Scope of the 450,000 RON cap on subrogated CASCO claims against the Guaranty Fund: application per insurance claim rather than per creditor

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

Constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.02.2017 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 3690/31.01.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi comunicată la data de 08.02.2017 prin care s-a respins cererea de plată nr. x/30.05.2016 depusă de reclamantă pentru dosarul de daună nr. 418105, persoană păgubită B. şi a solicitat:

- anularea deciziei nr. 3690/31.01.2017 şi în consecinţă:

- obligarea pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv la plata sumei de 1531,04 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, achitate de A. pentru persoana păgubită B.;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3434 din 03 octombrie 2017, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal. Litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Existenţa unui conflict de legi în timp. Aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 conduce la o soluţie diferită faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/2015.

Raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA. Falimentul C. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Întrucât raportul legal de garantare este accesoriu raportului principal, contractul de asigurare, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, el va fi guvernat de aceeaşi lege substanţială.

Cum în speţă, poliţa RCA a fost emisă de C. la 13.05.2014, rezultă că legea aplicabilă atât raportului principal, contractul de asigurare, cât şi raportului accesoriu de garantare în temeiul legii, este Legea nr. 136/1995.

Mecanismul subrogaţiei nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asiguratorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa se transferă în patrimoniul plătitorului împreună cu toate accesoriile şi garanţiile care o însoţesc.

Cu alte cuvinte, în relaţia cu Fondul, A. vine din poziţia fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecţia distinctă, reală şi efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre aceşti creditori.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare". De asemenea, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b), pct. (iii) din Legea 213/2015, definesc drept creditor de asigurare "persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare".

În materia asigurărilor facultative şi obligatorii, calitatea de garant pentru plata despăgubirilor în caz de faliment al asigurătorului o deţine FGA. Aplicând art. 1597 alin. (2) C. civ., rezultă că subrogarea A. în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării produce efecte inclusiv faţă de FGA, acesta din urmă fiind ţinut să execute obligaţia de plată ce îi incumbă potrivit legii.

Netemeinicia argumentelor referitoare la necesitatea interpretării unitare a Legii nr. 213/2015 şi a Legii nr. 85/2014.

În speţă, însă, A. nu se adresează FGA în nume propriu. Urmare a mecanismului subrogaţiei asigurătorului în drepturile asiguratului, fiecărei cereri de plată formulate către FGA de către A., îi corespunde o poziţie de creditor de asigurare distinctă.

Analizând dispoziţiile procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, rezultă că FGA este obligată să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventuale documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA), normele aplicabile în materie şi condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Incidente procedurale

La data de 6 decembrie 2019, având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului formulat de recurenta-reclamantă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1662 din 8 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

6. Soluţia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

7. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta A. s-a adresat FGA cu o cerere prin care a solicitat plata sumei de 1531,04 RON, însă soluţionând cererea de plată formulată de A., pârâtul FGA a emis Decizia 3690/31.01.2017 prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăţi în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

La soluţionarea cererii societăţii reclamante, pârâtul a avut în vedere, în esenţă, că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a C.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte constată că în înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON relevantă este Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va casa sentinţa atacată şi va admite în parte cererea de judecată formulată de reclamantă A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FGA, va anula Decizia nr. 3690/31.01.2017 emisă de pârât şi va obliga pârâtul la soluţionarea cererii de despăgubire, înregistrată cu nr. x/30.05.2016.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată şi, rejudecând, va admite în parte cererea de judecată formulată de reclamantă A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FGA, va anula Decizia nr. 3690/31.01.2017 emisă de pârât, va obliga pârâtul la soluţionarea cererii de despăgubire, înregistrată cu nr. x/30.05.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 3434 din 03 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite în parte cererea de judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FGA.

Anulează Decizia nr. 3690/31.01.2017 emisă de pârâtul FGA.

Obligă FGA la soluţionarea cererii de despăgubire, înregistrată cu nr. x/30.05.2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.