Balancing freedom of expression and privacy rights in press defamation claims involving public figures

Acţiune în pretenţii. Daune morale. Aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţă privată. Criterii stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

C.civ., art. 75, art. 1347, art. 1357, art. 1373

C.E.D.O., art. 10

Învestite fiind cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanțele au obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate pretins a fi încălcate şi a dreptului la libertatea de exprimare.

Pentru a concluziona dacă sunt incidente dispoziţiile art. 75 alin. 2 din Codul civil, având în vedere că cele două drepturi sunt recunoscute şi protejate în mod egal atât de legislaţia naţională, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, analiza conflictului între cele două drepturi se impune și prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul; interesul public pentru tema dezbătută; buna-credinţă a jurnalistului; raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare.

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, şi anume : contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști; calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă; comportamentul anterior al persoanei în cauză înainte de difuzarea ştirilor sau faptul că informaţiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare; conţinutul, forma şi repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informațiile au fost publicate într-un cotidian local sau național, dacă articolele au fost însoțite de caricaturi sau imagini defăimătoare și care au fost consecințele difuzării acestor articole; circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie şi dacă a existat un acord prealabil al reclamantului în acest sens, natura sau gravitatea intruziunii în viaţa sa privată.

În acest context, după analiza criteriilor enunțate, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, instanţa de judecată are a analiza dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității, invocând în acest sens motivele pertinente și suficiente la care se referă instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența referitoare la libertatea de exprimare.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 121 din 22 ianuarie 2020

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii SC B. SRL, în calitate de comitent, şi C., în calitate de angajat (prepus) al acestei societăți, pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată.

La termenul din 24.10.2016, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Vaslui.

Hotărârea pronunţată de judecătorie:

Prin sentinţa civilă nr. 2046 din 24.10.2016, Judecătoria Bârlad a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanță:

Prin sentinţa civilă nr. 1002 din 26.12.2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii SC B. şi C., angajat la SC B. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale. Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1.100 lei, cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru şi onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 al. 2 C.proc.civ.

Cererea de apel şi hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Cabinetul Avocat D., reclamantul A. și pârâții SC B. SRL şi C.

Prin decizia nr.223 din 02.04.2018, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, apelul formulat de Cabinetul de Avocat D. și, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii SC B. SRL şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1002/2017 pronunţată de Tribunalul Vaslui, Secţia civilă.

A fost admis apelul formulat de reclamantul A. şi a fost schimbată în parte hotărârea, în sensul că au fost obligaţi pârâţii să-i plătească reclamantului suma de 2.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu contravin prezentei decizii.

S-a respins cererea apelantului-intimat A. de obligare a intimaţilor-apelanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Cererile de recurs și apărările formulate în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamantul A. şi pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. au formulat recurs.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel și a cheltuielilor ce vor fi efectuate în recurs.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. l pct. 8 C.proc.civ., criticile recurentului reclamant au vizat următoarele aspecte:

În mod greşit, instanţa de apel a respins apelul împotriva sentinţei civile nr. 1002/2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, reţinând că hotărârea primei instanţe este legală, deoarece judecătorul fondului a analizat pe larg, „din punct de vedere conceptual”, toate cerinţele legale vizând angajarea răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, în esenţă, a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că, în speţă, sunt pe deplin îndeplinite cerinţele legii privind angajarea răspunderii civile delictuale, nu a ţinut cont de faptul că, în motivarea apelului său, a expus pe larg faptele şi situaţiile nereţinute de instanţa de fond ca fiind comise de părţi, neanalizându-le şi, prin aceasta, neluându-le în considerare la stabilirea gravităţii faptelor comise de pârâţi şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Recurentul-reclamant consideră că era obligaţia instanţei de apel de a proceda la analizarea fiecărui aspect în parte nereţinut de instanţa de fond, stabilind dacă acestea se circumscriu cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi de a consemna, în motivarea apelului, realitatea şi concludenţa acestora. În acest sens, recurentul a făcut referiri la conținutul articolelor publicate în 25.04.2016, 4.05.2016, 21.05.2016, ce nu ar fi fost analizate de instanțele fondului, pentru a se constata existența unei campanii de presă și reaua-credință a jurnaliștilor care nu au nicio probă pentru a dovedi veridicitatea susținerilor că el ar fi semnat, alături de directorii instituției, centralizatorul de plăți, aceștia acționând cu scopul clar de a determina organele de urmărire penală să înceapă cercetările împotriva sa.De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că, în raport de faptele reţinute în sarcina pârâţilor, suma de 2000 de euro, acordată de instanţa de fond şi menţinută în apel, cu titlu de despăgubiri, este derizorie, considerând că, prin acordarea unei asemenea sume, s-ar crea un precedent care ar da posibilitatea oricărei persoane influente de a solicita unui ziar să declanşeze o campanie umilitoare şi batjocoritoare împotriva unei persoane care a deranjat, într-un fel sau altul. Recurentul a susținut și faptul că se consideră persoană publică, deoarece lucrează în calitate de funcționar public, într-o instituție publică, în raporturi directe cu publicul, că este o persoană extrem de bine cunoscută la nivel local, ocupând funcții politice și publice, bucurându-se de notorietate, astfel încât daunele acordate s-ar fi cuvenit a fi majorate, aceste aspecte nefiind reținute de instanța de apel.

În acest context, recurentul a susținut că instanța de apel nu a analizat efectele pe care publicarea articolelor incriminate le-au produs asupra sa și a familiei sale, existând chiar și o supraveghere a persoanei sale, conform adresei nr. 17/P/2016 a DNA – Serviciul Teritorial Iași, și o agravare a stării sale de sănătate.

Prin recursul formulat, pârâţii SC B. SRL şi C. au solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. l pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Recurenţii-pârâţi au susţinut admiterea recursului, întrucât motivele avute în vedere la atacarea sentinţei de fond subzistă și în ceea ce privește atacarea deciziei pronunțate în apel, raportat la reținerea greșită a depăşirii limitelor impuse de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurenții au susținut că autorul articolului a acţionat cu bună credinţă, fiind aduse în atenţia publicului probleme de interes public cu privire la gestionarea fondurilor bugetare şi europene, la virarea ilegală, ca subvenție agricolă, a unei sume de 150.000 euro numitului E. și la paguba produsă în acest fel APIA Vaslui.

Astfel, în documentarea articolelor, au fost prezentate, în ediţiile ziarelor din data de 20.05.2016 şi din 27.04.2016, înregistrarea video a numitului E. și așa-zisul angajament de plată al acestuia, dat în faţa lui A., în calitate de Consilier Juridic al APIA Vaslui. Articolele pe subiectul acestei plăţi, făcute către o persoană neîndreptățită la aceasta, sunt documentate temeinic şi au la baza însăși declaraţia numitului E. pe care autorul articolului a prezentat-o pe suport CD-video și care se află dobândită probatoriului încă de la instanţa de fond. În acest sens, niciuna din instanţe fondului nu tratează legalitatea situaţiei de fapt, prezentată în articole, care este, în opinia pârâților, esența acestora, interesând nu persoana sau moralitatea reclamantului, ca persoană fizică, ci ca funcţie publică, în raport de obligaţiile necesare, conform demnităţii pe care o ocupa.

De asemenea, însuși reclamantul, la instanţa de fond, a depus înscrisuri din care rezultă neglijenţa persoanelor responsabile din cadrul APIA Vaslui, în plata şi recuperarea sumelor plătite nelegal, iar autoritatea care a descoperit neregula a fost Curtea de Conturi a României, sursa primei informaţii care a condus la concluzia că s-a comis o neregulă în cadrul APIA Vaslui, constatată printr-o sesizare telefonică, primită de la APIA Bucureşti, în data de 11.04.2016.

Contrar celor susţinute în considerentele deciziei instanţei de apel, cu referire la suferinţa psihică a reclamantului şi la faptul că a suferit un prejudiciu moral, fiindu-i afectate atributele referitoare la onoare, reputaţie, demnitate, recurenţii-pârâţi apreciază că aceste susţineri nu pot fi sub formă de supoziţie, ci ele trebuie măcar palpabil dovedite, lucru care, în cauză, nu s-a întâmplat, reclamantul ocupând aceeaşi funcţie în cadrul APIA Vaslui şi neexistând vreo schimbare de poziţie sub aspectul reputaţiei.

În considerentele sentinţei apelate, cât şi a deciziei instanţei de apel nu se detaliază cu claritate ce anume din atitudinea jurnaliştilor echivalează, stricto senso, cu o eventuală faptă ilicită, astfel încât cele două hotărâri apar ca fiind netemeinice cu privire la fondul articolelor şi a subiectului dezbătut, de interes public indiscutabil, cât şi de funcţia publică a reclamantului, ziariştii fiind, în acest caz, expres apăraţi de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, recurenţii-pârâţi au susţinut că, în mod neîntemeiat, a considerat atât reclamantul, cât şi instanţele fondului că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 Cod civil, întrucât au arătat, în articolele menţionate, că reclamantul este „un fost procuror condamnat pentru fapte de corupţie, ajuns consilier juridic la APIA Vaslui”, recurenții învederând că însuşi reclamantul a recunoscut aspectele menţionate, respectiv că a deţinut calitatea de procuror, precum şi că a suferit o condamnare pentru fapte de corupţie, neinteresând, în tratarea subiectului de presă, şi nefiind obligaţia ziaristului sau a comitentului de a proceda la calcularea unor termene de prescripţie sau reabilitare ale reclamantului.

Recurenţii-pârâţi au invocat pe larg jurisprudența Curții Europene (hotărârile în cauzele Goodwin contra Marii Britanii, Constantinescu contra României, Dalban contra României, Handyside contra Regatului Unit, Cumpănă și Mazăre contra României, Radio France contra Franței) şi au solicitat ca, la soluţionarea recursului, să se aibă în vedere că libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Convenţie, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de aceasta, iar situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii se circumscrie acestuia.

Din perspectiva dispoziţiilor Codului civil, coroborate cu deciziile Curții Europene în materie, în opinia recurenţilor-pârâţi, nici societatea SC B. SRL, în calitate de comitent, şi nici prepusul acesteia nu au săvârşit vreo faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și a dispozițiilor legale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului relevante în această materie, Înalta Curte reține următoarele:

Prin criticile formulate în conținutul recursului, încadrate formal în dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recurentul reclamant impută instanței de apel, în esență, nemotivarea deciziei pronunțate, ce ar decurge din necercetarea ansamblului motivelor de apel, neanalizarea conținutului concret al articolelor de presă incriminate, neluarea în considerare a calității sale de persoană publică, cu notorietate pe plan local, neobservarea efectelor prejudiciabile suportate și a gravității faptelor imputate, cu consecința stabilirii unui cuantum derizoriu al despăgubirilor acordate în cauză, critici ce se circumscriu pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., în teza privind „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază”.

Din unghiul recursului exercitat de recurenții pârâți, criticile acestora vizează neanalizarea ansamblului elementelor libertății de exprimare și absența unei motivări pertinente privind existența unui subiect de interes public și exercitarea dreptului la liberă exprimare de către jurnaliști cu bună-credință, în limitele prevăzute de art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 75 din Codul civil. În același sens, se reproșează instanței de apel neanalizarea circumstanțelor cauzei, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, enunțată în conținutul motivelor de recurs, precum și aplicarea greșită a normelor de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, motive ce s-ar putea circumscrie pct. 6 și 8 ale art. 488 C.proc.civ..

Or, reținând că toate părțile litigante critică soluția adoptată în cauză, din perspectiva nemotivării deciziei instanței de apel, precum și a neanalizării depline a elementelor de fapt ce trebuie subordonate dispozițiilor legale relevante și incidente speței deduse judecății și în considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, ce nu permite instanței de recurs reaprecierea probelor și reconsiderarea situației de fapt, atribut exclusiv al instanțelor fondului, precum și din perspectiva necesității ca instanța de recurs să realizeze un examen de legalitate cu privire la o decizie ce nu este afectată de viciul nemotivării, Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate ale reclamantului, pretins a fi încălcate, şi a dreptului la libertatea de exprimare a pârâţilor, cu privire la care aceștia au susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

Într-o asemenea ipoteză, având în vedere că cele două drepturi sunt recunoscute şi protejate în mod egal atât de legislaţia naţională, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi, și prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, va fi apreciat ca fiind incident art. 75 alin. 2 din Codul Civil.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul şi contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012.

Un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști.

În cauză, intimaţii pârâţi s-au apărat, invocând faptul că articolele publicate prezentau un subiect de interes general, în condiţiile în care aceștia relatau faptul că unei anumite persoane i s-au acordat, fără temei legal, subvenții agricole în cuantum de 150.000 euro, din fondurile APIA Vaslui, fără ca persoanele responsabile, cu atribuții în acest domeniu, să se autosesizeze.

Or, este important de determinat dacă există, în cauză, un subiect de interes general și dacă referirile la persoana reclamantului erau cele care au determinat elaborarea acestor articole sau acestea au fost făcute doar contextual sau tangențial, iar analiza articolelor trebuie să fie ea însăși una contextuală și coroborată.

Un al doilea criteriu de analizat este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai laxă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau ştirile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată, libertatea de exprimare a ziariştilor sau a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

În acest punct, instanța de apel va trebui să analizeze și susținerile reclamantului, sigur, făcute în contextul invocării gravității faptelor imputate pârâților, potrivit cărora se consideră persoană publică, cu notorietate, cel puțin pe plan local.

Corelativ, trebuie reținută, în cauză, calitatea de jurnalist a autorului articolele pretins defăimătoare și particularitățile analizei dreptului la liberă exprimare, în cazul jurnaliștilor, raportat la dreptul publicului de a fi informat în mod corect despre subiectele de interes general.

Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudența instanţei europene, s-a arătat în acest sens că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea ştirilor sau faptul că informaţiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.

Un alt criteriu de analizat este cel referitor la conţinutul, forma şi repercusiunile publicării articolelor, respectiv dacă informațiile au fost publicate într-un cotidian local sau național, dacă articolele au fost însoțite de caricaturi sau imagini defăimătoare și care au fost consecințele difuzării acestor articole.

În cazul dedus judecății, se invocă de către reclamant împrejurarea că publicarea articolelor a atras supravegherea sa sau ar fi putut atrage consecințe penale. Or, instanța de apel va trebui să analizeze, în contextul particular al cauzei, dacă riscul supunerii unei persoane, în calitate de funcționar public, la o anchetă penală, ca urmare a publicării unor articole de presă reprezintă sau nu un prejudiciu ce decurge dintr-o pretinsă faptă ilicită.

Un alt criteriu de analizat vizează circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie şi dacă a existat un acord prealabil al reclamantului în acest sens. În cadrul aceluiaşi criteriu sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantului, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate. Or, se observă că, și în acest punct, există puncte de vedere diferite ale părților pe care instanța de apel va trebui să le clarifice și să le ofere un răspuns adecvat.

În același context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, precum şi de la atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunțate ca fiind calomnioase.

Această distincţie este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată (în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie), însă, în această din urmă ipoteză, se pretinde celui care afirmă să facă dovada bunei-credințe.

În acest context, trebuie observat și faptul că hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care ar putea afecta reputația părții vătămate (cauza Radio France si alții c. Franței).

În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus.

În cauza dedusă judecății, instanța de recurs apreciază că aceste componente esențiale nu au fost analizate în concret de către instanțele de fond, care s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare și la o analiză de ordin general, instanța de apel preluând în mare măsură considerentele primei instanțe care, de asemenea, enunțase, în mod predominant, considerente teoretice despre drepturile aflate în conflict.

În același sens, instanța de apel care a confirmat soluția pronunțată de prima instanță, nu a făcut propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței dispuse în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, reglementate în plan intern.

În acest context, după analiza criteriilor enunțate, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, luând în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie, va trebui analizat de către instanța de apel dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a pârâților este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă; urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică și îndeplinește condiția proporționalității, invocând în acest sens motivele pertinente și suficiente la care se referă instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența referitoare la libertatea de exprimare.

În urma acestei analize concrete și particulare a circumstanțelor cauzei deduse judecății, instanța de apel va trebui să statueze dacă fapta celor doi pârâţi se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. 2 din Codul Civil, respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 și 1373 Cod civil.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, după evaluarea concretă a conținutului articolelor publicate și a probelor care le susțin, și după analiza particulară a respectării dispozițiilor art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 alin. 6 din Constituţie, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanțială care să corespundă garanțiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esențiale ale părților, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1347, 1357 și 1373 Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor, respectiv a comitentului acestuia, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

Pentru argumentele expuse și în considerarea unei judecăți unitare a cauzei, constatând întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C.proc.civ., a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva deciziei civile nr. 223/2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă; a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.