Challenge to judicial assistant salary order must target pre-litigation administrative decision, not original act, under special procedure in Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei:

- anularea în parte a Ordinului nr. 89/C/04.01.2019;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie, emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu aceia ce beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum şi la plata diferenţelor drepturilor salariale rezultate până la zi.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1141 din data de 11 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect anulare act administrativ, formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1141 din 11 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea recursului promovat recurentele-reclamante au susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, că hotărârea de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice reprezintă o aplicaţie particulară a normei generale prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind, totodată, şi o dispoziţie legală menită să configureze obiectul acţiunii în contencios având ca obiect contestarea drepturilor salariale de către personalul plătit din fonduri publice ce intră în domeniul de reglementare al prevederilor cuprinse în Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017.

Prin urmare, cum fac parte din personalul salarizat potrivit dispoziţiilor din Anexa V a Legii nr. 153/2017, fiind asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Bucureşti, au considerat recurentele-reclamante că le sunt aplicabile prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017.

În opinia acestora, contrar argumentelor reţinute de prima instanţă, au formulat acţiunea ulterior emiterii unui răspuns administrativ de către Ministerul Justiţiei, cu respectarea procedurii prealabile expres prevăzute de lege, răspuns care nu poate fi considerat ca fiind o decizie sau o hotărâre susceptibilă a fi supusă controlului judiciar al unei instanţe de contencios administrativ. Mai exact, răspunsul menţionat reprezintă modul de soluţionare a contestaţiei formulate în procedura prealabilă, fără însă a avea caracterul unei decizii sau hotărâri.

Aşadar, formularea obiectului acţiunii în sensul anulării ordinului ce a fost deja supus analizei pârâtului se circumscrie dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 153/2017, care se aplică în mod corespunzător şi reprezintă norma specială în raport de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi nu cum în mod eronat a interpretat instanţa de fond prevederile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

Pornind de la textul de lege menţionat, ale cărui dispoziţii le-au redat în cuprinsul cererii de recurs, au arătat că obiectul cererii nu poate fi limitat doar la contestarea modului de soluţionare a contestaţiei, indiferent de forma pe care o îmbracă actul emis.

Au susţinut că interpretarea restrictivă dată de instanţa de fond asupra acestui text de lege, în sensul că în instanţă se poate ataca doar hotărârea organului de conducere al Ministerului Justiţiei, prin care a fost soluţionată contestaţia, indiferent de denumirea sau forma dată acesteia de organul emitent, nu poate fi considerată ca pertinentă, întrucât finalitatea acţiunii promovate este aceea de anulare a ordinului emis de pârât, act care produce efecte juridice de sine stătător, şi nu a răspunsului emis de pârât, care nu produce efecte juridice fără ca Ministerul Justiţiei să anuleze ordinul contestat şi să emită alt ordin de salarizare.

În consecinţă, au considerat că instanţa trebuie să se pronunţe asupra legalităţii ordinului emis de Ministerul Justiţiei şi nu asupra actului prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva acestui ordin. În plus, au susţinut că interpretarea actelor normative se face nu doar în litera lor, ci şi a spiritului acestora, în acest sens trebuind să se ţină cont de finalitatea demersului prevăzut de actul normativ în discuţie, respectiv anularea parţială a ordinului de salarizare, întrucât legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei şi nu în sensul neaplicării acesteia.

Prin admiterea excepţiei de inadmisibilitate instanţa de fond nu a făcut altceva decât să conducă la nejudecarea în fond a cererii şi, implicit, la neanalizarea legalităţii şi temeiniciei ordinului contestat, cu atât mai mult cu cât au îndeplinit procedura prealabilă. Totodată, prin soluţia adoptată de instanţa de fond se pune semnul egalităţii între cei care au respectat procedura prealabilă şi cei care nu au respectat-o, situaţie care ar duce, în opinia recurentelor, la inechităţi între cele două categorii pentru care s-ar respinge acţiunile ca inadmisibile.

Au făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a dispus admiterea contestaţiilor formulate direct împotriva ordinelor de salarizare emise de Ministerul Justiţiei şi nu au fost respinse ca inadmisibile demersurile părţilor, fiind respinsă ca neîntemeiată excepţia de inadmisibilitate.

În continuare au criticat recurentele-reclamante argumentul instanţei de fond potrivit căruia, deşi excepţia inadmisibilităţii a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, acestea nu au înţeles să formuleze apărări şi să modifice sau să precizeze acţiunea în sensul prevăzut de norma legală aplicabilă, susţinând că nu au modificat sau precizat acţiunea întrucât nu au considerat a fi admisibilă excepţia invocată.

Au mai arătat recurentele că răspunsul primit de la Ministerul Justiţiei nu îndeplineşte cerinţele, condiţiile şi rigorile necesare de conţinut şi formalism necesare şi corespondente unei hotărâri/decizii, astfel încât nu a emis şi nu le-a comunicat o hotărâre privitoare la soluţionarea contestaţiei prealabile, în conţinutul căreia să se regăsească menţiunile obligatorii, printre care şi cele imperative referitoare la termenul şi calea de atac, precum şi instanţa competentă. Concret, prin răspunsul comunicat de către Ministerul Justiţiei nu s-a menţionat decât faptul că solicitarea nu poate fi soluţionată favorabil.

În opinia recurentelor, prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 11 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 20 din Constituţie, raportat la art. 1, art. 6 paragraful 1, art. 17, art. 46 paragraful 1 din Convenţie, art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2) şi art. 431 C. proc. civ. (sub aspectul efectelor substanţiale, de drept material), art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi art. 15 din Constituţie, acţiunea fiind respinsă pe un motiv care nu are absolut nicio relevanţă şi efect sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim, intrat în vigoare începând cu data de 09 aprilie 2015, prin raportate la nivelul stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive pentru aceeaşi categorie profesională, indiferent dacă persoanele în cauză nu dispun de asemenea hotărâri judecătoreşti.

Ca urmare a respingerii cererii introductive ca inadmisibilă, instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi art. 15 din Constituţie. Totodată, intimatul-pârât nu a realizat condiţia imperativă cuprinsă în art. 7 alin. (2) anexa V din Legea nr. 153/2017, în sensul emiterii hotărârii de admitere sau respingere a plângerii prealabile şi care să poată face obiectul unei cercetări şi aprecieri de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, instanţă de judecată chemată să aprecieze asupra legalităţii actului emis de intimatul-pârât.

În speţă, este evident că lipseşte o hotărâre a pârâtului datorată atitudinii omisive a acestuia, care a ignorat normele de drept aplicabile, atitudine ce nu le poate fi imputată reclamantelor şi nu trebuie să determine consecinţe juridice sub aspect dispozitiv acestora, ca urmare a admiterii în mod neîntemeiat a excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În consecinţă, în mod greşit se invocă şi se reţine faptul că nu au investit instanţa de contencios competentă cu soluţionarea şi aprecierea legalităţii hotărârii, în condiţiile în care nu există o astfel de hotărâre, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Totodată, pe fondul cererii, recurentele-reclamante au arătat că înţeleg să-şi menţină susţinerile formulate în cererea introductivă de instanţă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond. În esenţă, a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, acţiunea în contencios are ca obiect hotărârea pronunţată în urma soluţionării contestaţiei, iar nu actul de stabilire a drepturilor salariale, astfel că în mod corect a respins prima instanţă ca inadmisibilă acţiunea reclamantelor.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentele-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât, Înalta Curte constată că recursul reclamantelor este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar reţine că prin cererea de recurs reclamantele au formulat şi critici ce vizează fondul cauzei, invocând încălcarea de către prima instanţă a unor norme de drept material referitoare la temeinicia acţiunii în anulare a ordinului de salarizare emis de Ministrul Justiţiei, sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive pentru aceeaşi categorie profesională, în speţă a asistenţilor judiciari, înţelegând acestea să-şi menţină susţinerile formulate în cererea de chemare în judecată şi solicitând în acest sens, pe fondul cererii, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Sub acest aspect este de observat faptul că demersul judiciar al recurentelor-reclamante vizează verificarea legalităţii sentinţei nr. 1141 din data de 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantelor, soluţie adoptată în considerarea faptului că au învestit instanţa exclusiv cu anularea OMJ nr. 89/C/2019, iar nu cu anularea hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Ca urmare, în calitate de instanţă de control judiciar, Înalta Curte este învestită cu verificarea conformităţii soluţiei pronunţate de către curtea de apel asupra admisibilităţii acţiunii reclamantelor, cu regulile de drept aplicabile, controlul de legalitate a soluţiei date asupra acesteia urmând a fi efectuat în aceste limite, iar aspectele ce ţin de fondul cererii de anulare a ordinului de salarizare contestat excedează cadrului procesual astfel stabilit în cauza pendinte, având în vedere dispoziţiile art. 497 şi art. 498 alin. (2) din C. proc. civ.

În consecinţă, vor fi înlăturate criticile recurentelor aduse sentinţei de fond din această perspectivă.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de fond a interpretat în mod restrictiv dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 şi a aplicat în mod greşit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII, Anexa V din aceeaşi lege, precum şi normele legale ce reglementează conţinutul şi elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluţionarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reţine că demersul judiciar al recurentelor-reclamante, asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Bucureşti, vizează anularea OMJ nr. 89/C/2019, obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou ordin prin care indemnizaţia de încadrare să se stabilească în raport cu vechimea efectivă în funcţie, precum şi plata diferenţelor salariale rezultate.

Împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale reclamantele au formulat contestaţie, soluţionată de către Ministerul Justiţiei conform răspunsului nr. x/24.04.2019, comunicat acestora.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei: anularea în parte a Ordinului nr. 89/C/04.01.2019 şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie, emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu aceia ce beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum şi la plata diferenţelor drepturilor salariale rezultate până la zi.

Aşadar, prezenta pricină se poartă între reclamante, asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Bucureşti, şi ordonatorul de credite care are atribuţii în stabilirea drepturilor lor salariale, respectiv Ministerul Justiţiei, fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit textului de lege amintit, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamantele au urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv au formulat contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Ministerul Justiţiei, însă s-au adresat instanţei de judecată cu o acţiune în anulare ce vizează exclusiv actul de stabilire a drepturilor salariale, şi anume Ordinul MJ nr. 89/C/2019, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Ca urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentelor-reclamante în sensul că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora: "Împotriva modului de soluţionare a contestaţiei persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei. (...)", în condiţiile în care, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, se prevede în mod expres faptul că norma respectivă stabileşte modalitatea de contestare a actelor de salarizare emise categoriilor de personal din sistemul justiţiei, prin derogare de la norma cu caracter general cuprinsă la art. 37 din lege.

Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte reţine că din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate supra rezultă indubitabil intenţia legiuitorului în ceea ce priveşte procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiţiei, iar Hotărârea Ministerului Justiţiei reprezintă actul administrativ emis de acesta, conform alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 153/2017, în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Anexa V, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi în aplicarea acestui text de lege.

În speţă, cum recurentele-reclamante nu au învestit instanţa de contencios administrativ competentă cu verificarea legalităţii hotărârii prin care li s-a soluţionat contestaţia administrativă, ci, prin acţiunea formulată în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal au solicitat exclusiv anularea ordinului ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale, nu se poate susţine cu suficient temei că prima instanţă a pronunţat sentinţa cu interpretarea şi aplicarea greşită a cadrului legislativ incident, întrucât alegaţiile recurentelor-reclamante reflectă propriul demers interpretativ al legii în vederea obţinerii soluţiei favorabile pretinse, fără a susţine însă motivul de nelegalitate invocat.

Pe de altă parte, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că recurentele-reclamante au avut posibilitatea, în aplicarea principiului disponibilităţii părţilor, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., şi în acord cu dispoziţiile legale incidente în materie, de a-şi completa acţiunea în sensul de a solicita şi anularea Hotărârii Ministerului Justiţiei materializată în înscrisul nr. x/24.04.2019, având în vedere că pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat, prin întâmpinarea formulată în cauză, excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.

Observă instanţa de control judiciar că în cuprinsul cererii de recurs au susţinut recurentele că nu au înţeles să formuleze apărări şi nici să modifice ori să precizeze acţiunea în sensul prevăzut de norma legală aplicabilă, întrucât nu au considerat admisibilă excepţia invocată. Sub acest aspect este important a se aminti că, potrivit adagiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", partea nu se poate prevala pentru susţinerea intereselor sale de propria culpă, în speţă aceea de a nu modifica sau preciza acţiunea formulată în faţa instanţei de contencios administrativ, în raport de excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, şi nici să se apere valorificând un asemenea temei.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că în mod just a apreciat curtea de apel că nu se poate învesti, din oficiu, cu un capăt de cerere care nu a fost formulat de reclamante, respectiv anularea hotărârii emise în soluţionarea contestaţiei administrative, astfel încât susţinerea recurentelor-reclamante în sensul încălcării de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. nu se verifică în speţă, motiv pentru care criticile formulate din această perspectivă sunt nefondate şi vor fi înlăturate ca atare.

În fine, nu se poate reţine că prima instanţă ar fi încălcat normele de drept ce reglementează conţinutul şi elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluţionarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat. Mai exact, recurentele-reclamante au arătat că în speţă nu există o astfel de hotărâre emisă de pârât în soluţionarea plângerii prealabile, dat fiind faptul că răspunsul comunicat cu înscrisul nr. x/2019/24.04.2019 nu îndeplineşte cerinţele, condiţiile şi rigorile necesare de conţinut şi formalism necesare emiterii unei hotărâri/decizii, întrucât în cuprinsul acestuia nu se regăsesc menţiunile obligatorii.

Cu privire la această critică Înalta Curte constată, pe de o parte că recurentele nu au arătat în concret care sunt normele legale încălcate de către prima instanţă sub aspectul de nelegalitate invocat, iar, pe de altă parte, că răspunsul comunicat de Ministerul Justiţiei prin înscrisul nr. x/2019 din 24.04.2019 îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerat un act administrativ supus controlului de legalitate în faţa instanţei de contencios administrativ, câtă vreme în analizarea naturii acestuia esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce acesta în privinţa destinatarilor, iar nu forma sau denumirea.

Art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V, privind reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei din Legea-cadru nr. 153/2017, prevede, aşa cum s-a arătat în precedent, o procedură administrativă specială obligatorie în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

Procedura menţionată se finalizează prin actul emis în temeiul art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, ce poate fi contestat "în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice".

Hotărârile emise în soluţionarea contestaţiilor administrative pot fi atacate, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 7, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi, ca atare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurentele-reclamante nu poate fi apreciată prin prisma termenelor sau a condiţiilor prevăzute de art. 1, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul negativ la solicitarea de anulare a ordinului de stabilire a drepturilor salariale, chiar şi în ipoteza în care acesta este unul inform, nu echivalează cu lipsa unei hotărâri emise în soluţionarea contestaţiei administrative, cum în mod greşit susţin recurentele-reclamante, ci, dimpotrivă, reprezintă chiar soluţia dată plângerii prealabile de către emitentul actului administrativ contestat.

Ca atare, în exercitarea atribuţiilor sale, este evident că Ministerul Justiţiei avea posibilitatea, din punct de vedere procedural, să admită contestaţia formulată de reclamante sau să o respingă, cum, de altfel, a şi procedat pârâtul, aducându-le recurentelor-reclamante la cunoştinţă faptul că solicitarea acestora nu poate fi soluţionată favorabil.

Pe cale de consecinţă, răspunsul emis de pârât în aplicarea procedurii administrative speciale, materializat în înscrisul nr. x/24.04.2019, îndeplineşte cerinţele legii pentru a fi considerat o Hotărâre emisă în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale şi, pentru respectarea procedurii reglementate în dispoziţiile anterior evocate, exista obligaţia legală a reclamantelor de a formula plângere împotriva acesteia, în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, nu exclusiv împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, respectiv OMJ 89/C/2019, la care se referă această hotărâre.

În virtutea argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurentelor-reclamante şi va constata că sentinţa instanţei de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în cauză, demersul părţilor recurente fiind, prin urmare, nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1141 din 11 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.