Guarantee Fund Rejected: Per-Creditor Cap Applies Per Subrogated Claim, Not Aggregate Portfolio; Re-examination Ordered.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19845/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la plată sumei de 1.772,86 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 650 din data de 21 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.); a fost anulată Decizia nr. 19845/12.04.2019 emisă de pârât şi a fost obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă cu privire la suma de 1.772,86 RON; a fost respins celălalt capăt de cerere ca neîntemeiat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 650 din 21 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulată de intimatul-reclamant ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă, arată recurentul că deşi instanţa de fond face referire la distincţia între legea aplicabilă raportului de drept substanţial şi legea aplicabilă raportului de drept procesual, însăşi instanţa de fond nu o aplică, aceasta, în mod eronat apreciind că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995.

Critică sentinţa primei instanţe din perspectiva faptului că în considerentele acesteia instanţa vorbeşte despre un raport de garantare, raport de garantare care nu există, şi că acest raport de garantare s-a născut odată cu încheierea contractului de asigurare şi nu de la data publicării deciziei ASF de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi de declarare a stării de insolvenţă a asigurătorului.

Susţine recurentul că nu se naşte absolut nici un raport de garantare, nici odată cu încheierea contractului de garantare şi nici odată cu retragerea autorizaţiei de funcţionare şi de declarare a stării de insolvenţă a vreunui asigurător. F.G.A. plăteşte în baza legii fiind o obligaţie legală iar contractul de asigurare nu cuprinde absolut nici un raport de garantare o dată cu încheierea acestuia.

F.G.A. a analizat cererile de plată în ceea ce priveşte raportul de asigurare potrivit condiţiilor de asigurare dar cu privire la plafon acesta se aplică în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi oricum acest plafon pe un creditor de asigurare a fost desfiinţat şi acesta se aplică pe o creanţă de asigurare, dat fiind faptul că o aplicare pe creditor de asigurare ar duce la o contrazicere a soluţiei dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/2020.

O altă critică adusă sentinţei priveşte faptul că prima instanţă nu a făcut absolut nicio apreciere cu privire la apărările F.G.A. în ceea ce priveşte instituţia patrimoniului prevăzută şi reglementată de dispoziţiile C. civ., iar motivarea sentinţei recurate, cu privire la aplicarea legii în timp, este în mare parte o preluare din opiniile juridice depuse de asigurătorii CASCO în litigiile de regres.

A mai menţionat recurentul că nu există un conflict intertemporal de legi, Legea nr. 136/1995 nu prevedea nici un plafon pentru plăţile pe care le efectua F.G.A. întrucât nu reglementa organizarea şi funcţionarea F.G.A. ci asigurările şi reasigurările din România.

În cauza dedusă judecăţii, F.G.A. a respins cererea de plată formulată de reclamantă ca urmare a faptului că reclamanta, în calitate de unic creditor de asigurare, astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015 a depăşit plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În patrimoniul reclamantului în urma efectuării plăţii indemnizaţiilor ca organism de compensare, intră drepturi de regres care se contopesc în patrimoniul unic, acesta devenind unic creditor împotriva celor răspunzători de producere a evenimentului şi împotriva asiguratului RCA, A. în cazul de faţă.

În speţă, reclamantul deţine un portofoliu de drepturi de regres dobândite ca urmare a plăţii despăgubirilor, aceste drepturi de regres fac parte din patrimoniul reclamantului şi nicidecum nu fac parte din patrimoniul celor îndreptăţiţi de a fi despăgubiţi de reclamant care este un organism de despăgubire înfiinţat prin lege.

În baza acestor motive expuse, F.G.A. a apreciat că reclamantul este unic creditor de asigurare pentru toate drepturile de regres aferente despăgubirilor plătite şi nu devine unic creditor pentru fiecare despăgubire achitată, dreptul de regres nefiind, oricum, o creanţă de asigure potrivit definiţiei dată de Legea nr. 213/2015 prin art. 4 alin. (1) lit. a).

În fine, consideră recurentul F.G.A. că nu are nicio obligaţie comună cu reclamantul, drepturile şi obligaţiile celor două persoane juridice neavând aceeaşi cauză, F.G.A. nu este parte contractantă într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina lui nu este stabilită şi nu decurge nici-o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat.

Faţă de faptul că F.G.A. nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, apreciază recurentul că a analizat şi instrumentat dosarul de daună în baza legii şi a emis o decizie legală şi temeinică.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor F.G.A. şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Cu privire la aplicarea legii în timp, reconsiderând precizările din cererea de chemare în judecată, a arătat că toate momentele relevante din existenţa raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii s-au produs sub imperiul Legii nr. 136/1995, apreciind că aceasta este legea aplicabilă raportului juridic de drept substanţial, cu toate că F.G.A. a soluţionat cererile de plată prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, act normativ ce a intrat în vigoare la 27.07.2015.

Totodată consideră intimatul că Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă în cauză şi că prin faptul că B.A.A.R s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare nu înseamnă că acesta a dobândit o creanţă unică, dimpotrivă, pornind de la natura juridică a subrogaţiei rezultă că a dobândit în patrimoniu un număr de creanţe distincte, fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 6 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19845/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. şi obligarea pârâtei la plată sumei de 1.772,86 RON.

Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a anulat Decizia nr. 19845/12.04.2019 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma de 1.772,86 RON.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră a fi nefondat.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Subsumat acestui text de lege, recurentul-pârât aduce critici hotărârii primei instanţe pe considerentul că aceasta nu a argumentat apărările formulate de F.G.A. în ceea ce priveşte instituţia patrimoniului prevăzută şi reglementată de C. civ. şi că motivarea sentinţei cu privire la aplicarea legii în timp este în mare parte o preluare din opinii juridice.

Reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează soluţia, în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii.

Totodată, hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, soluţia primei instanţe fiind corectă, însă, în virtutea atribuţiilor conferite instanţei de control judiciar, care poate înlătura argumentele ce nu corespund, în contextul raţionamentului logico-juridic aplicabil speţei, Înalta Curte apreciază că se impune menţinerea acesteia, însă pentru argumentele în continuare arătate.

În primul rând, Înalta Curte constată că în speţă se impune a fi lămurit aspectul legii substanţiale aplicabile litigiului.

Astfel cum rezultă din cererea de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/17.05.2017, reclamantul B.A.A.R a înţeles să-şi întemeieze această cerere pe dispoziţiile art. 12 şi 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, art. 1593 şi următoarele C. civ. şi ale Legii nr. 213/2015, solicitând plata indemnizaţiei/despăgubirii în cuantum de 1.772,86 RON, conform procedurilor reglementate în lege.

Aşadar, reclamantul B.A.A.R. a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată a reclamantului în raport de prevederile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depăşeşte limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului şi data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispoziţiile art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aşadar, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speţei.

Referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reţine că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450.000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x .

În ceea ce priveşte atingerea plafonului de 450.000 RON, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la calitatea de creditor de asigurare şi la limitele despăgubirii, conform susţinerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Ca atare, decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 650 din 21 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.