Insurer’s ancillary penalties and costs not covered by Guarantee Fund; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.12.2017, reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 şi în termenul legal, în contradictoriu cu pârâta FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (F.G.A.) a contestat Decizia nr. 11090/14.11.2017, solicitând instanţei să dispună modificarea acesteia, în sensul acordării sumei de 1.185,33 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecata, conform sentinţei civile nr. 15256/21.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 pentru dosarul de daună x, privind autovehiculul marca x cu număr de înmatriculare x.

Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2826 din 15 iunie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeindu-şi criticile pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale care reglementează noţiunea de creanţă din asigurări, respectiv dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 26 si art. 38 din Norma ASF 23/2014.

Recurenta susţine că asigurătorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale, morale (în caz de vătămări corporale), penalităţi de întârziere precum şi a cheltuielilor de judecată efectuate de partea păgubită urmare a accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

O interpretare contrara ar reprezenta practic o deturnare de la scopul urmărit de legiuitor, respectiv repararea în integralitate a prejudiciului produs ca urmare a unui eveniment rutier.

Prin refuzul de plată al penalităţilor de întârziere se creează o situaţie discriminatorie care, cu siguranţă, ar fi avut posibilitatea recuperării penalităţilor de întârziere (ca accesoriu al debitului principal) direct de la societatea de asigurare, în situaţia în care aceasta nu ar fi intrat în procedura falimentului.

Recurenta precizează că în dosarele în care există o hotărâre judecătorească definitivă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor înţelege să plătească atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată.

În opinia recurentei, în cazurile în care nu există un mijloc de coerciţie, pârâtul cenzurează cu rea credinţă, posibilitatea părţii de a-şi recupera în integralitate prejudiciul produs urmare a evenimentului asigurat.

Cu privire la natura penalităţilor de întârziere, prima instanţa a reţinut că acestea sunt sancţiuni aplicate asigurătorului, neputând fi transferate către FGA, deşi acestea sunt un accesoriu al principalului.

Recurenta mai precizează faptul că în cererea de despăgubire, formulată şi înregistrată la societatea pârâtă, a arătat că îşi întemeiază solicitarea de plată a penalităţilor de întârziere pe prevederile art. 38 din Norma 23/2014, care se referă tot la acelaşi raport de dezdăunare din partea asigurătorului. Pentru acelaşi eveniment acoperit de o poliţă RCA, penalităţile sunt tratate individual, separate de acest raport.

Adoptând o astfel de conduită, pârâta a încălcat dispoziţiile art. 16 din Norma 16/2015 care prevăd că evaluarea despăgubirii se efectuează de către Fond în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare.

Prin urmare, prevederile art. 38 din Norma 23/2014 de aplicare a legii în domeniul asigurărilor sunt opozabile pârâtei, aceasta putând observa atât data scadentă a plăţii despăgubirii, cât şi cuantumul acesteia (deja achitat), impunându-se ca aceasta să dea eficienţă obligaţiei de plată şi a penalităţilor de întârziere, care reprezintă un accesoriu al indemnizaţiei de despăgubire.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea în tot a sentinţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, intimatul a susţinut că obligaţia plăţii penalităţilor de întârziere incumbă societăţii de asigurare, deoarece asiguratorul a dat naştere acestei obligaţii prin inacţiunea sa de a achita despăgubirile la termen. Fondul de Garantare a Asiguraţilor procedează la plata indemnizaţiilor/despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurări ai asiguratorului în faliment, cu respectarea prevederilor Legii nr. 213/2015, a Normei ASF nr. 16/2015, a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare şi cu normele aplicabile în materie, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.01.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de de 09.02.2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, moment procesual în care a reţinut şi dosarul pentru a se pronunţa pe fondul recursului ce face obiectul judecăţii.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei A. S.R.L. este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea de plată nr. x/12.04.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asigurărilor plata sumei de 1185,33 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aplicate sumei de 3309,41 RON aferente perioadei 16.05.2016 -13.06.2016, precum şi suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform sentinţei civile nr. 15256/21.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 pentru dosarul de daună x, privind autovehiculul marca x cu număr de înmatriculare x.

Din documentele depuse la dosar rezultă că la data de 08.04.2016 a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x, asigurat la data evenimentului cu poliţa RCA nr. x emisă de către B. S.A, fiind cauzată avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare x, proprietatea S.C. C. S.R.L. Proprietarul autovehiculului avariat a încheiat un contract de cesiune de creanţă prin care a cedat către A. S.R.L. dreptul sau de creanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 15256/21.11.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a dispus obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere legale de 0,2% pe zi, calculate de la data de 16.05.2016 şi până la data de 13.06.2016, precum şi la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că, raportat la aceste dispoziţii, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este are obligaţia satisfacerii doar a creanţelor de asigurări, prin acestea înţelegându-se creanţele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condiţiile legii, nu însă şi creanţele conexe despăgubiri, cum sunt penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată generate de un litigiu promovat contra asigurătorului RCA, ce nu fac parte, în lumina dispoziţiilor legale sus menţionate, din noţiunea de creanţă de asigurare.

Instanţa de control judiciar are în vedere şi dispoziţiile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora:

"Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Instanţa de control judiciar reţine că S.C. B. S.A., eventual, datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiului.

Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, S.C. B. S.A..

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că Norma ASF nr. 16/2015 prevede foarte clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Or, în cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Astfel, potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar, potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Se constată, aşadar, că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Prin urmare, astfel cum şi instanţa de fond în mod corect a remarcat, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, Fondul este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nici nu preia obligaţiile acestui asigurător.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât intimatul -pârât să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci acestea reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului S.C. B. S.A., pentru recuperarea cărora recurenta reclamantă are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de reformare, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2826 din 15.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.