o cerere expresă cu acest obiect, trebuia să solicite precizări sau completări pârâtei-reclamante, în acest sens.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod greșit a calificat această critică din apel a reclamantei ca fiind o cerere nouă formulată direct în apel și pe care a sancționat-o pe temeiul art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, întrucât, argumentele reclamantei erau de natură a susține neaplicarea de tribunal a unuia dintre efectele nulității antecontractelor, soluție ce putea fi dispusă chiar din oficiu.

Astfel cum corect susține recurenta, sub imperiul Codului de procedură anterior, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) și (6) din codul de la 1865, s-a pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite, Decizia nr. 13 din 16.03.2009 prin care s-a respins ca inadmisibil recursul în interesul legii, prin care se solicita a se stabili dacă principiul disponibilității trebuie aplicat în corelare cu cel al rolului activ al instanței, având în vedere că unele instanțe procedau din oficiu la dispunerea măsurilor prin care se concretiza repunerea părților în situația anterioară, consecutiv constatării nulității/anulării unui act juridic civil, în timp ce alte instanțe dădeau prioritate principiul disponibilității și nu dispuneau restabilirea situației anterioare, în absența unei cereri exprese a părților.

Cele arătate în considerentele acestei decizii, puteau servi instanței de apel drept criteriu de orientare în soluționarea criticii reclamantei-pârâte referitoare la această chestiune, chiar sub imperiul noului Cod de procedură civilă care conține dispoziții similare celor de la art. 129 din Codul de la 1865, care se regăsesc în prevederile de la art. 22 din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă.

Se constată că în considerentele acestei Decizii, s-a concluzionat astfel: ”Din moment ce nu se poate reține că instanțele au procedat greșit în adoptarea vreuneia dintre soluțiile examinate și cu atât mai puțin că ar fi adus vreun prejudiciu părților aflate în proces, nu își găsește justificare impunerea unei anumite soluții printr-o decizie în interesul legii.”

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel era ținută să substituie omisiunea tribunalului de a dispune repunerea părților în situația anterioară, fie și din oficiu, pentru o soluționare completă a cauzei, dar și având în vedere solicitarea intimatei de a se dispune desființarea antecontractelor cu efect retroactiv, cerere de natură a profita ambelor părți și care acoperă ansamblul efectelor nulității.

Ca atare, nu numai titularul cererii putea reclama, în apel, nesoluționarea ei de prima instanță, pe temeiul art. 178 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ci și reclamanta-pârâtă ca parte care și-a executat cea mai importantă parte a prestațiilor din antecontracte – plata prețului viitoarelor cesiuni.

Totodată, Înalta Curte constată că nu există nicio rațiune rezonabilă pentru a se da prevalență principiului disponibilității părților în detrimentul principiului rolului activ, în acest cadru, chiar dacă intimata, prin cererea reconvențională a antamat efectul desființării cu efect retroactiv a antecontractelor, iar recurenta a susținut și prin motivele de apel că era necesară repunerea în situația anterioară, prin obligarea la restituirea prestațiilor executate în baza convențiilor desființate

De altfel, în doctrină s-a arătat că, în esență, efectul nulității este unul singur, exprimat în adagiul quod nullum est nullum producit effectum, efect care se produce diferit, după cum, până la declararea sau constatarea sancțiunii nulității, contractul a fost sau nu executat între părți, a fost urmat sau nu de încheierea unor acte juridice subsecvente; intervenirea acestor situații juridice, face ca efectul esențial să se multiplice în mai multe efecte, a căror producere reclamă necesitatea aplicării principiilor enunțate în art. 1254 din Codul civil.

Prin repunerea în situația anterioară se epuizează efectele juridice ale raportului juridic dedus judecății, efectele nulității - generale și obligatorii în planul dreptului substanțial - fiind operante de la data constatării incidenței sancțiunii.

În caz contrar, s-ar menține situația litigioasă dintre părți care ar fi obligate să declanșeze un nou proces, ceea ce echivalează cu producerea unei vătămări procesuale, inclusiv pentru recurentă.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 și cu aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de reclamanta-pârâtă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.