RCA insurance compensation: evidentiary burden to prove personal payment of medical expenses under special statutory regime

Şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 19765 din data de 10 aprilie 2019 (comunicată la data de 06.05.2019) şi, pe cale de consecinţă, să dispună:

a) obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la repararea prejudiciului material ce i-a fost creat în urma producerii evenimentului rutier din data de 01.05.2013, în jurul orei 11:30, în timp ce se afla în calitate de pasageră, a autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x, condus de B., venind dinspre localitatea Sânandrei, judeţul Timiş, înspre localitatea Carani, la km 6+800 metri, a cărei victima a fost, după cum urmează:

-13.045,91 Euro, respectiv 10.823,73 RON diferenţa de sumă rezultată din faptul că instituţia pârâtă a achitat prin virament bancar, la data de 23.02.2017, suma de 11.093 RON şi suma de 2298,46 RON, la data de 03.04.2019), cu titlu de daune materiale (24.205,19-11.093-2298,46=10.823,73 RON).

A arătat reclamanta că suma de 11.093 RON, cu titlu de daune materiale, a fost acordată de instituţia pârâtă în conformitate cu Decizia nr. 4735/06.03.2017, iar suma de 2298,46 RON a fost acordată în baza deciziei contestate pe această cale, la data de 03.04.2019. Aşa cum rezultă şi din extrasul de cont pe care l-a ataşat acţiunii, suma de 2.298,46 RON, propusă de pârât cu titlu de diferenţă daune materiale, i-a fost virată în cont la data de 03.04.2019, în condiţiile în care decizia contestată pe această cale i-a fost comunicată la data de 06.05.2019, după o perioadă de peste o lună, iar în legătură cu existenţa acestei sume de bani în cont a aflat cu totul întâmplător. De altfel, a susţinut că suma respectivă a fost virată chiar înainte de a fi emisă decizia contestată în cauză, respectiv la data de 06.05.2019.

b) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 538 din data de 02 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a fost anulată în parte Decizia FGA nr. 19765/10.04.2019 în ce priveşte cuantumul daunelor materiale; a fost obligată pârâta la emiterea unei noi decizii prin care să acorde şi suma de 11.186,46 euro în echivalent RON cu titlu de daune materiale; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (parte din cheltuielile pretinse) şi a fost respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii contestaţiei formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei nr. 20073/29.05.2019, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului pârâtul a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a considerentelor ce au stat la baza soluţiei adoptate de către prima instanţă, că sentinţa de fond a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., art. 11, art. 13 alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a art. 49 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A enunţat prevederile art. 309 şi art. 310 alin. (3) din C. proc. civ. şi a arătat că prima instanţă a reţinut, contrar apărărilor pe care a înţeles să le formuleze, că proba testimonială era admisibilă în cauză raportat la teza probatorie, apreciind, totodată, că era pertinentă, concludentă şi utilă, conform art. 258 raportat la art. 255 C. proc. civ.. Aşadar, Curtea a valorificat această probă din perspectiva titlului cu care au fost acordaţi banii de către unchiul reclamantei, pentru a achita spitalizarea din Viena, în sensul că a fost numit împrumut cu privire la care reclamanta avea obligaţia restituirii.

Ca urmare, sentinţa astfel pronunţată este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate supra din moment ce prima instanţă, deşi a constatat că intimata nu a plătit serviciile medicale către C., acestea fiind achitate de o altă persoană, a obligat Fondul la plata acestei sume către intimată cu titlu de despăgubire, în considerarea declaraţiei martorului audiat, care a afirmat că suma reprezintă un împrumut acordat intimatei de către unchiul său şi o parte a pretinsului împrumut a fost deja restituit, precum şi a înscrisurilor emise de clinica din Viena. În opinia recurentului, instanţa a adăugat la lege reţinând în mod greşit prevederile art. 250 din C. proc. civ., suplimentar prevederilor art. 49 din Norma ASF nr. 14/2011.

A considerat că norma RCA prevăzută de dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011 reprezintă o lege specială în ceea ce priveşte pretenţiile reprezentând despăgubirile solicitate de victimele accidentelor de autovehicule, ele urmând să se aplice cu prioritate faţă de alte dispoziţii legale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În măsura în care actul normativ special prevede că, în ceea ce priveşte cheltuielile materiale ce constituie o pagubă care poate fi reparată prin plata de despăgubiri de către cel chemat să răspundă în cauză, la stabilirea despăgubirii se iau în calcul "eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative", ceea ce înseamnă că norma exclude orice "suplimentare" în afara documentelor justificative admise de aceasta. Totodată, prevederile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. interzic probarea cu martori a unui act ce depăşeşte suma de 250 RON, iar excepţia priveşte un eventual act emis de către un profesionist în contra sa, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

În plus, din declaraţia martorului audiat în cauză, în temeiul căreia prima instanţă a validat plata către clinica din Viena ca fiind o cheltuială ce poate face parte din despăgubirile acoperite de Norma RCA nr. 14/2011, rezultă că plata a fost făcută de unchiul reclamantei, însă, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că plata a fost făcută de către o persoană juridică, şi anume D. S.R.L..

Astfel, este evident că declaraţia martorului respectiv nu a venit să completeze sau să suplimenteze lipsa înscrisului pretinsului împrumut, ci, îl infirmă, martorul afirmând că unchiul reclamantei, deci o persoană fizică, a plătit clinicii vieneze cheltuielile de spitalizare, din înscrisurile administrate în cauză rezultând că o firmă a achitat aceste cheltuieli, neexistând nici dovezi privind restituirea pretinsului împrumut.

Ca urmare, recurentul a apreciat că soluţia primei instanţe încalcă nu numai legislaţia specială a RCA, ci şi dispoziţiile exprese ale Legii nr. 213/2015, care impun ca procedura administrativă de plată să se desfăşoare exclusiv în temeiul înscrisurilor prezentate de petenţi Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în vederea susţinerii cererilor lor de plată, în aplicarea prevederilor art. 11, art. 13 alin. (3) şi art. 14 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Legea în materie prevede obligaţia Fondului de analiză proprie a dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări, scopul emiterii Legii nr. 213/2015 fiind acela de a constitui Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca persoană de drept public în vederea întăririi încrederii consumatorului de asigurări şi acela de a asigura o bună funcţionare a pieţei asigurărilor. Ca urmare, acordarea de despăgubiri potrivit procedurii administrative de plată, prevăzută de Legea nr. 213/2015, este obligatorie, legea dând în competenţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ca persoană juridică de drept public, desfăşurarea acestei proceduri şi aprecierea asupra despăgubirilor sau indemnizaţiilor solicitate, iar în cazul contestării deciziilor Fondului instanţele de contencios administrativ se pot pronunţa cu verificarea actelor sau a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acestora şi nu în absenţa acestor acte.

A solicitat recurentul instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că în cadrul dosarului de daună nu a avut de analizat declaraţia martorului audiat de către instanţa de fond, deşi o declaraţie autentică a acestuia putea să-i fie prezentată de către reclamantă în vederea susţinerii cererii de plată, astfel cum impun prevederile Legii nr. 213/2015, iar această declaraţie lămuritoare pentru instanţă în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 11.186,46 RON reprezintă un act care nu i-a fost adus la cunoştinţă şi asupra căruia să poată aprecia. Sub acest aspect solicită a se observa că instanţa de fond nu se putea substitui autorităţii publice în acordarea acestor despăgubiri, o astfel de soluţie încălcând şi limitele învestirii în cauza de faţă, deoarece decizia contestată nu a fost adoptată în urma administrării probatoriului administrat în faţa instanţei.

A făcut recurentul trimitere la jurisprudenţa recentă a instanţei supreme sub acest aspect şi a susţinut că, potrivit acesteia, împrejurarea că în art. 14 din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a făcut referire la o cerere tip care se depune la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nu are natura unei limitări a motivelor pe care părţile le pot prezenta în susţinerea solicitărilor de plată, teorie confirmată chiar de alin. (4) al acestui text de lege, care a prevăzut depunerea, în principal, a anumit documente necesare soluţionării cererii de plată. Pe de altă parte, a apreciat că înscrisurile menţionate în acelaşi text pot curpinde inclusiv declaraţii autentificate de martori, legea nerestrângând conţinutul acestora, astfel cum rezultă din alin. (3) al aceluiaşi text de lege.

Concluzionând pe aspectul reliefat, a susţinut că instanţa de contencios administrativ, învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actului administrativ, îl poate cenzura exclusiv în temeiul documentelor pe care autoritatea publică le-a avut la dispoziţie la momentul emiterii sale, astfel că în prezenta cauză în mod nelegal prima instanţă a considerat că se poate justifica plata sumei de 11.186,46 euro către o clinică din Viena, în temeiul unei declaraţii de martor audiat în instanţă, pentru care reclamanta nu a prezentat Fondului niciun înscris şi nu a făcut nicio menţiune în actele pe care i le-a înaintat în vederea stabilirii despăgubirii, declaraţie care atestă că plata s-a făcut de către o persoană fizică şi nu de una juridică, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de intimata-reclamantă în susţinerea cererii de plată.

Pentru considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, să se dispună respingerea în tot a contestaţiei formulate de intimata-reclamantă, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. 19765/10.04.2019 emisă de FGA ca temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că prima instanţă a reţinut în mod corect că prin intermediul înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu declaraţia martorului E., a demonstrat că pe întreaga şedere, atât în perioada internării sale la Spitalul de Ortopedie din Viena, cât şi ulterior, cu ocazia controalelor efectuate, a fost susţinută din punct de vedere financiar doar din surse proprii, astfel încât majorarea daunelor materiale cu suma de 11.186,46 euro echivalent în RON este justificată.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs şi de apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea Deciziei nr. 19765 din 10.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material ce i-a fost creat în urma producerii evenimentului rutier din data de 01.05.2013, în jurul orei 11:30, în timp ce se afla în calitate de pasageră a autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x, condus de B., venind dinspre localitatea Sânandrei, judeţul Timiş, înspre localitatea Carani, la km 6+800 metri, a cărei victima a fost, după cum urmează:

-13.045,91 Euro, respectiv 10.823,73 RON diferenţa de sumă rezultată din faptul că instituţia pârâtă a achitat prin virament bancar, la data de 23.02.2017, suma de 11.093 RON şi suma de 2298,46 RON, la data de 03.04.2019), cu titlu de daune materiale (24.205,19-11.093-2298,46=10.823,73 RON).

A arătat reclamanta că suma de 11.093 RON, cu titlu de daune materiale, a fost acordată de instituţia pârâtă în conformitate cu Decizia nr. 4735/06.03.2017, iar suma de 2298,46 RON a fost acordată în baza deciziei contestată pe această cale, la data de 03.04.2019. Aşa cum rezultă şi din extrasul de cont pe care l-a ataşat acţiunii, suma de 2.298,46 RON, propusă de pârât cu titlu de diferenţă daune materiale, i-a fost virată în cont la data de 03.04.2019, în condiţiile în care decizia contestată pe această cale i-a fost comunicată la data de 06.05.2019, după o perioadă de peste o lună, iar în legătură cu existenţa acestei sume de bani în cont a aflat cu totul întâmplător. De altfel, a susţinut că suma respectivă a fost virată chiar înainte de a fi emisă decizia contestată în cauză, respectiv la data de 06.05.2019.

Soluţionând cauza, prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat în parte Decizia FGA nr. 19765/10.04.2019 în ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să emită reclamantei o nouă decizie prin care să-i acorde şi suma de 11.186,46 euro în echivalent RON cu titlu de daune materiale, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (parte din cheltuielile pretinse).

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

În referire la cheltuielile cu transportul victimei cu ambulanţa de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara către Spitalul Clinic de Ortopedie din Viena, a considerat că acest transport este în relaţie cauzală cu beneficierea de tratamente medicale recomandate conform prescripţiilor medicale, fiind avut în vedere de pârât la determinarea cuantumului daunelor materiale în mod corect, astfel că nu se mai justifică o nouă plată cu acest titlu deoarece ar deveni una nedatorată. Însă, în privinţa sumei de 1.390,09 RON cu titlu de combustibil necesar transportului său la diferite controale medicale şi de recuperare, precum şi a sumei de 300 RON reprezentând transportul aparţinătorilor zilnic la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, instanţa de fond a apreciat că în mod corect a reţinut pârâtul că nu pot fi acordate, deoarece, în primul caz nu s-a făcut dovada că sunt în relaţie cauzală cu beneficierea de tratamente recomandate conform prescripţiilor medicale, iar în cel de-al doilea caz nu au fost prezentate documente justificative potrivit dispoziţiilor art. 49 din Norma ASF nr. 14/2011.

Cu privire la suma de 11.186,46 euro virată Spitalului din Austria, neacceptată la plată de către pârât, a reţinut prima instanţă că s-au depus documente justificative în sensul transferului bancar către Spitalul Clinic de Ortopedie din Viena, a sumei solicitate cu acest titlu, dar şi alte înscrisuri din care rezultă prestarea serviciilor medicale către reclamantă, precum şi declaraţia martorei audiate sub prestare de jurământ din care rezultă că spitalizarea a fost achitată de unchiul reclamantei, bani ce au fost acordaţi cu titlu de împrumut reclamantei, din care aceasta a restituit deja o parte.

În fine, în privinţa celorlalte cheltuieli solicitate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că acestea nu sunt justificate, astfel încât în mod corect au fost respinse de la plată de către pârât, decizia fiind legală din această perspectivă.

Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar în ceea ce priveşte soluţia de obligare a acestuia la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei şi suma de 11.186,46 euro în echivalent RON cu titlu de daune materiale.

Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, în limitele şi pentru argumentele ce succed.

Aşa cum s-a arătat în precedent, prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte suma de 11.186,46 euro virată Spitalului din Austria, solicitată de reclamantă şi neacceptată la plată de către pârât, că s-au depus documente justificative în sensul transferului bancar către Spitalul Clinic de Ortopedie din Viena a sumei solicitate cu acest titlu, dar şi alte înscrisuri din care rezultă prestarea serviciilor medicale către reclamantă, precum şi declaraţia martorei audiate sub prestare de jurământ din care rezultă că spitalizarea a fost achitată de unchiul reclamantei, bani ce au fost acordaţi cu titlu de împrumut reclamantei, din care aceasta a restituit deja o parte. Totodată, instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu a contestat spitalizarea şi serviciile medicale de care a beneficiat reclamanta în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie din Viena.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, deoarece relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluţionării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În esenţă, recurentul-pârât a criticat hotărârea de fond pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., a art. 11, art. 13 alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi a prevederilor art. 49 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, afirmând că prima instanţă, deşi a constatat că reclamanta nu a plătit serviciile medicale către C., acestea fiind achitate de o altă persoană, l-a obligat totuşi la plata acestei sume cu titlu de daune materiale, în urma valorificării declaraţiei martorului audiat, care a afirmat că suma respectivă reprezintă un împrumut acordat reclamantei de către unchiul său şi o parte a pretinsului împrumut a fost deja restituit, considerând recurentul că prin modul de valorificare a declaraţiei martorului, conform art. 250 din C. proc. civ., instanţa de fond a adăugat la lege, şi anume la dispoziţiile art. 49 din Norma ASF nr. 14/2011.

Sub acest aspect a susţinut că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. În plus, a arătat că, deşi martorul audiat a afirmat că plata a fost făcută de unchiul intimatei, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că plata a fost făcută de o persoană juridică, respectiv D. S.R.L., iar în ceea ce priveşte restituirea pretinsului împrumut, a arătat că restituirea parţială a acestuia nu a fost dovedită.

În fine, a arătat că la momentul analizării cererii de plată a reclamantei, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a avut de analizat declaraţia martorului audiat de către instanţă, astfel că nu se poate constata nelegalitatea unui act administrativ pentru motive ce nu au putut fi cercetate în faza emiterii lui şi cu argumente ce nu au putut fi astfel antamate de către autoritatea pârâtă.

Ca o primă observaţie, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul este nemulţumit şi de modalitatea în care instanţa de fond a analizat probatoriile administrate, cu referire punctuală la proba testimonială, Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine, pe de o parte faptul că această probă a fost valorificată de către prima instanţă din perspectiva titlului cu care au fost acordaţi banii de către unchiul reclamantei pentru a achita spitalizarea din Viena, cu alte cuvinte a probat scopul şi nu actul la care se face vorbire în cuprinsul art. 309 alin. (2) C. proc. civ., invocat de recurent, iar, pe de altă parte, că modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Independent de acest aspect însă, aşa cum s-a arătat, proba testimonială era admisibilă în cauză raportat la teza probatorie emisă, probând scopul acordării banilor de către unchiul reclamantei pentru a achita spitalizarea din Viena, şi nu actul juridic în accepţiunea art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care vor fi înlăturate criticile aduse sentinţei de fond de către recurentul-pârât din această perspectivă.

În schimb, instanţa de control judiciar reţine că sunt întemeiate celelalte critici formulate de recurentul-pârât sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, un prim aspect de nelegalitate invocat de recurentul-pârât cu privire la hotărârea de fond vizează greşita interpretare şi aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 49 lit. d) din Norma ASF nr. 14/2011.

Criticile recurentului-pârât formulate din această perspectivă sunt întemeiate.

Astfel, reţine Înalta Curte, potrivit art. 49 din Norma ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, parte integrantă din Ordinul CSA nr. 14/2011, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. În caz de vătămare corporală: d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare".

Conform prevederilor art. 1387 alin. (1) din noul C. civ., "În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale".

De asemenea, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabileşte pentru potenţialul creditor obligaţia de a formula în scris cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi text legal, care se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, iar, odată cu această cerere persoana în cauză trebuie să anexeze înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. În plus, în cerere se menţionează natura creanţei, momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanţie reală în ceea ce priveşte creanţa, precum şi care sunt bunurile acoperite de asigurare.

Aşadar, Fondul de Garantare avea obligaţia să determine cuantumul creanţei de asigurare solicitate cu titlu de daune materiale, prin raportare la normele menţionate supra, cu luarea în considerare a documentelor justificative corespunzătoare.

Sub acest aspect Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul daunelor materiale de 11.186,46 euro în echivalent RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare virate Spitalului Clinic de Ortopedie din Viena, în privinţa cărora a fost obligat de către instanţa de fond să emită reclamantei o nouă decizie de plată, deoarece din probatoriul administrat în cauză rezultă că prima instanţă nu a lămurit situaţia împrumutului acordat reclamantei de către unchiul acesteia.

Din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei se observă că, deşi a depus dovezi din care rezultă că a fost virată Spitalului din Viena suma solicitată cu titlu de daune materiale pentru cheltuielile de spitalizare invocate, necesare pentru recuperarea în urma accidentului rutier din data de 01.05.2013, reclamanta nu a prezentat şi dovada achitării acestei sume de către unchiul său în considerarea pretinsului împrumut acordat acesteia. Astfel, din înscrisurile depuse reiese că plata sumei solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri materiale pentru cheltuielile de spitalizare de la Spitalul din Viena a fost efectuată de către o persoană juridică, şi anume D. S.R.L., fără a se proba existenţa vreunei legături între respectiva firmă şi unchiul reclamantei sau a se face verificări punctuale cu privire la unchiul părţii.

Totodată, deşi reclamanta a susţinut că banii respectivi au fost achitaţi de unchiul său în considerarea unui pretins împrumut acordat acesteia, în privinţa căruia are obligaţia restituirii, din înscrisurile administrate nu rezultă dovezi ale restituirii chiar şi parţiale a împrumutului, instanţa de fond validând ca atare raţionamentul părţii, fără a-l cenzura prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, şi anume art. 14 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Întrucât reclamanta nu a depus la dosar documentele justificative, în copie legalizată, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din actul normativ menţionat, din care să rezulte că a achitat personal suma de 11.186,46 euro în echivalent RON, pretinsă cu titlu de daune materiale, şi nici nu a probat legătura dintre unchiul său şi firma care a achitat suma în discuţie, respectiv nu a lămurit situaţia pretinsului împrumut acordat de unchiul său, dovedind în acest sens chiar şi o restituire parţială a acestuia, Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a obligat pârâtul la plata unui prejudiciu nedovedit, fiind nesocotite dispoziţiile art. 1385 C. civ., referitoare la întinderea reparaţiei şi ale art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd despăgubiri pentru cheltuielile efectuate de persoana vătămată "cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative."

Într-adevăr, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa pronunţată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a contestat spitalizarea şi serviciile medicale de care a beneficiat reclamanta în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie din Viena, ceea ce a susţinut însă acesta a fost faptul că nu se poate vorbi despre un prejudiciu direct şi personal în condiţiile în care plata sumei în discuţie s-a făcut de către o persoană juridică şi nu de către reclamantă, neexistând nicio dovadă că suma respectivă s-a reflectat în patrimoniul reclamantei, chiar şi ulterior momentului respectiv, apărări pe care prima instanţă nu le-a analizat şi nu le-a înlăturat argumentat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal a fost respinsă de către pârât de la plată această pretenţie, reţinându-se că prejudiciul material sub acest aspect nu îndeplineşte condiţiile obligatorii prevăzute de lege pentru a putea fi acoperit, astfel că soluţia primei instanţe, care a sancţionat această conduită a recurentului-pârât, a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în speţă.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că în procedura administrativă de analizare a cererii de plată recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost învestit cu verificarea aspectelor susţinute de reclamantă cu privire la persoana care a achitat suma de 11.186,46 euro către Spitalul din Viena, justificate în temeiul declaraţiei unui martor audiat în faţa instanţei de judecată, astfel că nu se poate constata nelegalitatea deciziei contestate în cauză pentru motive ce nu au fost cercetate în procesul de emitere a acestui act administrativ şi în baza unor susţineri neverificate de emitentul actului în discuţie.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc în mod nemijlocit la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanţei de control judiciar, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât formulate din perspectiva interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale incidente în speţă, sens în care va admite demersul judiciar al acestuia şi va reforma sentinţa de fond recurată.

Cât priveşte solicitarea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurentul-pârât a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, conform documentului justificativ depus la dosar, în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În acest context, având în vedere soluţia definitivă de admitere a recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă, în calitate de parte care a pierdut procesul, la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 5 al acestei decizii, constatând că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei ca nefondată şi o va obliga pe aceasta să plătească recurentului-pârât suma de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 538 din 2 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea reclamantei A. ca nefondată.

Obligă pe intimata-reclamantă A. să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor suma de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.