FGA's obligation to cover late-payment penalties and litigation costs as "insurance claims" under the statutory guarantee scheme for insurer insolvency.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.07.2017, sub nr. x/2017 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 6027/23.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată în data de 23.06.2017, prin care a solicitat admiterea cererii şi anularea în parte a deciziei contestate, sub aspectul penalităţilor de întârziere si a cheltuielilor de judecată, privitoare la cererea de plată nr. x/31.05.2016, formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5009 din 19.12.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 5009 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea în parte a Deciziei nr. 6027/23.05.2017, cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii de plată nr. x/31.05.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având în vedere că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a reţinut prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) Ut a) din Legea nr. 213/2013 că nici penalităţile de întârziere şi nici cheltuielile de judecată nu rezultă din contractele de asigurare CASCO sau RCA, acestea neconţinând vreo clauză în acest sens.

Invocând dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a susţinut recurenta că acest text de lege nu face distincţie între natura sumelor cuvenite creditorilor şi după cum ştim, unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu o poate face, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, inclusiv cele referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată.

Astfel, sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată constituie, deopotrivă cu crenţa principală, sume cuvenite societăţii noastre, în calitatea noastră de subrogat al creditorilor de asigurare.

Invocând deopotrivă şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta a arătat că în acest text legiuitorul este explicit în ceea ce priveşte obligaţiile Fondului de Garantare a Asiguraţilor faţă de persoanele îndreptăţite la despăgubiri, reglementând expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, înscriindu-se la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi şi cheltuieli, ca urmare a onorării de către FGA1 a unor cereri de plată ale creditorii de asigurare, formulate în condiţiile legii.

Consideră recurenta că, din formularea textului de lege nu transpare nici cea mai mică urmă de îndoiala în ceea ce priveşte obligaţiile de plată ale FGA, acestuia fiindu-i recunoscută expres posibilitatea înscrierii ulterioare la masa credală în procedura falimentului aligurătorului-debitor cu sumele achitate cu titlu de dobânzi şi/sau cheltuieli, astfel că prin refuzul de plată al acestor sume FGA nesocoteşte chiar legea sa de funcţionare.

În privinţa acestui text de lege apreciză ca fiind greşită interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia dobânzile şi/sau cheltuielile la care poate fi obligat FGA au în vedere doar dobânzile şi/sau cheltuielile generate de propria sa culpă şi nu şi cele stabilite fii sarcina asigurătorului falit.

O astfel de interpretare nu se sprjina nici pe argumente referitoare la textul de lege şi nici pe argumente ce ţin de întrebuinţarea unui raţionament logico-juridic coerent. Astfel, o atare interpretare ar permite FGA să transfere obligaţiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestoravui sensul invers, de către FGA de la societatea de asigurare falimentară. Or, o astfel de concluzie vine în contradicţie directă cu regimul juridic ale fiecărora dintre cele două entităţi, cu rolurile lor şi cu logica de funcţionare.

Mai susţine recurenta că, în al doilea rând, norma juridică în vigoare la data producerii evenimentului asigurat era Norma ASF nr. 23/2014, iar potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (4) şi art. 74 din acesta normă, în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile fii termenele stabilite imperativ sau le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată se aplică o penalizare de 0,1 % pe zi de întârziere, iar fii cazul fii care despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească se acordă şi cheltuieli de judecată.

În mod greşit instanţa de fond a intrepretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie contractele de asigurare au un conţinut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Faptul că FGA are activitatea reglementata prin Legea 213/2015 şi Norma ASF 16/2015 nu înseamnă că acesta poate face abstracţie de normele care reglementează raportul obligaţional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment şi pe cale de consecinţă a FGA.

Invocând dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, a mai susţinut recurenta că legea de organizare a FGA prevede în mod neechivoc obligaţia acestuia de a achita despăgubiri ţinând seama atât de normele aplicabile în materie, cât şi de condiţiile generale de asigurare şi cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

De altfel, remarcă faptul că aceasta este şi optica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în tidul executoriu şi pot fi supuse actualizării fii cadrul executării silite (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015).

În interpretarea şi aplicarea legislaţiei fii materie trebuie să avem în vedere fii mod obligatoriu raţionamentul întrebuinţat de ICCJ pentru delimitarea noţiunii de obligaţie principală, reprezentată fii situaţia dedusă judecăţii de obligaţia Fondului de despăgubire, raţionament potrivit căruia cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală.

În al treilea rând, mai susţine recurenta că, faptul că FGA nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrate în faliment şi faptul ca Norma 16/2015 şi Legea 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate.

De altfel, în sensul acesta art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015 este neechivoc statuând că "FGA are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Astfel, pe de o parte, obligaţia de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protejare in integrum, care include şi obligaţia de plată a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, iar pe de altă parte, consecinţele insovenţei sunt reprezentate atât de imposibilitatea recuperării creanţei principale cât şi a penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

În al patrulea rând, mai arată că trebuie avută în vedere relaţia organică dintre, pe de o parte, sumele reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere, respectiv creanţa de asigurare, pe de altă parte, în contextul acesta apreciind ca fiind greşită concluzia instanţei de fond potrivit căreia dobânzile legale şi cheltuielile de judecată solicitate nu au legătură cu raportul de asigurare.

Susţine că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare, aceastea toate urmând a avea acelaşi regim juridic şi a produce aceleaşi efecte juridice.

Orice separare a acestora şi încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, este nefirească din perspectiva logicii raporturilor obligaţionale şi lipsită de temei juridic.

În al cincilea rând, mai arată recurenta că obligaţia FGA de plată nu se limitează strict la creanţele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă venind în contradicţie cu chiar raţiunea instituirii schemei de garantare, funcţiile pe care trebuie să le realizeze aceasta şi principiile sale de funcţionare.

Asigurătorii au la rândul lor nevoie de protecţia unei instituţii creată tocmai cu acest scop, având în vedere că aceştia operează cu riscuri, gestionează hazarduri, într-un mecanism foarte amplu şi complex, care cuprinde societăţile de asigurare, ASF,BAAR, FGA, toate aceste entităţi fiind create de legiuitor pentru a institui şi menţine echilibru în mecanismul economiei de piaţă, vital bunei funcţionări a acesteia.

Destabilizarea unei societăţi de asigurare înseamnaă destabilizarea tuturor celorlalte societăţi de asigurare din piaţa, iar repercursiunile falimentului uneia dintre societăţile de asigurare pot fi dintre cele mai nefaste întrucât relaţiile economice sunt structural interdependente. Tocmai de aceea s-a creat un sistem complex, care cuprinde toate instituţiile sus-amintite, alături de FGA, menite să gestioneze riscurile particulare şi globale din piaţa asigurărilor, de o manieră cât mai echilibrată şi echitabilă, în sensul acesta revenindu-i obligaţia de proteja creditorii de asigurare de consecinţele insolvenţei unui sigurător.

Consideră că această interpretarea dată de FGA privitor la obligaţia de acoperire şi a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată are ca efect direct deturnarea mecanismului schemei de asigurare de la scopul instituirii sale şi privarea creditorilor de asigurare de protecţie faţă de consecinţele insolvenţei asigurătorilor, care, în definitiv, este chiar funcţia fundamentală a FGA.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acţiunii formulate şi anularea în parte a deciziei nr. 6027/23.05.2017, cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii de plată nr. x/31.05.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, având în vedere ca hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Apărarea formulată în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă ca atare, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, în baza Legii speciale nr. 213/2015.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de de 09.02.2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A., a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 6027/23.05.2017, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 3.953,11 RON, reprezentând:cuantumul despăgubirii- suma de 2.103,38 RON, penalităţi de întârziere - suma de 437.50 RON şi cheltuieli de judecată - suma de 1.412,23 RON.

Prin Decizia nr. 6027/23.05.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a fost respinsă cererea de plată cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată aferente dosarului civil nr. x/2015

Recurenta- reclamantă a atacat decizia emisă de pârât referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanţe de asigurare, iar instanţa de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei şi le-a respins, ca neîntemeiate.

Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, apreciind că sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 2214 C. civ., penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări.

Această concluzie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită dată de curtea de apel a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, prevederilor Normei nr. 16/2015, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite şi cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au izvorul direct în contractul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Astfel, nu poate fi reţinută nici incidenţa în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabileşte, astfel cum a susţinut şi recurenta, că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite."

Or, în speţa de faţă, dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligaţia legală principală a Fondului include şi cheltuielile de judecată, în condiţiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligaţiei conţinute în cererea accesorie, cu privire la care, deşi în cursul soluţionării litigiului calea procesuală a stabilirii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligaţia respectivă devine o creanţă de sine-stătătoare şi poate fi executată ca atare.

Totodată, instanţa constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Este eronată şi interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind lipsa distincţiei între sumele cuvenite creditorilor în caz de faliment al asiguratorului, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5009 din 19.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.