Taxpayer's appeal rejected; joint liability upheld for insolvent company's tax debts as bad-faith administrator.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la data 16.07.2019, legal timbrată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, anularea Deciziei nr. 57304 din 18.12.2017 privind atragerea răspunderii solidare în condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a Deciziei nr. 19485/01.07.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1294/18.11.2019, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat cauza spre soluţionare Curţii de Apel Oradea, care la termenul de judecată din data de 11.02.2020, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi a inadmisibilităţii acţiunii, pentru motivele arătate pe larg în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 28/CA/2020 - P.I. din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara; fără cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 28/CA/2020 - P.I. din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal., reclamanta A. a declarat recurs.

În contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că, în ceea ce o priveşte, în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii solidare, sens pentru care solicit reformarea hotărârii criticate, apreciind a fi incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în opinia sa, nu este dovedita condiţia privind culpa reclamantei în cauzarea acestui prejudiciu, ori in cazul in care nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile răspunderii solidare, urmeaza a se aprecia ca decizia de impunere este lipsita de temeinicie.

A învederat că, deşi se arata ca a deţinut calitatea de asociat si administrator la societatea imputata, se omite a se observa ca in realitate a deţinut aceste calităţi în mod formal, neîndeplinind nici o atribuţie in acest sens. Fostul sot, B., a fost administratorul in fapt, fiind şi cel care a efectuat toate operaţiunile ilicite. Raportat la acest aspect, nu se poate retine o rea-credinţa prezumata a recurentei-reclamante in organizarea activităţii si operaţiunilor derulate de societate, cat timp reclamanta a deţinut calitatea de administrator strict formal.

Pe de alta parte, recurenta a susţinut că în dosarul penal s-a dispus continuarea cercetărilor fata de aceasta, astfel ca soluţia ce se va emite in acel dosar penal se va răsfrânge asupra deciziei de impunere. In condiţiile in care se va dovedi ca nu a avut nici o vina in comiterea faptelor pentru care este cercetata, a apreciat că, in mod cert, nu poate fi trasa la răspundere pentru repararea prejudiciului.

Raportat la cercetările din dosarul penal a susţinut faptul ca a deţinut calitatea de administrator exclusiv scriptic in acte întrucât toate actele si operaţiunile in firma le-a efectuat fostul sot fara nici măcar ca aceasta să aibă cunoştinţă. Întreg probatoriul administrat in cauza si toate cercetările vizează aceeaşi stare de fapt descrisa in deciziile criticate, ori este evident ca deciziile criticate sunt influenţate de soluţia ce se va emite in dosarul penal.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatele-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 10 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. deţine, începând cu data de 01.07.2013, calitatea de asociat şi administrator al S.C. C. S.R.L., debitoare care a înregistrat la data de 09.05.2017 obligaţii fiscale în sumă de 3.152.676 RON, din care debite în cuantum de 2.223.580 RON şi accesorii în sumă de 929.096 RON, acestea reprezentând TVA, impozit pe venit, pe profit, asigurări sociale şi dobânzi, respectiv penalităţi.

Pe seama reclamantei a fost emisă Decizia nr. 57304 din 18.12.2017 privind atragerea răspunderii solidare în condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, împotriva căreia s-a formulat contestaţie prealabilă, care a fost însă respinsă prin Decizia nr. 3473/27.06.2019 .

Prin Procesul-verbal nr. x/03.06.2015, S.C. C. S.R.L. a fost declarată în stare de insolvabilitate.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, anularea Deciziei nr. 57304 din 18.12.2017 privind atragerea răspunderii solidare în condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a Deciziei nr. 19485/01.07.2019.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta exercitând calea de atac a recursului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând, în esenţă, neîndeplinirea condiţiilor stabilite de lege privind angajarea răspunderii solidare, precum şi faptul că nu este dovedită îndeplinirea condiţiei culpei recurentei în cauzarea prejudiciului, întrucât aceasta a deţinut calităţile de asociat/administrator în mod formal, critici pe care Înalta Curte urmează să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanţa de control judiciar aminteşte că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinţei recurate.

Prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă şi-a manifestat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor privind răspunderea solidară, invocând argumente similare cu cele expuse în faţa primei instanţe.

Or, aspectele invocate de recurenta-reclamantă au fost supuse în această formă controlului de legalitate în faţa primei instanţe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Din analiza textului de lege anterior enunţat, rezultă că prima condiţie pentru angajarea răspunderii examinate se referă la existenţa unui debitor declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent. A doua condiţie este existenţa unui prejudiciu. Cea de-a treia condiţie este existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi se materializează prin existenţa unei relaţii directe de la cauză la efect, în sensul că provocarea insolvabilitatea persoanei juridice prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, a activelor acesteia, nesolicitarea demarării procedurii insolvenţei sau nedeclararea/neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, se datorează faptelor ilicite săvârşite în forma prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

Inalta Curte reţine că în mod corect judecătorul fondului a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantei, în baza art. 27 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Astfel, în Decizia nr. 57304/18.12.2017 s-a reţinut că societatea a deţinut bunuri în proprietate cu o valoare de inventar de 1.180.524 RON, conform bilanţului contabil la 31.12.2013, respectiv de 1.017.298 RON, conform bilanţului semestrial la data de 30.06.2014, aspect necontestat de către reclamantă.

În speţă condiţia existenţei unui prejudiciu este îndeplinită, în acest sens fiind existenţa unor obligaţii fiscale restante şi neachitate, în sumă totală de 3.152.676 RON, din care debite în cuantum de 2.223.580 RON şi accesorii în sumă de 929.096 RON, acestea reprezentând TVA, impozit pe venit, pe profit, asigurări sociale şi dobânzi, respectiv penalităţi.

În acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte apreciază că prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei sunt pertinente pentru aplicarea prevederilor legale incidente.

Codul de procedură fiscală instituie răspunderea numai pentru administratorul care, cu rea-credinţă, a înstrăinat sau ascuns activele persoanei juridice, nu a solicitat demararea procedurii de insolvenţă pentru debitorul insolvabil, respectiv nu a declarat/achitat obligaţiile fiscale ale acestuia.

Or, din Decizia nr. 57304/18.12.2017 rezultă aspectele care susţin reaua-credinţă a administratorului pentru a deveni incident textul de lege anterior menţionat, iar, din probele administrate în faţa instanţei de fond, rezultă că reclamanta era administratorul de drept al S.C. C. S.R.L., şi, deşi aceasta afirmă că, în fapt, o altă persoană se ocupa de administrarea societăţii, nu a adus probe în acest sens, astfel că sunt lipsite de suport criticile invocate sub acest aspect prin cererea de recurs.

De asemenea, cu privire la bunurile mobile ale societăţii debitoare reprezentând autoturismele care figurau la data de 27.06.2014 în proprietatea sa, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că s-a comunicat reclamantei Înştiinţarea de cercetare la faţa locului nr. 189534/27.06.2014, aceasta având termen data de 01.07.2014, de prezentare a cărţilor de identitate a acestor bunuri. La data respectivă, nu s-a reuşit identificarea de către organul fiscal a autoturismelor, reclamanta învederând reprezentanţilor pârâtei că se va prezenta în ziua următoare cu documentele contabile. Întrucât nu a realizat acest lucru, organul fiscal i-a înmânat la data de 28.07.2014 Somaţia nr. 2/28.07.2014 şi Titlul executoriu nr. x/28.07.2014, ocazie cu care reclamanta a prezentat facturi fiscale purtând data emiterii 05.06.2014, 06.06.2014 şi 09.06.2014, prin care a arătat că autoturismele ce urmau a fi sechestrate au fost înstrăinate.

Aşadar, văzând comportamentul fiscal al reclamantei care, în calitate de administrator al debitoarei S.C. C. S.R.L., a înstrăinat bunurile societăţii ulterior primirii primei înştiinţări din partea organului fiscal, emiţând facturi fiscale antedatate, în mod corect a fost reţinută reaua-credinţă a acesteia şi implicit prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

Reţinând că S.C. C. S.R.L. avea obligaţii fiscale certe, lichide şi exigibile care nu au fost achitate, în mod corect a conchis organul fiscal că reclamanta, în calitate de administrator al societăţii, avea obligaţia legală de a solicita instanţei deschiderea procedurii insolvenţei în 30 de zile de la intervenirea imposibilităţii de plată.

Reclamanta a susţinut că nu a manifestat rea-credinţă, însă aceasta nu a întreprins niciun demers pentru a achita obligaţiile fiscale ale debitoarei, deşi a fost somată şi s-au înfiinţat popriri asupra conturilor bancare şi popriri la terţi.

În calitate de administrator al societăţii S.C. C. S.R.L., reclamanta, constatând că este în imposibilitate de a achita sumele restante, nu a întreprins niciun demers şi nu şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei conform Legii 85/2014, demers care ar fi dovedit buna-credinţă a acesteia, atitudine bazata pe buna credinţa, ceea ce nu s-a întâmplat.

În consecinţă, în mod corect a fost reţinută de către organul fiscal şi confirmată de instanţa de fond, incidenţa prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

Cât priveşte nedeclararea/neachitarea obligaţiilor fiscale, cu rea-credinţă, instanţa reţine din Decizia nr. 57304/18.12.2017 faptul că S.C. C. S.R.L. a desfăşurat relaţii comerciale cu societăţi din ţară şi din străinătate (SC D. S.R.L., E., S.C. F. SRL), care au făcut obiectul controlului organelor de inspecţie fiscală, în acest sens fiind întocmit Borderoul nr. x/16.04.2014 cu bunurile confiscate devenite proprietatea privată a statului şi s-a încheiat Procesul-verbal de predare-preluare nr. x/16.04.2014, prin care inspectorii antifraudă fiscală au predat cantitatea de 48.000 kg zahăr confiscat către S.C. C. S.R.L., sub semnătura numitului B., acesta aplicând ştampila societăţii, asumându-şi calitatea de custode. Ulterior, la data de 01.07.2014, pârâta AJFP Timiş emite factura nr. x, prin care întreaga cantitate de zahăr este facturată societăţii C. S.R.L., iar pe această factură apare semnătura reclamantei, valoarea fiind de 85.585,07 RON + TVA de 20.605,93 RON, valoarea totală fiind de 106.464 RON.

Ulterior, la data de 30.10.2014, la o deplasare la faţa locului, s-a constatat că întreaga cantitate de zahăr nu a putut fi identificată, societatea, de asemenea, neputând fi identificată la locul desfăşurării activităţii. Fiind contactată reclamanta, aceasta nu a recunoscut primirea întregii cantităţi de zahăr, invocând că pe Nota de recepţie şi constatare diferenţe este aplicată ştampila societăţii, fără a purta semnătura acesteia şi invocând prevederile art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007, conform cărora bunurile vor fi predate de către deţinători organelor de valorificare, care sunt obligate să le preia în termen de 10 zile de la data primirii de către deţinător a documentului care constituie titlu de proprietate al statului asupra acestora. Totuşi, organul fiscal a reţinut că reclamanta a semnat factura emisă de AJFP Timiş nr. x/01.07.2014 pentru suma totală de 106.464 RON şi a înregistrat-o în contabilitate, exercitându-şi dreptul de deducere al TVA în sumă de 20.605,93 RON, prin declararea achiziţiei în Declaraţia 300 reprezentând TVA şi în Declaraţia 394 pe luna iulie 2014.

Astfel, s-a concluzionat că reclamanta, semnând factura pentru întreaga cantitate de zahăr la data de 01.07.2014, iar ulterior, la data de 30.10.2014 nerecunoscând primirea cantităţii de zahăr, a dat dovadă de rea-credinţă, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 106.464 RON în mod direct, fără a vira ulterior contravaloarea menţionată în contul bugetului de stat.

Având în vedere toate aceste aspecte, în mod corect prima instanţă a reţinut că s-a dovedit incidenţa în cauză a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei 28/CA/2020 - P.I. din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.