Guarantee Fund appeal rejected: guarantee cap applies per contract, insurer must assess leasing company's claim.

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

Constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.02.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 10252/19.12.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/28.06.2016, solicitând anularea deciziei nr. 12052/19.12.2017, obligarea pârâtului la soluţionarea pe fond a cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.06.2016, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4162 din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a anulat decizia nr. 12052/19.12.2017 emisă de pârât, a obligat pe pârât să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/28.06.2016 şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că instanţa de judecata a interpretat greşit legislaţia aplicabila respectiv prevederile din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor formulează cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

- calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 lit. b) din legea nr. 213/2015,

- mandatul acordat de societatea de leasing în calitate de proprietar şi finanţator al bunului, confirmă faptul că asiguratul potrivit art. 2199 alin. (2) C. civ. are dreptul în nume propriu să efectueze orice act juridic în relaţia cu FGA sau cu asigurătorul având calitatea de creditor de asigurare,

- aplicarea plafonului maxim de garantare raportat la calitatea de unic creditor al societăţii de leasing sau al utilizatorului, indiferent de numărul creanţelor de asigurare.

Susţine că la nivel jurisprudenţial se conturează din hotărârile judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, competentă în soluţionarea unor asemenea litigii, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, diferite tipuri de soluţii.

În opinia recurentului, condiţiile de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care se cere sesizarea este în curs de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţă învestită cu soluţionarea recursului şi care urmează să judece litigiul în ultimă instanţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

5.1. În ceea ce priveşte sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit art. 519 Noul C. proc. civ., respectiv dezlegarea înţelegerii şi definirii, formulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 519 Noul C. proc. civ. pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Potrivit art. 519 Noul C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

1) existenţa unei cauze aflată în curs de judecată;

2) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

3) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

4) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

5) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

6) chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

După o analiză a acestor condiţii se constată că primele condiţii sunt îndeplinite pentru că există o cauză în curs de judecată, instanţa care ar trebui să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este una care judecă în ultimă instanţă şi cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi.

Însă, referitor la una din celelalte condiţii, cea a "noutăţii", se constată că nu este îndeplinită în speţă.

Această condiţie a "noutăţii" trebuie privită ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică unitară deja intervenită în rândul instanţei judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

În speţă, condiţia noutăţii nu este îndeplinită în cauză deoarece, chiar dacă nu a statuat printr-o decizie într-un recurs în interesul legii (situaţie care nu a apărut probabil pentru că nu a existat practică neunitară), există o practică constantă a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa modului de interpretare dacă societăţile de leasing sunt creditori de asigurare.

Or, în aceste condiţii, nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în discuţie nefiind o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare care să reclame intervenţia instanţei supreme prin Completul de dezlegare a unei probleme de drept în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Prin urmare, nefiind îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 519 Noul C. proc. civ., va fi respinsă cererea formulată de recurentul -pârât.

5.2. În ceea ce priveşte recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele în continuare arătate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deşi pârâtul invocă şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin(1), pct. 6 C. proc. civ., nu formulează critici concrete şi nu aduce argumente în susţinerea acestui motiv de casare, criticile formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor fiind formulate exclusiv în susţinerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanţă a interpretat condiţiile legale de aplicare a prevederilor din Legea nr. 213/2015.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) cu cerere în plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 213/2015, având în vedere prejudiciul cauzat acestuia în urma accidentului de circulaţie produs de conducătorul unui autovehicul asigurat la B. S.A..

Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că prin Decizia litigioasă pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolvenţei B. S.A. Acest aspect a fost şi este confirmat de altfel, şi prin plăţile efectuate către reclamant până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON.

În cuprinsul Deciziei contestate recurentul-pârât a reţinut calitatea reclamantului de creditor de asigurare însă a apreciat că solicitarea formulata de aceasta nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, fiind considerată un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţa, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Dispoziţiile legale relevante din Legea 213/2015 sunt următoarele:

Art. 4 alin. (1) lit. a) teza i - creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă;

Art. 4 alin. (1) lit. b) (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;

Din interpretarea acestor dispoziţii, Înalta Curte constată că atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare (independent de folosirea în conţinutul definiţiei a singularului sau, după caz, pluralului - de altfel, pe parcursul legii, în privinţa acestora legiuitorul a fost inconsecvent, folosind şi în privinţa noţiunii de creanţă singularul, spre exemplu în cuprinsul dispoziţiilor art. 17, motiv pentru care categoria gramaticală în discuţie nu poate fi considerată, în cazul de faţă, un reper coerent de interpretare), au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare), în speţă fiind vorba despre un contract de asigurare de răspundere facultativă (contractul CASCO) încheiat de B. S.A. cu asiguratul, asigurat având în acelaşi timp şi calitatea de utilizator în cadrul unui contract de leasing încheiat cu reclamantul A..

Prin urmare, în opinia Înaltei Curţii, plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment,,) trebuie interpretat ca fiind aplicabil creditorului de asigurare prin raportare la câte un singur contract de asigurare (CASCO sau RCA), fiind incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin decizia nr. 12052/19.12.2017 emisă de pârât, cererea de plată formulată de reclamantă pentru aducerea la starea anterioară a autoturismului cu nr. x, avariat la data de 11.09.2015 şi asigurat facultativ la S.C. B. S.A., a fost respinsă pe considerentul că suma de bani care i s-ar cuveni de la FGA ar fi de doar 450.000 RON şi că această sumă i-a fost deja achitată pentru alte cereri de plată, astfel că suma de bani pretinsă prin cererea de plată nr. x/28.06.2016 nu s-ar mai justifica la plată.

De asemenea, s-a reţinut prin decizia contestată şi motivul subsidiar potrivit căruia nu au fost identificate actele care să ateste îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către asigurat, respectiv achitarea ratelor de primă restante, respectiv ratele nr. 47 şi 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare, stabilite prin contractul Casco nr. x/31.10.2011.

Prin urmare, din perspectiva primului motiv de respingere a cererii de plată, decizia emisă de pârât este nelegală şi vătămă dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată, respectiv condiţiile de acordare a despăgubirilor solicitate.

În ceea ce priveşte motivul de respingere a cererii de plată referitor la nedepunerea dovezilor privind plata ratelor de primă restante, respectiv ratele nr. 47 şi 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare, stabilite prin poliţa Casco nr. x/31.10.2011, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, rata nr. 47 era scadentă la data de 15.08.2015, iar rata nr. 49 la data de 15.09.2015.

Conform condiţiile de asigurare, prima de asigurare trebuie plătită până la data de 15 a lunii următoare datei scadente, pentru ca asiguratul să poată beneficia de despăgubiri pentru eventualele daune produse în termenul de păsuire, care este de 15 zile calendaristice de la data scadenţei ratei.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că suma reprezentând rata de primă nr. 47, scadentă la data de 15.08.2015, a fost achitată de către asigurat anterior datei de 15.09.2015, cu respectarea termenului prevăzut la art. IX 28-29 din condiţiile de asigurare, iar evenimentul s-a produs la data de 11.09.2015

În ceea ce priveşte neachitarea ratei de primă nr. 48, scadentă la 15.09.2015, aceasta nu poate constitui motiv de respingere a cererii de plată pentru evenimentul produs anterior datei scadente, respectiv la data de 11.09.2015, întrucât la data producerii accidentului de circulaţie contractul de asigurare era valabil.

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 519 C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4162 din 17 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.