Application of the 450,000 RON guarantee cap to subrogated regression claims: per-claim vs. per-creditor limit under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 21.02.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 3365/29.12.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/14.03.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.146 RON, precum şi obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3396 din 02 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a anulat Decizia nr. 3365/29.12.2016, a obligat pârâta să soluţioneze cererea formulată în termen de 30 de zile, a respins în rest cererea şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată compuse din: 200 RON - taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat redus - 1.500 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015 - greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asiguratorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asiguratorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

În concluzie, contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite ca şi creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicata, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plata suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile FGA, urmând in acest sens procedura administrativa de plata reglementata de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor si limitelor impuse de acest act normativ.

În aceste condiţii, contestatoarea a formulat cerere de plata la FGA ca si creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Interpretarea dată de prima instanţa dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că, plafonul de 450.000 RON se aplica pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B., adaugă la lege, dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilind o cu totul alta situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate.

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd in mod expres si neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În măsura în care, legiuitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţa de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanţa de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare".

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA NU preia funcţiile unui asigurator, astfel cum stabileşte explicit si neechivoc dispoziţia art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate ".

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, nu stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de "continuator" sau "succesor" al B. S.A. - sau al oricărui alt asigurator aflat in faliment - ci statuează, in chiar primul articol al legii, ca subscrisa este o instituţie de drept public, având o funcţie administrativa, in exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, in sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări sa îşi realizeze creanţele de asigurări, certe, lichide si exigibile din fondurile noastre, in cazul falimentului unui asigurator, urmând o procedura administrativa, necontencioasa, care se finalizează prin emiterea de către subscrisa a unor acte administrative, respectiv Notificare de plata sau Decizie de respingere.

Pe de alta parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurator, ci doar reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment.

Contrar celor reţinute de către prima instanţa, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

De asemenea, procedura administrativă de plată se desfăşoară prin intermediul FGA şi se află în strânsa legătura şi în totala interdependenţă cu procedura falimentului asiguratorilor.

Rezulta că înscrierea creanţei A. în tabelul de creanţe şi menţiunile făcute de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de faliment sub acest aspect, se bucura de putere de lucru judecat sub aspectul cuantumului şi condiţiei rezolutorii a creanţei de 450.000 RON faţă de fondul de garantare a asiguraţilor

In calitate de creditor în cadrul procedurii de faliment, contestatoarea avea posibilitatea contestării, a masurilor dispuse de lichidatorul judiciar, în condiţiile art. 259 ale Legii nr. 85/2014, inclusiv înscrierea creanţei lor în cuantum de 450.000 RON faţă de FGA în tabelul de creanţă, sub condiţie rezolutorie precum şi rapoartele lichidatorului judiciar privitoare la analiza creanţei FGA, dar nu a făcut-o.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Incidente procedurale

La data de 27 noiembrie 2019, având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2275 din 12 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

6. Soluţia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

7. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că având în vedere că societatea B. se află în procedura falimentului, reclamanta A. S.A s-a adresat FGA cu o cerere prin care a solicitat plata sumei de 2772,38 RON, însă soluţionând cererea de plată formulată de A. S.A, pârâtul FGA a emis Decizia 3365/29.12.2016 prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăţi în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

La soluţionarea cererii societăţii reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte are în vedere că recurentul-pârât a respins această cerere exclusiv prin raportare la plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că în înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON relevantă este Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4.146 RON ca urmare a subrogării sale în drepturile creditorului de asigurare, reprezentat de asiguratul său-persoană păgubită, astfel cum este definită de art. 4 lit. b) (iii)- în condiţiile prevăzute de art. 2210 alin. (1) C. civ., conform cărora în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Definiţiile date creanţei de asigurări şi creditorilor de asigurări de Legea nr. 213/2015 au în vedere un element esenţial de raportare, respectiv contractul de asigurare de răspundere civilă, după cum rezultă din prevederile art. 4 lin. 1 lit. a), lit. b) iii) şi art. 15 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, prezintă relevanţă contractul de asigurare de răspundere civilă, contractul încheiat de B. S.A., asigurător intrat în faliment, cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite.

Înalta Curte apreciază faţă de criticile recurentei-pârâte că nu prezintă relevanţă în prezenta cauză modalitatea în care reclamanta a înţeles să se înscrie la masa credală a debitoarei B. S.A. şi împrejurarea că reclamanta îşi poate valorifica creanţa pretinsă în prezenta cauză în procedura falimentului, aceste aspecte fiind relevante doar în procedura insolvenţei debitoarei falite.

Faţă de argumentele reţinute, se apreciază că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment,,) şi art. 15 alin. (2) ("Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment") din Legea nr. 213/2015 trebuie să aibă în vedere definiţia creditorului de asigurare din cuprinsul Legii nr. 213/2015, care se raportează la un singur contract de asigurare.

Astfel plafonul de 450.000 de RON art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul B. S.A..

Instanţa de fond în mod corect a apreciat că soluţia de respingere a cererii reclamantei în baza textului legal anterior menţionat este nelegală, reclamantei fiindu-i vătămat dreptul de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 3396 din 2 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.