Annullability of abrogated administrative acts and hierarchical validity of salary delegations under the constitutional ban on subordinate legislation

Şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22.08.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată Ministerul Afacerilor Interne, în calitate de pârât, solicitând instanţei să dispună declasificarea Ordinului MAI nr. S/214/2011 şi a anexelor acestuia privind salarizarea poliţiştilor; revocarea prevederilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul MAI nr. S/214/2011, care prevăd:"categoriile de personal şi cuantumul compensaţiei de risc/pericol se stabilesc prin Note-Raport ale ordonatorului secundar de credite", deoarece au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum şi obligarea la cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7136 din 28 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 06.03.2018, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 139 din data de 29 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2027, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne; a anulat dispoziţiile pct. 11 lit. a) din Anexa 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii reclamantului, fie pe cale de excepţie, fie ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a considerentelor reţinute de prima instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 32-33 din C. proc. civ., a art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi a art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum şi a art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prealabil, recurentul-pârât a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale prevăzute la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în temeiul cărora calea de atac a recursului în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, are caracter devolutiv.

3.1. Sub un prim aspect, recurentul-pârât a susţinut că cererea reclamantului a rămas fără obiect, în condiţiile în care Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 a fost abrogat, în concordanţă cu prevederile art. 16 din Ordinul M.A.I. nr. S/7/31.01.2018 pentru aprobarea normelor metodologice privind aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, poliţiştilor şi personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne.

În condiţiile în care doctrina a statuat că actul normativ reprezintă un act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competenţe normative, după o anumită procedură şi care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire şi prin forţa coercitivă a statului, apreciază recurentul-pârât, contrar instanţei de fond, că actul administrativ cu caracter normativ, odată abrogat, nu mai poate face obiectul controlului de legalitate, întrucât nu mai îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, condiţii esenţiale pentru ca un înscris juridic să fie calificat a fi act administrativ şi să poată astfel face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.

A invocat dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 conform cărora, după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum ar fi: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemănătoare, însă abrogarea reprezintă cea mai importantă modalitate de încetare a efectelor actelor normative şi reprezintă scoaterea din vigoare a unei norme vechi, ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi.

Aşadar, abrogarea Ordinului M.A.I. nr. S/214/2011 a constat în desfiinţarea efectelor vechii reglementări prin precizarea în conţinutul noului act administrativ normativ a noilor dispoziţii legale, astfel că, nemaiexistând în ordinea juridică, acesta nu mai exprimă manifestarea de voinţă expresă şi exclusivă a autorităţii publice pentru realizarea puterii publice şi, în virtutea art. 8 din Legea nr. 554/2004, ale cărui dispoziţii le enunţă, recurentul-pârât consideră că Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu mai întruneşte condiţiile pentru a fi considerat un act administrativ, întrucât acesta nu mai poate face obiectul unei acţiuni în anulare, astfel cum este reglementată de Legea contenciosului administrativ.

Pentru aceste considerente, considerând că prima instanţă a aplicat în mod greşit normele de drept material, a solicitat instanţei de control judiciar respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

3.2. Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a considerat că acţiunea reclamantului este lipsită de interes din mai multe puncte de vedere.

Astfel, a susţinut că în conformitate cu prevederile art. 32-33 din C. proc. civ., acţiunea este lipsită de interes întrucât, începând cu data de 01.06.2017, reclamantului i-au încetat raporturile de serviciu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române şi, ca atare, nu mai are calitatea de funcţionar public cu statut special de poliţist.

Or, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat declasificarea Ordinului M.A.I. nr. S/214/2011, act normativ cu aplicabilitate exclusivă personalului militar/poliţişti/funcţionari publici cu statut special, iar, în condiţiile în care, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, acesta nu mai avea calitatea de funcţionar public cu statut special-poliţist, nu îşi justifică interesul personal în cauză.

A susţinut recurentul-pârât că acţiunea reclamantului este lipsită de interes şi sub un al doilea aspect, care nu a fost luat în considerare de către instanţa de fond, şi anume faptul că anularea dispoziţiilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu îi profită în vreun fel.

Conform dispoziţiilor art. 14 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, redate de către recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs, drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada în care avea raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române, erau prevăzute de aceste norme legale evocate, însă, fără a fi specificat cuantumul acelui spor, legiuitorul stabilind doar pragul maxim pe care îl poate atinge, de 30%, urmând ca acest procent să fie stabilit prin reglementări interne, în acest sens fiind elaborat Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011.

În atare situaţie, dacă s-ar admite în mod definitiv acţiunea reclamantului în sensul anulării dispoziţiilor pct. 1.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, acesta nu ar mai beneficia de sporul pentru munca în condiţii de pericol deosebit, întrucât cuantumul sporului nu ar mai fi prevăzut într-un text de lege şi, coroborat cu faptul că Legea-cadru nr. 284/2010, în care era prevăzut acest drept salarial, a fost, de asemenea, abrogată prin dispoziţiile art. 44 pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, rezultă că anularea acelor dispoziţii din ordin nu i-ar aduce un beneficiu reclamantului, ci, dimpotrivă, i-ar dăuna în sensul neacordării sporului în discuţie, raportat la perioada în care avea calitatea de funcţionar public cu statut special-poliţist. În consecinţă, a apreciat recurentul-pârât că respingerea excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată reprezintă un motiv de nelegalitate a sentinţei de fond.

Pe de altă parte, recurentul-pârât a considerat că un alt motiv de nelegalitate a sentinţei de fond vizează reţinerea greşită a primei instanţe în sensul că reclamantul are interes în promovarea acestui demers judiciar întrucât acesta a înregistrat pe rolul altei instanţe dosarul nr. x/2016 ce are ca obiect drepturi salariale.

Sub aspectul evidenţiat a susţinut recurentul că, dincolo de faptul că numărul dosarului a fost indicat în mod greşit de către prima instanţă, aceasta nu a efectuat minime verificări, un minim act de diligenţă pentru a analiza obiectul respectivului dosar, precizând partea în acest sens că unul dintre capetele de cerere ale dosarului amintit îl constituie acordarea dreptului salarial prevăzut de art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar în dosarul ce face obiectul prezentei cauze reclamantul a solicitat, prin capătul nr. 2 al cererii sale, anularea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, astfel încât se observă că acesta solicită acordarea a două drepturi salariale distincte în cele două dosare, fără a avea vreo legătură.

Consideră recurentul că soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, este nelegală, întrucât, aşa cum a arătat, cele două dosare civile au obiecte distincte, fiind solicitate drepturi salariale diferite, care nu se acordă unul în funcţie de celălalt, astfel încât nu se justifică interesul reclamantului în prezenta cauză, prin raportare la dosarul civil nr. x/2016, în condiţiile în care acesta nu mai are raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române începând cu data de 01.06.2017.

3.3. Având în vedere că a fost emisă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/2020 pentru completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 22 mai 2020, a solicitat recurentul-pârât să se constate faptul că acţiunea reclamantului a rămas fără obiect, deoarece, astfel cum rezultă din preambulul acestui act normativ, acesta a fost emis în considerarea Deciziei nr. 51/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar efectele urmează a se produce, atât cu privire la personalul în activitate, cât şi cu privire la cel pensionat, pentru trecut, în limita termenului de prescripţie, calculat de la data publicării Deciziei nr. 51/2019 în Monitorul oficial, cât şi pentru viitor.

Aşadar, având în vedere dispoziţiile art. 341 alin. (5) din O.U.G. nr. 114/2018, articol introdus prin O.U.G. nr. 75/2020, potrivit cărora: "În situaţia personalului ale cărui raporturi de serviciu au încetat, recalcularea cuantumurilor/valorilor salariilor de funcţie şi, după caz, a cuantumurilor sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii în vigoare, din salariul brut lunar se realizează până la data încetării raporturilor de serviciu, în cadrul perioadei prevăzute la alin. (2)", a concluzionat recurentul că pretenţia reclamantului a fost deja executată de către Ministerul Afacerilor Interne, sporul pentru munca în condiţii de pericol deosebit urmând a fi acordat la cuantumul maxim, motiv pentru care cererea reclamantului a rămas fără obiect.

3.4. În final, criticile recurentului-pârât au vizat încălcarea de către prima instanţă, a normelor de drept material reprezentate de prevederile Legii-cadru nr. 284/2010, susţinând din această perspectivă faptul că, deşi instanţa de fond a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 318/2019, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII a Legii-cadru nr. 284/2010, asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 243/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 18 mai 2010, în sensul respingerii acesteia.

Ca urmare, raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 243/2010, a apreciat recurentul că în mod justificat, în considerarea principiului separaţiei puterilor în stat, Curtea Constituţională a apreciat că este atributul legiuitorului de a reglementa salarizarea poliţiştilor, iar instanţei de contencios constituţional îi revine rolul de a veghea la respectarea principiilor egalităţii şi nediscriminării pentru situaţii identice, şi nu în referire la particularizări ce pot să apară în activitatea poliţiştilor, în funcţie de structura/nivelul/atribuţiile care le revin.

A mai susţinut recurentul că, potrivit art. 95 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, "În aplicarea prezentei legi, instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională emit norme metodologice, aprobate prin ordin al ordonatorului principal de credite", Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 fiind emis în aplicarea actelor normative de nivel superior care reglementează domeniul salarizării personalului din instituţiile din cadrul sistemului de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în special a Legii-cadru nr. 284/2010 şi a Hotărârii Guvernului nr. 0292/2011 privind stabilirea funcţiilor pe grade militare, respectiv grade profesionale, pe clase de salarizare şi coeficienţi de ierarhizare ai soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, pentru personalul militar în activitate, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi preoţii militari din instituţiile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, informaţie clasificată, clasa de secretizare-secret de stat, nivel-secret (act normativ de nivel superior emis şi în temeiul art. 5 alin. (3) şi al art. 32 din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010).

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 cuprinde şi norme metodologice referitoare la aplicarea art. 14 din Capitolul II al Anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, inclusiv reglementări cu privire la unităţile, categoriile de personal, condiţiile, criteriile şi mărimea compensaţiei pentru munca cu grad ridicat de risc sau, după caz, în condiţii de pericol deosebit, desfăşurată în exercitarea atribuţiilor funcţionale, stabilite potrivit domeniilor de responsabilitate ale unităţii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.09.2020, intimatul-reclamant a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, respectiv obligarea recurentului-pârât să depună la dosar: Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011; Ordinul M.A.I. nr. S/7/31.01.2018 prin care a fost abrogat Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011; actul/actele din care să rezulte că pretenţia sa referitoare la acordarea sporului pentru muncă în condiţii de pericol deosebit a fost executată deja; actele normative de nivel inferior prin care i s-a acordat începând cu data de 01.01.2011 o compensaţie de 15% pentru muncă în condiţii de pericol deosebit, emise în baza art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum şi Ordinul ordonatorului principal de credite din cadrul M.A.I., act normativ prevăzut de art. 14 pct. 5 din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în baza cărora se acordă în prezent poliţiştilor o compensaţie de risc/pericol deosebit de până la 30% calculată la solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică, atât în ceea ce priveşte soluţiile date cu privire la excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect, cât şi în ceea ce priveşte fondul cauzei.

La termenul din data de 13 ianuarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins cererea de probe formulată de intimatul-reclamant, reţinând că, astfel cum a susţinut şi partea, înscrisurile solicitate au fost invocate în apărare de către recurentul-pârât, astfel încât era obligaţia acestuia să le depună la dosar.

Totodată, cu privire la cererea intimatului-reclamant de înscriere în fals cu privire la afirmaţiile făcute de către recurentul-pârât în cadrul cererii de recurs, respectiv a întâmpinărilor formulate anterior, astfel cum au fost menţionate la pagina 5 paragraful 1 din cererea de recurs, Înalta Curte a respins-o cu motivarea că aceasta nu este compatibilă cu specificul căii de atac, prin raportare la menţiunile şi contextul în care acestea au fost făcute, considerând astfel că sunt doar mijloace de apărare, respectiv critici aduse hotărârii judecătoreşti, nefiind susceptibile a fi supuse procedurii de înscriere în fals.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

5.1. Cu titlu prealabil, întrucât recurentul-pârât a susţinut în cererea de recurs faptul că, fiind aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, calea de atac a recursului în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, are caracter devolutiv, Înalta Curte reţine că aceste susţineri nu pot fi primite.

În contenciosul administrativ hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă şi după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., situaţie reglementată în mod expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, conform căruia în materie de contencios administrativ şi fiscal, inclusiv în materia azilului, nu se aplică dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol.

În jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul instanţei supreme s-a decis că şi în situaţiile în care C. proc. civ. prevede atacarea unor hotărâri cu apel, în contenciosul administrativ calea de atac de reformare ce poate fi exercitată este recursul, făcându-se aplicarea art. 28 din Legea nr. 554/2004, care permite instanţei specializate să verifice compatibilitatea normelor generale procesual-civile cu specificul raporturilor de drept administrativ.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dacă legea specială nu cuprinde dispoziţii referitoare la procedura de judecată, felul hotărârii instanţei ori calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia, se aplică în mod corespunzător prevederile C. proc. civ.

Ca urmare, motivele de recurs, celelalte condiţii de exercitare a căii de atac şi procedura de judecată sunt cele reglementate prin C. proc. civ., mai puţin soluţiile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, în privinţa cărora legea derogă parţial de la regulile prevăzute în art. 497 şi art. 498 din C. proc. civ., precum şi faptul că în contenciosul administrativ recursul este, în toate cazurile, suspensiv de executare, iar art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conţine o normă specială în ceea ce priveşte termenul de exercitare a recursului, ce are durata de 15 zile şi curge de la data comunicării hotărârii.

În acest context, modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci, doar de a verifica conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Aşadar, criticile părţii referitoare la o eventuală stabilire greşită a situaţiei de fapt sau la interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel încât vor fi respinse de plano, nesatisfăcând exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în ceea ce priveşte calea de atac în materia contenciosului administrativ, în contextul noului C. proc. civ., evidenţiindu-se în acest sens Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 octombrie 2014, în care instanţa de contencios constituţional a reţinut, în esenţă, că: "În lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului".

De asemenea, în Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 6 februarie 2015, Curtea Constituţională a statuat următoarele: "(...). Ca urmare a modificărilor aduse C. proc. civ. din 1865, soluţia legislativă cuprinsă în art. 3041 a fost eliminată, ajungându-se în situaţia ca, în materia contenciosului administrativ, prin recurs să poată fi invocate numai motive de casare prevăzute de art. 488 din noul C. proc. civ., hotărârea atacată putând fi analizată numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie". Totodată, "Curtea a reţinut că natura juridică a recursului în sistemul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti a cunoscut modificări de-a lungul timpului, recursul fiind considerat uneori o cale de atac ordinară, alteori, deşi considerat o cale extraordinară de atac, el putea fi exercitat şi pentru motive de netemeinicie a hotărârii, pentru ca în prezent, în noua reglementare a acestei instituţii juridice, recursul să fie calificat ca fiind o cale extraordinară de atac, exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii. Prin prevederile art. 488 din noul C. proc. civ., care consacră motivele de casare a unor hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a acordat o eficienţă sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă".

În consecinţă, instanţa de control judiciar urmează a analiza sentinţa de fond prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşadar, în sensul noii reglementări a recursului, aceea de a verifica conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, conform argumentelor ce succed.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în speţă, respectiv: dispoziţiile art. 32-33 din C. proc. civ., art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010 şi cele ale art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, precum şi ale art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

5.2. În cadrul primei critici formulate prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susţinut că cererea reclamantului a rămas fără obiect, în condiţiile în care Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 a fost abrogat prin art. 16 din Ordinul M.A.I. nr. S/7/31.01.2018, apreciind că, odată abrogat, acesta nu mai poate face obiectul controlului de legalitate, întrucât nu mai îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, condiţii esenţiale pentru ca un înscris juridic să fie calificat a fi act administrativ şi să poată astfel face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.

Înalta Curte ia act de această critică a recurentului-pârât, însă, constată că o atare apărare este dedusă judecăţii omisso medio, direct instanţei de recurs, nefiind invocată în faţa primei instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., pentru a fi supusă dezbaterii părţilor, a constitui obiect de analiză a primei instanţe şi, implicit, al unei dezlegări proprii a acesteia.

În contextul în care o astfel de critică este invocată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, instanţa de control judiciar reţine că sub acest aspect devin aplicabile dispoziţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalităţii sentinţei primei instanţe pentru acest motiv.

Totuşi, distinct de aspectul reţinut, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-pârât referitoare la efectele abrogării actului administrativ normativ dedus judecăţii, că acest eveniment legislativ nu lipseşte de obiect acţiunea reclamantului, deoarece în intervalul de timp în care a fost în vigoare, ordinul a produs efecte juridice prin care s-ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului. Or, în măsura în care din probele cauzei rezultă existenţa unor consecinţe vătămătoare pe care le-a produs actul abrogat, acţiunea în contencios administrativ poate fi admisă, în vederea reparării adecvate a prejudiciului produs reclamantului, potrivit art. 52 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, faptul că Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 a fost abrogat nu poate determina inadmisibilitatea acţiunii în anulare, întrucât acest act normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, cu posibile consecinţe vătămătoare în drepturile sau în interesele reclamantului şi după momentul abrogării acestuia.

Concret, deşi prevederile pct. 11 lit. a) din Anexa 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2022 au produs efecte juridice începând din anul 2011 şi până la data pensionării reclamantului, şi anume 01.06.2017, acest act normativ a produs efecte juridice şi ulterior acestui moment, având în vedere că, astfel cum a susţinut şi intimatul-reclamant şi cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, în preambulul Dispoziţiei Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 7606/10.11.2017, a fost invocat ca temei şi Ordinul în discuţie, astfel încât susţinerile recurentului-pârât din această perspectivă sunt neîntemeiate şi nu pot fi reţinute. De altfel, aceste alegaţii reflectă propriul demers interpretativ al recurentului-pârât cu privire la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, invocate în susţinerea opiniei exprimate, cu scopul de a obţine invalidarea soluţiei primei instanţe, fără a susţine însă motivul de casare evocat.

Un argument în plus în acest sens îl constituie şi faptul că instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia nr. 766/15.06.2011: "Constată că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", interpretarea potrivit căreia constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe poate fi analizată şi după abrogare, dacă efectele juridice continuă să se producă, fiind aplicabilă mutatis mutandis şi în situaţia legalităţii unui act administrativ normativ, precum cel în discuţie în prezenta cauză, ce poate fi analizată şi după abrogare, dacă efectele juridice continuă să se producă.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că o atare soluţie se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a stabilit că acţiunea în justiţie poate fi îndreptată şi împotriva unui act care a fost deja pus în aplicare sau care a fost între timp abrogat, pentru că actul în cauză a putut produce efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, iar aceste efecte nu au fost înlăturate sau au dispărut neapărat prin simpla lui abrogare, scopul acţiunii fiind obţinerea unei hotărâri de anulare ce constituie premisa în baza căreia emitentul să fie obligat să readucă într-o stare adecvată situaţia reclamantului, să înlăture consecinţele vătămătoare produse asupra acestuia, sau să evite adoptarea unui act identic, acţiunea în anulare fiind, prin urmare, admisibilă, "dacă permite evitarea repetării în viitor a presupusei nelegalităţi". (cauza Gencor Ltd. c Comisiei, T-102/96, Hotărârea din 25 martie 1999).

5.3. În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-pârât sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, Înalta Curte reţine că acestea sunt, de asemenea, neîntemeiate, prima instanţă pronunţând soluţia de respingere a acestei excepţii cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, în raport de situaţia de fapt stabilită.

Cu titlu introductiv, instanţa de control judiciar aminteşte, referitor la excepţia lipsei de interes, că aceasta reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerinţele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile (cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepţie de fond, întrucât se invocă încălcarea cerinţelor interesului-condiţie de exercitare a acţiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluţionarea fondului cererii, şi absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.

În conformitate cu art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

De asemenea, potrivit art. 29 din C. proc. civ., acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenţei actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.

Sub un prim aspect partea recurentă-pârâtă a susţinut că intimatul-reclamant nu îşi justifică interesul în formularea acţiunii prin prisma faptului că, începând cu data de 01.06.2017, acesta nu a mai avut calitatea de funcţionar public cu statut special-poliţist, întrucât a trecut la pensie, încetându-i astfel raporturile de serviciu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes şi din perspectiva reţinerii greşite a interesului reclamantului în promovarea acestui demers judiciar ca urmare a înregistrării pe rolul Tribunalului Bucureşti a dosarului nr. x/2016 ce are ca obiect drepturi salariale. A susţinut recurentul, în primul rând că numărul dosarului a fost indicat în mod greşit de către prima instanţă ca fiind x/2017, în loc de x/2016, iar în al doilea rând că unul dintre capetele de cerere ale dosarului amintit îl constituie acordarea dreptului salarial prevăzut de art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar în dosarul ce face obiectul prezentei cauze reclamantul a solicitat, prin capătul nr. 2 al cererii sale, anularea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, având, ca urmare, obiect diferit în condiţiile în care a solicitat acordarea a două drepturi salariale distincte în cele două dosare, fără vreo legătură între acestea.

Aplicând considerentele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar constată, în acord cu judecătorul fondului, al cărui raţionament îl împărtăşeşte, că intimatul-reclamant justifică un interes în promovarea acţiunii sub aspectele reliefate, criticile recurentului fiind, ca atare, neîntemeiate, urmând a răspunde acestora prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

Astfel, este de observat că, deşi intimatul-reclamant nu s-a mai aflat în raporturi de serviciu cu recurentul-pârât începând cu data pensionării, şi anume 01.06.2017, interesul în promovarea acţiunii derivă din faptul că drepturile salariale au fost solicitate pentru perioada anterioară pensionării, fiind reglementate prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 contestat în cauză. Or, din moment ce perioada vizată de drepturile salariale solicitate este anterioară pensionării, fiind stabilite, astfel cum s-a arătat, prin dispoziţiile actului administrativ contestat în cauza pendinte, este de netăgăduit că reclamantul justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în formularea acţiunii.

Această concluzie se desprinde şi din împrejurarea că reclamantul a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti un proces care priveşte drepturi ce decurg din raporturile de serviciu ale acestuia cu unitatea M.A.I. în cadrul căreia a funcţionat, proces în cadrul căruia a fost depus Ordinul M.A.I. în discuţie, nr. S/214/2011, cu privire la care pârâtul a susţinut că este clasificat, astfel încât reclamantul nu a putut avea acces la conţinutul acestuia.

Pe cale consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, chiar dacă în prezenta cauză reclamantul a solicitat prin petitul nr. 2 al cererii, anularea prevederilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, urmărind acordarea sporului prevăzut de art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti partea a solicitat, între altele, acordarea unor drepturi salariale întemeiate pe dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VII la aceeaşi lege-cadru, având astfel obiecte diferite, aspecte necontestate în cauză, câtă vreme pârâtul a administrat în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti proba cu Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, însă nu a înţeles să-l desecretizeze pentru a se asigura accesul la conţinutul acestuia, reclamantul justifică un folos practic de a obţine, prin intermediul demersului judiciar ce face obiectul dosarului pendinte, declasificarea sau anularea dispoziţiilor de la pct. 11.1 lit. a) din Anexa 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, întemeiate pe normele legale cuprinse într-un act normativ cu forţă juridică superioară, şi anume dispoziţiile art. 14 pct. A din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010, legătura dintre cele două cauze fiind, în aceste condiţii, pe deplin demonstrată.

Referitor la susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia prima instanţă a preluat argumentele reclamantului fără a face minime verificări şi a manifesta astfel diligenţă, aspect rezultat din menţionarea greşită a numărului dosarului aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti ca fiind x/2017, în loc de x/2016, Înalta Curte reţine că aceste aspecte nu reprezintă motive de nelegalitate a sentinţei de fond atacate, ce pot fi valorificate prin intermediul căii de atac a recursului, partea având la îndemână instituţia îndreptării erorilor sau omisiunilor strecurate în hotărârile instanţei, şi anume dispoziţiile art. 442 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea că anularea dispoziţiilor din Ordinul M.A.I. contestat nu i-ar aduce un beneficiu reclamantului, prima instanţă neluând astfel în considerare lipsa de interes a acestuia prin raportare la argumentul că anularea dispoziţiilor pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu îi profită în vreun fel, deoarece, conform art. 14 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada în care avea raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române erau prevăzute de aceste norme legale, fără însă a fi specificat cuantumul acelui spor, legiuitorul stabilind doar pragul maxim pe care îl poate atinge, de 30%, urmând ca acest procent să fie stabilit prin reglementări interne, în speţă prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, Înalta Curte reţine că aceste critici reprezintă argumente ce vizează fondul pretenţiilor reclamantului, care urmează a fi analizate cu ocazia verificării legalităţii soluţiei corespunzătoare adoptate de prima instanţă pe fondul cauzei.

În fine, cu privire la criticile formulate sub aspectul excepţiei lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, analizate conform argumentelor prezentate supra, Înalta Curte reţine că reperul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reprezentat de Hotărârea din data de 25 martie 1999, pronunţată în cauza Gencor Ltd. c. Comisiei CE, T-102/96, invocată şi în considerentele expuse la pct. 5.2. din prezenta decizie, prezintă relevanţă şi sub aspectul condiţiei interesului reclamantului de a obţine anularea actului atacat.

Astfel, în hotărârea amintită, tribunalul de primă instanţă a menţionat că o acţiune în anulare formulată de o persoană fizică sau juridică este admisibilă doar în măsura în care reclamanta are interesul de a obţine anularea actului atacat, făcând trimitere, în acest sens, la hotărârea Tribunalului din 9 noiembrie 1994, cauza Scottish Football c. Comisiei, T-46/92. Un astfel de interes poate fi reţinut numai dacă anularea actului în sine ar avea consecinţe juridice, care nu se limitează la eliminarea actului din sistemul juridic comunitar (eliminare ce rezultă din însăşi anularea actului de către instanţă), ci presupune îndeplinirea obligaţiei instituţiei emitente a actului ca în temeiul art. 176 (ulterior art. 228) din Tratatul CE, să ia toate măsurile pentru punerea în aplicare a hotărârii, în sensul de a înlătura efectele produse de actul în cauză.

Aşadar, şi din această perspectivă dezlegările instanţei de fond sunt corecte, fiind date cu interpretarea şi aplicarea justă a cadrului normativ incident, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, criticile recurentului-pârât urmând a fi înlăturate.

5.4. Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurentul-pârât a invocat lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată şi prin raportare la emiterea O.U.G. nr. 75/2020 pentru completarea O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene şi alte modificări fiscal bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 22 mai 2020.

Mai exact, recurentul-pârât a susţinut că, având în vedere art. 341 alin. (5) din O.U.G. nr. 114/2018, introdus prin O.U.G. nr. 75/2020, se poate concluziona că pretenţia reclamantului a fost deja executată de către Ministerul Afacerilor Interne, sporul pentru munca în condiţii de pericol deosebit urmând a fi acordat la cuantumul maxim, astfel încât cererea acestuia a rămas fără obiect.

Potrivit textului de lege antereferit, "În situaţia personalului ale cărui raporturi de serviciu au încetat, recalcularea cuantumurilor/valorilor salariilor de funcţie şi, după caz, a cuantumurilor sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii în vigoare, din salariul brut lunar se realizează până la data încetării raporturilor de serviciu, în cadrul perioadei prevăzute la alin. (2)".

Într-adevăr, reclamantul nu mai are, începând cu data de 01.06.2017, raporturi de serviciu cu unitatea M.A.I. în cadrul căreia a funcţionat, aspect necontestat în cauză, însă, drepturile pretinse de acesta derivă din acele raporturi de serviciu anterioare momentului pensionării, astfel încât nu se poate susţine, pe de o parte că aceste drepturi ar fi fost deja executate, iar pe de altă parte că sporul pentru munca în condiţii de pericol deosebit urmează a fi acordat la cuantumul maxim, afirmaţiile recurentului-pârât sub acest aspect fiind contradictorii.

În plus, este de observat faptul că, deşi susţine că pretenţia reclamantului a fost deja executată, această afirmaţie a părţii este lipsită de suport probator, recurentul-pârât neadministrând înscrisuri care să demonstreze că drepturile reclamantului au fost acordate, motiv pentru care criticile formulate din această perspectivă vor fi înlăturate de către instanţa de control judiciar, întrucât nu susţin ipoteza avansată de parte în sensul că cererea reclamantului ar fi rămas fără obiect.

5.5. Cât priveşte alegaţia recurentului-pârât în sensul că anularea dispoziţiilor de la pct. 11.1 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 nu îi profită în vreun fel reclamantului, deoarece, conform art. 14 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada în care avea raporturi de serviciu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române erau prevăzute de aceste norme legale, fără însă a fi specificat cuantumul acelui spor, legiuitorul stabilind doar pragul maxim pe care îl poate atinge, de 30%, urmând ca acest procent să fie stabilit prin reglementări interne, în speţă prin Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată şi nu susţine motivul de nelegalitate invocat.

Astfel, dispoziţiile Ordinului M.A.I în discuţie, a căror anulare a fost solicitată în prezenta cauză, nu au stabilit unităţile, categoriile de personal, condiţiile, criteriile şi mărimea compensaţiei care se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite, ci, au modificat prevederile art. 14 alin. (4) din Anexa VII la Legea-cadru nr. 284/2010, în sensul că au transmis această competenţă ordonatorilor secundari, contrar voinţei legiuitorului, fiind încălcate astfel prevederile art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000.

Ca urmare, întrucât nu a fost emis un act normativ prin raportare la dispoziţiile contestate în cauza pendinte, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantului şi a anulării dispoziţiilor de la pct. 11 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, dreptul părţii nu ar fi afectat câtă vreme aceste dispoziţii anulate nu au stabilit cuantumul sporului solicitat şi nici nu a fost emis vreun act normativ în temeiul acestora, dreptul pretins de reclamant fiind acordat în baza altor acte normative.

În fine, recurentul-pârât a reproşat primei instanţe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, prin prisma dezlegărilor date cauzei în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139/29.05.2020, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII a Legii-cadru nr. 284/2010 şi a precizat sub acest aspect că asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 243/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/18 mai 2010, în sensul respingerii acesteia.

Raportat la această din urmă decizie a Curţii Constituţionale a arătat că, în considerarea principiului separaţiei puterilor în stat, instanţa de contencios constituţional a considerat că este atributul legiuitorului să reglementeze salarizarea poliţiştilor, iar instanţei de contencios administrativ îi revine rolul de a veghea la respectarea principiilor egalităţii şi nediscriminării pentru situaţii identice, şi nu cu referire la particularizări apărute în activitatea poliţiştilor, în funcţie de structura/nivelul/atribuţiile care le revin, invocând în acest sens art. 95 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 potrivit căruia, "în aplicarea prezentei legi, instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională emit norme metodologice, aprobate prin ordin al ordonatorului principal de credite", în respectarea cărora a fost emis Ordinul M.A.I. în discuţie în prezenta cauză, în aplicarea actelor normative de nivel superior care reglementează domeniul salarizării.

Criticile recurentului-pârât referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material din această perspectivă sunt nefondate şi, ca atare, nu pot fi primite de instanţa de control judiciar.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că dispoziţiile contestate din Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 reprezintă o transpunere în legislaţia secundară a legii organice, şi anume a prevederilor art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, ce contravin dispoziţiilor Constituţiei României din art. 1 alin. (5), citate în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 318/2019, încalcând-se astfel principiul ierarhiei actelor juridice şi limitând drepturi care sunt prevăzute în acte normative cu forţă superioară.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond aplicabilitatea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 318/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 606 din 23.07.2019, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "începând cu intrarea în vigoare a respectivei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1)" - adică personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului - "sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege".

Ca urmare, nu prezintă relevanţă în speţă faptul că asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 243/2010, astfel cum susţine recurentul-pârât, având în vedere, pe de o parte faptul că dispoziţiile contestate în cauză, şi anume prevederile pct. 11 lit. a) din Anexa nr. 1 la ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, s-au întemeiat pe dispoziţiile unui act normativ cu forţă juridică superioară, respectiv pe dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010 supuse controlului de neconstituţionalitate, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 318/2019, iar pe de altă parte împrejurarea că, la data de 01.01.2010, O.G. nr. 38/2003 a fost abrogată prin art. 48, alin. (1), pct. 9 din Legea nr. 330/2009 şi, aşa cum s-a arătat în precedent, "începând cu intrarea în vigoare Legii nr. 284/2010, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1)" - adică personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului - "sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege".

Sub acest aspect în mod corect a procedat instanţa de fond, în acord cu statuările Curţii Constituţionale, la verificarea concordanţei actelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora au fost emise, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, constatând că dispoziţiile contestate din Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011 reprezintă o transpunere în legislaţia secundară a legii organice, respectiv a art. 14 alin. (4) din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, constatate a fi contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

Pentru respectarea ierarhiei legislative, actul normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia (art. 13 din Legea nr. 24/2000).

Nu în ultimul rând, potrivit art. 69 din acelaşi act normativ "intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat."

Prin Decizia nr. 318/2019, incidentă în cauză, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că: "Distinct de criteriile de acordare a compensaţiei stabilite la art. 14 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, textul de lege supus controlului de constituţionalitate prevede că "unităţile, categoriile de personal, condiţiile, criteriile şi mărimea compensaţiei se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite". Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor de lege referitoare la acordarea compensaţiei, ordonatorul principal de credite este abilitat să emită reglementări subsecvente, prin care va stabili, în mod concret, care sunt unităţile şi categoriile de personal cărora se acordă acest drept, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor legale, precum şi "condiţiile, criteriile şi mărimea compensaţiei". Altfel spus, prin actul pe care îl va emite, ordonatorul de credite nu se va rezuma doar la un act de aplicare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, ci va putea să le completeze, instituind condiţii şi criterii de acordare a compensaţiei suplimentare faţă de cele stabilite prin această lege".

"De asemenea, Curtea apreciază că nu poate fi invocată nici o eventuală diferenţiere în funcţie de nivelul de risc sau pericol al muncii pentru a justifica stabilirea unor noi criterii de către ordonatorul de credite, de vreme ce dispoziţiile art. 14 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 precizează, în mod clar, că se referă la "munca cu grad ridicat de risc sau, după caz, în condiţii de pericol deosebit", iar alin. (2) al aceluiaşi articol de lege circumscrie în mod clar sfera personalului şi a activităţilor care justifică acordarea compensaţiei. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 14 alin. (4) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 generează incertitudine şi neclaritate în privinţa aplicării dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol de lege, categoriile de personal cuprinse în ipoteza normei neputând anticipa natura criteriilor şi condiţiilor ce vor fi stabilite de ordonatorul de credite".

"Or, Curtea aminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la principiul respectării obligatorii a legilor, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, pentru ca legea să fie respectată de destinatarii săi trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi predictibilitate, astfel încât aceştia să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. Curtea a statuat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist-să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.(. . . . . . . . . .). "În lumina acestor repere jurisprudenţiale, o reglementare ale cărei efecte sunt impredictibile, depinzând de condiţii şi criterii a căror natură nu poate fi anticipată, aşa cum este cea a art. 14 alin. (4) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate fi considerată decât ca fiind contrară exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie". "Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că libertatea ordonatorului de credite de a stabili în mod concret cuantumul compensaţiei în marja prevăzută de lege nu se poate raporta decât la criteriile şi condiţiile stabilite de lege, aşa cum de altfel statuează şi art. 3 lit. b) din Legea-cadru nr. 284/2010, potrivit căruia «drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii»".

Pe cale de consecinţă, ţinând cont de faptul că dezlegarea instanţei de contencios constituţional este obligatorie, conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, prima instanţă a reţinut în mod just motivul de nelegalitate a dispoziţiilor pct. 11 lit. a) din Anexa nr. 1 la Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011, contestate în cauză, motiv referitor la încălcarea art. 77 din Legea nr. 24/2000, anulând aceste prevederi din Ordinul M.A.I. nr. S/214/2011.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în cauză a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii instanţei de fond, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă. Totodată, faţă de împrejurarea că nu au fost formulate critici referitoare la soluţia primei instanţe asupra capătului de cerere având ca obiect declasificarea integrală a Ordinului M.A.I. nr. S/214/2011 şi a anexelor acestuia, instanţa de control judiciar va menţine sentinţa de fond şi sub acest aspect.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei nr. 139 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.