Guarantee Fund appeal dismissed; refusal annulled, new decision ordered for insured hospital costs with interest and costs.

Şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.01.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata sumei de 4.580,11 RON şi dobânda legală, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A., sume stabilite in dosarul nr. x/2018, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că este îndreptăţit sa primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reţinut în procesul penal prin care asigurătorul S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar, a fost obligat să plătească despăgubirile rezultate în urma producerii riscului asigurat, şi anume accidentul rutier ce a avut loc la data de 01.10.2016.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificări, dispoziţiile Legii nr. 213/2015, ale Normei 16/2015, art. 8 din Legea 554/2004, art. 581 C. proc. pen., art. 433, art. 434, art. 435, art. 622 alin. (1) C. proc. civ., precum şi prevederile Legii nr. 95/2006.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 409 din data de 12 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat Decizia nr. 22069/20.12.2019; a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 4.580,11 RON şi l-a obligat pe acelaşi pârât la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în valoare de 1.500 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 409 din 12 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi menţinerii în tot a Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca temeinică şi legală, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susţinut că hotărârea de fond a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, a arătat că prima instanţă a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a prevederilor legale incidente în speţă, şi anume dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, art. 313 şi art. 320 din Legea nr. 95/2006, argumentele pe care şi-a întemeiat aceasta soluţia în ceea ce priveşte calitatea reclamantului de creditor de asigurare fiind, prin urmare, neîntemeiate.

A enunţat recurentul prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitoare la creditorii de asigurare şi a arătat că, atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă transpunerea Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, preluată în legislaţia naţională, care defineşte "creanţa de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asiguraţi, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva societăţii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menţionate, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operaţiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operaţiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanţe de asigurare. Acest text a fost preluat şi în noua Directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare.

Ca urmare, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de spitale, deoarece Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative şi obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Consideră recurentul că definiţiile creanţei de asigurare cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) şi ulterior în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi ale creditorilor de asigurare prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 şi, ulterior, prin art. 4 alin. (1) lit. b) punctele (i), (ii) şi (iii) din Legea nr. 213/2015, nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asiguraţi sau beneficiarii asiguraţilor şi asigurători, ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care FGA le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizaţii de asigurare, ci creanţe de asigurare.

În speţă, apreciază că spitalul nu deţine o creanţă de asigurare în raport cu Fondul şi nu este creditor de asigurare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, întrucât pretinsa creanţă nu rezultă dintr-un raport de asigurare şi nici nu este beneficiar al asigurării, creanţa de asigurare în discuţie rezultând numai în baza unei poliţe de asigurare de răspundere civilă.

În litigiile de drept comun între asiguraţi sau beneficiarii poliţelor de asigurare, asigurătorul este obligat să achite indemnizaţia la care s-a obligat prin contractul de asigurare şi părţile din raportul contractual sunt asiguraţi/beneficiari ai poliţei de asigurare şi asigurător, iar în raporturile cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor există acesta şi creditorul de asigurare. În schimb, în raporturile de răspundere civilă, spre deosebire de celelalte asigurări, de bunuri şi persoane, pe lângă asigurător şi asigurat, dacă se produce riscul acoperit prin asigurare, mai intervine şi o a treia persoană, respectiv terţul păgubit, pe care legiuitorul a înţeles să-l încadreze în art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015.

În opinia recurentului, rolul social al asiguraţilor este acela de a permite persoanelor care au avut de suferit în urma diferitelor accidente, să fie despăgubire prompt şi integral de către societatea de asigurare, iar în acest fel persoanele păgubite nu mai aşteaptă până când autorul faptei va fi în măsură să achite despăgubirea sau până când acesta va fi descoperit, în situaţia accidentelor de autovehicule în care nu sunt identificaţi imediat autorii.

Totodată, rolul social al Fondului este acela de a proteja creditorii de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, în speţă creditorul de asigurare fiind beneficiarul poliţei de asigurare RCA, prin asigurările de răspundere civilă fiind acoperite, de regulă, numai acele prejudicii produse de asigurat unor terţe persoane, care sunt urmarea unui accident.

A subliniat că prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terţe persoane, în anumite condiţii, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ, după cum urmează: în primul rând este necesară săvârşirea unei fapte ilicite de către asigurat; în al doilea rând trebuie să fie dovedită existenţa unui prejudiciu, a unei pagube produse terţei persoane accidentate; în al treilea rând este necesar să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului care a produs accidentul şi prejudiciul adus terţei persoane păgubite; iar în al patrulea rând este necesar să se poată constata culpa, vinovăţia asiguratului care a săvârşit fapta ilicită ce a condus la producerea accidentului.

Aşadar, dacă una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, înseamnă că nu sunt întrunite toate elementele ce definesc răspunderea civilă, iar pagubele astfel rezultate nu pot fi acoperite prin asigurarea de răspundere civilă. În speţă, instanţa care a soluţionat cauza penală a stabilit existenţa tuturor acestor condiţii şi a obligat asigurătorul să achite aceste sume, asigurător care, în prezent, se află în faliment, astfel că Fondul nu plăteşte pentru acesta, după cum nici asigurătorul falit nu plăteşte prin FGA.

Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă tocmai prejudiciul produs unor terţe persoane de către asigurat, fiind vorba de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri şi diferite alte construcţii, exercitarea unei activităţi etc. Spre deosebire de situaţia întâlnită la asigurările de bunuri şi la cele de persoane, unde eventuala vinovăţie a asiguraţilor în producerea riscului conduce, de regulă, la decăderea din drepturi a acestora, în cazul asigurărilor de răspundere civilă culpa asiguratului este una dintre condiţiile de bază care se cere a fi îndeplinită pentru ca asigurătorul să plătească despăgubirea cuvenită terţilor păgubiţi.

De asemenea, în asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari, pot apărea numai terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării. Cu toate că, de cele mai multe ori, aceste persoane primesc despăgubirea sau suma asigurată direct de la societatea de asigurare, ele nu au dreptul să formuleze acţiune în justiţie decât împotriva asiguratului, deoarece din contractul de asigurare încheiat în cazul asigurării de răspundere civilă nu rezultă raporturi juridice între societatea de asigurare şi terţele persoane păgubite.

Opinează că spitalele se constituie ca părţi civile în cauzele penale, în caz contrar acestea pierzând dreptul de a acţiona asigurătorul la instanţa civilă, spitalele având numai dreptul de a acţiona vinovatul de producerea accidentului, adică pe asiguratul RCA, întrucât în cazul asigurării de răspundere civilă asiguratul răspunde delictual şi asigurătorul răspunde contractual pentru fapta delictuală a asiguratului de răspundere civilă.

Art. 2208 alin. (1) din C. civ. prevede că: "În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească", or, în prezenta cauză Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu plăteşte indemnizaţii de asigurare, ci, doar creanţe de asigurare. Chiar dacă se va afirma că, în fapt, Fondul este obligat prin lege să achite aceste indemnizaţii pe care asigurătorul falit nu le-a achitat, Legea nr. 213/2015 prevede în mod clar definiţia creanţei de asigurare şi a creditorilor de asigurare şi, astfel, Fondul este obligat prin lege să analizeze dacă petentul deţine o creanţă de asigurare şi dobândeşte, prin urmare, calitate de creditor de asigurare.

În contextul expunerii unor scurte considerente de ordin teoretic referitoare la indemnizaţia de asigurare în accepţiunea C. civ., recurentul a susţinut că indemnizaţia de asigurare se achită integral, iar în caz de contestare a întinderii acestei obligaţii, legea obligă asigurătorul ca partea necontestată din indemnizaţie să fie plătită anterior soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa judecătorească. Totodată, obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare este certă numai dacă riscul asigurat s-a produs fără intervenţia celui asigurat ori a altor persoane având legătură cu acesta.

În cadrul asigurărilor de răspundere civilă, pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală a societăţii de asigurare, este necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru ca ulterior să poată fi angajată răspunderea contractuală a asigurătorului.

Astfel, în ipoteza în care despăgubirile depăşesc limita contractuală la care este obligat asigurătorul, diferenţa va fi imputată asiguratului, cum este cazul în care sumele acordate cu titlu de daune morale şi materiale depăşesc suma maximă asigurată, prevăzută în poliţa RCA. În aceste situaţii spitalul are deschisă o acţiune împotriva asiguratului RCA, vinovatul de producerea evenimentului, care răspunde delictual şi, în urma achitării de către acesta a sumei, devine creditor de asigurare şi poate formula cerere de plată către FGA, în termenul de 90 de zile de la data naşterii dreptului, având în vedere că acesta se naşte ulterior, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În continuare, recurentul-pârât a susţinut că este incident principiul legalităţii răspunderii juridice a asigurătorului, care este evident în ipoteza contractelor de asigurare obligatorii, conţinutul acestui contract fiind reglementat expressis verbis prin lege, aşa-zisele contracte de asigurare "forţate", caracter dat acestora de faptul că toate condiţiile şi clauzele contractuale sunt stabilite de legiuitor şi nu de părţi, acest tip de contract fiind un contract de adeziune atât pentru asigurat, cât şi pentru asigurător. Ca urmare, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele cauzate de accidente, suma asigurată este stabilită prin lege, iar cauza răspunderii asigurătorului RCA nu este dauna pricinuită prin vătămarea sănătăţii, integrităţii corporale sau prin moartea celui asigurat/beneficiar al poliţei de asigurare, ci primele plătite de asigurat, cauza răspunderii fiind, aşadar, una contractuală, independent de incidenţa vreunei forme de vinovăţie.

De asemenea, din analiza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) punctele i)-iii) din Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul are obligaţia satisfacerii doar a creanţelor de asigurări, prin acestea înţelegându-se creanţele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condiţiile legii. Aşadar, acest text de lege stabileşte în mod clar şi fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare, fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terţa persoana indicată de persoana asigurată ca îndreptăţită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau persoana păgubită care este cea îndreptăţită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA. În consecinţă, reclamantul din prezenta cauză nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificare din disponibilităţile Fondului.

În referire la susţinerea reclamantului în sensul că, potrivit prevederilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată, în limita sumelor plătite, recurentul-pârât a susţinut că aceasta nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, întrucât prin această subrogare reclamantul nu a dobândit şi calitate de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. Ca atare, reclamantul deţine contra asigurătorului B. cel mult o creanţă chirografară, nu o creanţă de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilităţile Fondului, şi în această calitate de creditor chirografar are opţiunea înscrierii creanţei sale în tabelul creditorilor B. S.A. în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător.

În temeiul acestor argumente, ţinând cont că FGA este o persoană juridică de drept public, constituită în baza Legii nr. 213/2015, cu rol şi atribuţii stabilite de actul normativ de înfiinţare, distincte de cele ale unui asigurător, având în vedere că Fondul nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, raportat la faptul că acesta este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare de care dispune şi în considerarea faptului că legiuitorul a obligat Fondul să analizeze şi să instrumenteze dosarele de daună şi cererile de plată, a considerat recurentul-pârât că a procedat în temeiul dispoziţiilor legale incidente în cauză, în acest sens analizând şi instrumentând cererea reclamantului şi emiţând în mod temeinic şi legal deciziile contestate.

Pentru considerentele prezentate pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei de fond recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi menţinerii Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de FGA ca temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamat Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti s-a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În esenţă, intimatul a susţinut că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală deoarece, fiind un prejudiciu cauzat de o faptă ilicită, îngrijirile medicale acordate victimei accidentului rutier nu sunt suportate de asigurarea de sănătate a victimei, Spitalul având obligaţia de a le recupera potrivit dispoziţiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006 de la persoana vinovată care are acest risc acoperit de o poliţă de asigurare. Or, având în vedere că asigurătorul este falit, obligaţia de plată revine instituţiei create cu acest scop, respectiv pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

La termenul de dezbateri din data de 13 ianuarie 2022, intimatul-reclamant, prin reprezentant, a precizat că nu mai susţine excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte luând act de această renunţare a părţii şi reţinând spre soluţionare recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pe fondul acestuia.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-pârât, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept material cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 şi art. 320 din Legea nr. 95/2006, sub aspectul calităţii reclamantului Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti de creditor de asigurare. Pe de altă parte, recurentul-pârât a formulat critici cu privire la sentinţa de fond şi pentru greşita apreciere a despăgubirilor solicitate de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de spitalizare, ca fiind o creanţă de asigurare, invocând astfel greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Pentru a răspunde criticilor formulate Înalta Curte reţine că, în fapt, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/20.11.2019, Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat plata, din disponibilităţile Fondului, a sumei de 4.580,11 RON şi dobânda legală, sumă stabilită în dosarul penal nr. x/2018

Astfel, potrivit sentinţei penale nr. 118/12.06.2019, pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, instanţa a dispus obligarea asigurătorului de răspundere civilă S.C. B. S.A. la plata către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a sumei de 4.580,11 RON şi dobânda legală, ca urmare a producerii riscului asigurat, şi anume accidentul rutier din data de 01.10.2016, când conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x a accidentat pe victima A.. La data evenimentului, autoturismul era asigurat RCA de către Societatea de asigurări B. S.A. iar în urma avizării daunei a fost constituit dosarul de daună nr. x

În cadrul instrumentării dosarului de daună amintit, s-a constatat că accidentul rutier a avut drept urmare producerea unor leziuni victimei A., care au necesitat servicii medicale în cuantum de 4.580,11 RON.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 22069/20.12.2019 emisă de pârât, prin care a fost respinsă solicitarea Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti formulată în cadrul cererii de plată menţionate, cu motivarea că acesta nu are calitatea de creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Soluţionând cauza prin sentinţa civilă nr. 409/12.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantului, a anulat Decizia nr. 22069/20.12.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi l-a obligat pe pârât să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 4.580,11 RON, precum şi la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în valoare de 1.500 RON.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanţa invocată de acesta este una de asigurare, având în vedere în acest sens cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, apreciind, ca urmare, că sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Aşa cum s-a arătat în precedent, în cuprinsul cererii de recurs întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept material cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 şi art. 320 din Legea nr. 95/2006, sub aspectul calităţii reclamantului Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti de creditor de asigurare. Pe de altă parte, recurentul-pârât a reproşat instanţei de fond greşita apreciere a despăgubirilor solicitate de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, cu titlu de cheltuieli de spitalizare, ca fiind o creanţă de asigurare, invocând astfel interpretarea şi aplicarea eronată a art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, apreciind, implicit, că sunt neîntemeiate criticile recurentului-pârât formulate din această perspectivă, urmând să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015:

"creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."

Înalta Curte observă că potrivit dispoziţiilor enunţate supra, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

În acest sens se constată că prin sentinţa penală nr. 118/12.06.2019 pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, s-a recunoscut Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea victimei A., în urma accidentului de circulaţie provocat de conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x, asigurat de răspundere civilă la Societatea de asigurări B. S.A., reţinându-se astfel că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, de 4.580,11 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.

Potrivit art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, forma în vigoare în perioada de referinţă, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în caz de vătămare corporală şi deces, iar art. 55 din acelaşi act normativ statuează în sensul că despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Aşadar, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti pretenţiile acestuia în cuantum de 4.580,11 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Ca urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

În acest punct instanţa de control judiciar aminteşte că, în materie penală, este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de leg, ambele variante juridice conferind părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Este adevărat că sentinţa penală nr. 118 din data de 12 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în această cauză.

De altfel, deşi prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează, în aparenţă, cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2018, care, în soluţionarea laturii civile cu care a fost învestită, a stabilit că Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti este îndreptăţit să primească despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Ca atare, chiar dacă recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, dezlegările menţionate sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii de asigurări B. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi, cu atât mai mult, a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se repunerii în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, a calităţii de creditor de asigurare în privinţa solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni deja tranşate de către o instanţă judecătorească, cu exigenţele procesuale specifice.

În acest sens sunt avute în vedere dispoziţiile art. 2214 din C. civ., care prevăd că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", precum şi dispoziţiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit cărora:

"(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată."

Totodată, Înalta Curte reţine şi prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, potrivit cărora: "Cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată de furnizorii de servicii medicale, aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, persoanelor cărora le-au fost aduse daune sănătăţii prin fapta altor persoane sunt recuperate de către furnizorii de servicii medicale de la persoanele care răspund potrivit legii şi au obligaţia reparării prejudiciului produs. (. . . . . . . . . .)".

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare este orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În acest context normativ rezultă, aşadar, că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată şi de contravaloarea pierderii suferite de o terţă persoană îndreptăţită prin producerea riscului asigurat, în speţă de către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Din această perspectivă, faţă de cele reţinute prin sentinţa penală nr. 118/12.06.2019 a Judecătoriei Lehliu Gară, instanţa de control judiciar constată că efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 4.580,11 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă din vina asiguratului RCA la Societatea de asigurare B. S.A., aflată în procedura falimentului.

Ca urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare, astfel încât este neîndoielnic că suma solicitată de acesta îndeplineşte condiţia de a reprezenta o creanţă de asigurare, iar obligaţia de despăgubire ce revine pârâtului derivă din contractul de asigurare, reprezentând un drept direct de acţiune, fără a fi necesară dovedirea unui prejudiciu direct.

Pe cale de consecinţă, în speţă este dovedită calitatea reclamantului de creditor de asigurare, fiind o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reţinut în procesul penal, prin care asigurătorul de răspundere civilă S.C. B. S.A. a fost obligat să plătească reclamantului Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti suma de 4.580,11 RON şi dobânda legală, reprezentând cheltuieli de spitalizare furnizate persoanei vătămate A. în urma accidentului rutier provocat de persoana asigurată RCA la societatea de asigurare menţionată.

În această situaţie, contrar susţinerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că suma solicitată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti cu titlu de cheltuieli de spitalizare rezultă dintr-un contract de asigurare, iar în realizarea scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, conform căruia Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative şi obligatorii, constată că refuzul pârâtului de a verifica pe fond cererea de plată formulată de către reclamant, pe baza documentelor justificative, este nelegal, iar hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie.

Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor expuse supra, constatând că toate susţinerile recurentului-pârât sunt nefondate şi că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de faţă ca nefondat.

Cât priveşte solicitările părţilor de obligare la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, pârâtul a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, iar intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului şi obligarea părţii recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariul aferent serviciilor de asistenţă şi reprezentare juridică, dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În aplicarea dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte va admite cererea intimatului-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor să-i plătească acestuia cheltuielile de judecată avansate în recurs în cuantum de 2.000 RON, dovedite ca atare, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, recurentul-pârât este partea care a căzut în pretenţii în accepţiunea prevederilor legale incidente în materie.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 409 din 12 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească intimatului-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.