Ethnic persecution refugee status: requirement of official documentary evidence versus witness testimony under Government Order 105/1999 and Law 189/2000

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 320 din 8 iunie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei B.M., formulată în contradictoriu cu Casa de Pensii a județului Caraș-Severin, a anulat hotărârea acesteia, nr. 275 din 4 februarie 2004 și a obligat-o să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada septembrie 1940 - 6 martie 1945.

În motivare, instanța a reținut că, deși actul eliberat de Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale nu atestă calitatea de refugiată, din motive etnice, din Ardealul de Nord, a reclamantei, această calitate este dovedită cu declarațiile martorilor P.A. și R.N.

Împotriva sentinței, Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și susținând că situația de refugiat trebuie dovedită cu acte oficiale, declarațiile martorilor fiind insuficiente pentru acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Recursul este întemeiat.

În adevăr, H.G. nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, stabilește prin art. 4 alin. (1), că dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1, se face cu acte oficiale, dovadă pe care reclamanta nu a făcut-o.

Alin. (2) al textului menționat, privitor la proba cu martori pe care instanța îl evocă în considerentele sentinței, a fost, însă, greșit aplicat, întrucât textul precizează că dovada persecuției etnice se poate face prin declarație de martori, „în lipsa actelor oficiale”.

Or, în cauză reclamanta nu a depus diligențe pentru a obține acte de la unitatea militară specializată din Pitești și nici de la autoritățile locale, pentru a dovedi, așa cum pretinde, că a locuit cu părinții săi, în localitatea Cuzăplac, județul Sălaj și că s-a refugiat după 6 septembrie 1940, în comuna Răchițele, județul Cluj.

Din aceste motive, concluzia instanței potrivit căreia lipsesc actele oficiale și dovada refugiului poate fi făcută exclusiv cu martori, este greșită.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este netemeinică și nelegală și, ca atare, urmează ca prin admiterea recursului, să fie desființată.

Cauza va fi trimisă la aceeași instanță, pentru rejudecare, instanța de trimitere urmând să administreze și proba cu acte (înscrisuri de la U.M. Pitești, de la Primăriile comunelor Cuzăplac, județul Sălaj și Răchițele, județul Cluj), privind părinții reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 320 din 8 iunie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2005.