Insurance guarantee scope: exclusion of late interest penalties and litigation costs from statutory guarantee in insurer insolvency

Dosar nr. x/2017

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat in judecata pe paratul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea în parte a deciziei nr. 8950/31.08.2017 emise de pârâtul FGA, în ceea ce priveşte soluţia dată capătului 2 din cererea de despăgubiri; obligarea pârâtului FGA să emită o decizie prin care să admită cererea de despăgubiri a reclamantului pentru: suma de 10.264 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2% calculate pe perioada 04.07.2014-03.08.2017, şi suma de 2.035 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1660 din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, ca neîntemeiată; s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1660 din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii formulate.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susţinut că prima instanţa a interpretat în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere nu se circumscriu noţiunii de despăgubiri/indemnizaţii, astfel cum se prevede în art. 2 şi 4 din Legea nr. 213/2015.

Daunele moratorii, în speţă - penalităţile de întârziere - sunt acele despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor. Aşadar, consideră că şi aceste penalităţi de întârziere reprezintă o parte a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a întârzierii plăţii, prejudiciu pentru care este îndreptăţit la plata unor despăgubiri conform art. 1535 C. civ. şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În opinia recurentului, atât penalităţile de asigurare cât şi cheltuielile de judecată pot şi trebuie să fie incluse în această categorie de "creanţă de asigurări". După cum se poate observa, acestea îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat cu societatea intrată în procedura insolvenţei. Practic, toate aceste sume solicitate la plata sunt consecinţele incidentului rutier petrecut din culpa persoanei asigurate la S.C. B. S.A., şi implicit derivă din contractul de asigurări încheiat cu această societate.

De asemenea, apreciază că la soluţionarea prezentei cauze trebuie avut în vedere motivul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, acesta fiind creat ca o schema de garantare în domeniul asigurărilor şi care are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Singurul mod în care se poate realiza o protecţie efectivă a creditorilor de asigurări este prin despăgubirea integrală a prejudiciului cauzat, respectiv inclusiv în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi penalităţile de întârziere.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea nr. x/13.07.2016, C., prin reprezentant A., a solicitat pârâtului FGA plata despăgubirii de 8.603,93 RON, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere datorate de B. S.A., precum şi a cheltuielilor de judecată din dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Oradea.

Prin decizia nr. 8950/31.08.2017, pârâtul FGA a admis cererea în parte, în sensul că a acordat despăgubiri de numai 4.566 RON pentru autovehicul şi a respins cererea în privinţa penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu ar constitui creanţe de asigurare, deoarece nu reprezintă echivalentul prejudiciului produs prin accident de către persoana asigurată, ci sunt consecinţa conduitei necorespunzătoare a societăţii de asigurare.

Recurentul-reclamant a atacat decizia emisă de pârât referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanţe de asigurare, iar instanţa de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei şi le-a respins, ca neîntemeiate.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări.

Această concluzie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite şi cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au izvorul direct în contractul de asigurare, ci reprezintă, aşa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamantul nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamantul având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1660 din 4 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.