Judicial discipline scope: Exclusion of substantive merits review from administrative oversight of judges' decision-making

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond.

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.10.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei nr. C-3196/02.10.2019 emise de Inspectorul Şef în lucrarea nr. 19-1971/10.04.2019 şi trimiterea dosarului pentru continuarea cercetării disciplinare.

La data de 11.12.2019, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că solicită şi anularea Rezoluţiei de clasare nr. 2170/A/04.07.2019 şi trimiterea dosarului spre completarea cercetării şi începerea cercetării disciplinare.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 398 din 10 iunie 2020, Curtea a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în consecinţă, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea Rezoluţiei C-3196/02.10.2019 a Inspectorului Şef şi a Rezoluţiei de clasare nr. 2170/A/04.07.2019 adoptate în lucrarea nr. 19-1971/2019 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor şi începerea cercetării disciplinare.

A susţinut recurentul că instanţa a încălcat prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., reţinând, privitor la aplicarea RIL nr. 8/08.12.2014, că judecătorii au avut dreptul de a interpreta şi aplica dispoziţiile art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din acelaşi cod, deşi aceste dispoziţii au făcut obiectul Deciziei în interesul legii şi în raport de care, aceste prerogative ale interpretării textelor legale şi modalităţii de aplicare, odată ce au fost stabilite de ICCJ, atrăgeau obligativitatea iar nu facultatea respectării lor.

Judecătorii prin aplicarea greşită a legii au realizat o distorsionare conştientă a dreptului reclamantului, în scopul producerii unei vătămări acestuia, respectiv acea greşeală care are un caracter evident, neîndoielnic fără justificare, în contradicţie cu norma legală şi pe fondul căreia au nerespectat o Decizie a ÎCCJ, obligatorie în sensul prevăzut de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.

Evident, aplicarea cu rea credinţă a prevederilor art. 272 Codul muncii s-a făcut cu ştiinţă de judecători, nu s-a judecat în echitate, conform art. 6 din CEDO, ci cu rea credinţă, în sensul prevăzut de art. 991 alin. (1)-(2) din Legea nr. 303/2004, cu scopul eludării legii.

Deşi sesizarea înregistrată sub nr. x/10.04.2019 vizează şi alte dispoziţii legale încălcate de judecători, la momentul săvârşirii faptelor, în examinarea recursului trebuie avută în vedere analiza exclusiv a acestora, în raport de care legal să se aprecieze că intră sub incidenţa abaterilor disciplinare săvârşite de judecători, pentru care se impune a fi angajată răspunderea disciplinară a acestora.

A apreciat recurentul că motivarea sentinţei recurate, în sensul că obiectul sesizării pârâtei ar constitui critici ce ar fi putut fi analizate exclusiv prin exercitarea căilor de atac, aruncă în derizoriu obligativitatea respectării de către judecători a RIL şi aplicarea unor dispoziţii legale ce nu comportă o altă interpretare decât cea expres stabilită de legiuitor.

Referitor la aplicarea greşită a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prin sentinţă s-a reţinut că interpretarea normelor de drept nu poate constitui un element al abaterii disciplinare deşi a fost invocată prin sesizare, în raport de aplicarea nelegală a prevederilor art. 272 din Codul muncii, iar acestea în stabilirea situaţiei premisă a aplicării RIL nr. 8/2014 privitor la neacordarea preavizului.

În continuarea susţinerilor sale, recurentul a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 1804 din 6 decembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, apreciind că, instanţa de fond, în sentinţa recurată, a reţinut nelegal, cu o examinare inechitabilă abordată din perspectiva încălcării art. 6 din CEDO şi art. 31 din Recomandarea CM/Rec (2010)12, dar şi cu o motivare contradictoriu, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că judecătorii, deşi au răspuns în concret şi în mod efectiv prin aplicarea ipotezei din textul de lege, au motivat în substanţă şi în fapt au constatat că apelantul ar fi beneficiat de dreptul legal la un preaviz de 20 de zile lucrătoare.

Deşi s-a motivat că judecătorii au analizat premisa factuală din Decizia ICCJ nr. 8/2014, în mod nelegal nu s-a reţinut incidenţa RIL în cauză, urmare a omiterii analizării de către instanţa de fond a aplicării nelegale a prevederilor art. 272 din Codul muncii, privind sarcina probei în litigiile de muncă.

A mai apreciat recurentul că analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 303/2004 s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, întrucât trebuia realizată în raport de etapele raţionamentului judecătorilor, etapa 1, acţiunea mijloc a judecătorilor, cu consecinţa stabilirii nelegale a unei alte situaţii premise, faţă de cea reală, şi etapa a 2-a, acţiunea scop, nerespectarea de către judecători a RIL, cu consecinţa respingerii excepţiei nulităţii deciziei de concediere pentru neacordarea unui preaviz cu durata din CCM, de 20 de zile nelucrătoare.

A mai susţinut recurentul că sentinţa cuprinde motive contradictorii privitor la stabilirea situaţiei premisă aplicării RIL nr. 8/2014 de judecători în Decizia nr. 1804/06.12.2018 a Curţii de Apel Cluj.

Activitatea necorespunzătoare a magistraţilor faţă de care s-a depus sesizarea trebuia verificată de pârâta Inspecţia Judiciară conform art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004 dar şi de instanţa de fond învestită cu judecarea contestaţiei împotriva rezoluţiilor adoptate, inclusiv sub aspectul modalităţii de stabilire a situaţiei premisă din RIL nr. 8/2014.

Astfel, teza instanţei de fond, în sensul că stabilirea situaţiei premisă a unui RIL ar fi atributul exclusiv al instanţei de fond, este greşită, întrucât, pe de o parte, ar lăsa în afara limitelor stabilite de lege privitor la angajarea răspunderii disciplinare a magistratului fapta prevăzută de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, cu consecinţa nerespectării deciziilor ICCJ, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, s-ar restrânge formal verificarea aplicării unui RIL la ceea ce s-a statuat în fapt de magistrat şi s-ar arunca în derizoriu concursul de fapte cu caracter de abatere disciplinară, deşi judecătorul ar trebui să răspundă distinct, pentru fiecare etapă a raţionamentului juridic aplicat prin hotărâre.

Pentru argumentele prezentate, a solicitat recurentul a se aprecia că sentinţa este nelegală, întrucât s-a considerat, cu încălcarea art. 6 din CEDO şi art. 31 din Recomandarea CM/Rec (2010)12, că nu ar fi întrunite elementele angajării răspunderii disciplinare, deşi faptele imputate judecătorilor constituie, evident, elemente ale abaterilor disciplinare cercetate, ce confirmă exercitarea funcţiei cu rea credinţă în sensul legii, o distorsionare conştientă a dreptului reclamantului, în scopul producerii unei vătămări acestuia.

Motivarea instanţei, în sensul că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ar fi excluse controlului administrativ asupra lor, este o concluzie nelegală dintr-o perspectivă formală şi care să justifice neanalizarea de către pârât a faptelor grave sesizate, pentru că normele materiale şi procesuale încălcate şi invocate punctual în sesizare pot face obiectul verificărilor, sunt în competenţa inspectorului judiciar.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ.

4.1. Reclamantul A. a învestit secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti cu o acţiune vizând legalitatea Rezoluţiei nr. 2170/A/04.07.2019 emise de Inspectorul Şef în lucrarea nr. 19-1971/10.04.2019, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de petent vizând pe doi judecători din cadrul Curţii de Apel Cluj sub aspectul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ş) şi t) prin raportare la art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că, prin hotărârea recurată, care respectă cerinţele impuse de art. 425 C. proc. civ., sub aspectul motivării, prima instanţă a interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente în raport de obiectul cauzei, analizarea legalităţii actelor emise de Inspecţia Judiciară având în vedere plângerea formulată de recurent asupra rezoluţiei de clasare contestate, în cauză neexistând aspecte de nelegalitate de natură a determina casarea sentinţei.

4.2. Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii.

4.3. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004, care nu pot forma obiectul aplicării în abstract, ci numai coroborat cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care poate realiza numai cu respectarea Constituţiei României şi a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004,

"Art. 97. - (1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

Prin urmare, contrar alegaţiilor recurentului-reclamant A., potrivit limitelor trasate de aceste dispoziţii legale, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă, în raport de criticile concrete aduse de autorul sesizării, care vizează, după cum corect a constatat şi prima instanţă prin hotărârea recurată, analizarea fondului, stabilirea situaţiei de fapt (neacordarea preavizului) şi interpretarea normelor juridice şi aprecierea probelor administrate în cauză.

Astfel, criticile recurentului, vizând modalitatea de soluţionare a apelului său şi analiza, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78, art. 75 alin. (1), art. 272 din Codul muncii de către Curtea de Apel Cluj nu pot fi avute în vedere în demersul judiciar de faţă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului conform cărora instanţa de fond ar fi făcut o greşită aplicare a prevederilor legale speciale în materie, având a analiza în speţă întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare indicate la lit. ş) şi t), în mod temeinic instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovezi în acest sens, criticile invocate prin sesizare şi preluate în contestaţie vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, o interpretare a normelor juridice şi o apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic a magistratului.

Înalta Curte reţine că stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, neputând fi primită susţinerea recurentului privind lăsarea în afara limitelor stabilite de lege angajarea răspunderii disciplinare a magistratului, în sensul lipsirii de eficienţă a dispoziţiilor art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în cauză, nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond şi nici Înalta Curte, în analiza recursului de faţă, nu au competenţa de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la situaţia de fapt, la interpretarea probatoriilor şi la stabilirea încălcării normelor de drept material (art. 272 Codul muncii) în Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Cluj, inclusiv cu privire la aplicarea Deciziei nr. 8/2014 a ÎCCJ-Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii în soluţionarea apelului său.

Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, fiind o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, un proces intelectiv, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă şi presiune, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite o altă interpretare ar însemna a nesocoti principiile constituţionale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă

Astfel, susţinerea recurentului-reclamant din memoriul de recurs, în sensul că aspectele sesizate ar constitui elemente ale abaterilor disciplinare, care confirmă exercitarea funcţiei cu rea-credinţă şi o distorsionarea conştientă a dreptului său în scopul vătămării sale, este lipsită de suport.

4.4. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 398 din 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.