Hospital's standing as insurance creditor for hospitalization costs and validity of claim filing deadline under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.06.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEŢEAN DE URGENŢĂ SF.SPIRIDON IAŞI a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (FGA), solicitând anularea Deciziei FGA nr. 6162/23.05.2017 şi obligarea părţii pârâte la plata sumei de 682,27 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare.

Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4797 din 07.12.2017, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEŢEAN DE URGENŢĂ SF.SPIRIDON IAŞI, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a anulat Decizia nr. 6162/23.05.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata în favoarea părţii reclamante a sumei de 682,27 RON, cu titlu de daune materiale (cheltuieli de spitalizare).

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei civile recurate şi pe cale de consecinţă respingerea contestaţiei, ca nefondată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5,6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul - pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei şi a criticat decizia recurată, susţinând că instanţa de judecata a interpretat greşit legislaţia aplicabilă respectiv prevederile din Legea nr. 213/2015.

Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraţilor asigură efectuarea plaţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări deţinători ai unei/unor creanţe de asigurare, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Legea condiţionează plata creditorului de asigurări de existenţa unei creanţe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Unităţile spitaliceşti nu sunt deţinătoare de creanţe de asigurare, în condiţiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acţiune în pretenţii civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Cheltuielile de spitalizare, nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulaţie, între fapta conducătorului auto şi acest prejudiciu neexistând o relaţie cauzală directă, prejudiciul pretins demonstrat de Spitalul clinic de urgenţă Elias fiind consecinţa acordării asistentei si a îngrijirilor medicale către persoana vătămata în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, şi nu urmarea directă a accidentului rutier.

Unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-şi recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, aşa cum de altfel se reţine şi în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii.

Unităţile medicale se constituie ca părţi civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acţiona în instanţa civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acţiona vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul RCA, aşa cum rezultă în mod expres şi din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin decizia nr. 22/2017 ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor.

In interpretarea şi aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă^ separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor.

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conţinut (obiect, valabilitate, drepturi şi obligaţii ale părţilor) este reglement de Normele aprobate prin ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident si care au legătura cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul in calitate de contractant despăgubeşte "eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentara conform prescriptelor medicale) probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

In cazul dedus judecăţii, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor (ceea ce rezultă şi din Decizia 22/2017 a ICCJ).

Autorul vătămării este asiguratul RCA, care în condiţiile în care dovedeşte plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilităţile FGA, în condiţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 şi art. 2226 alin. (3) din noul C. civ.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul arată că, în mod greşit, instanţa de judecată a obligat direct FGA la plata sumei de plată, încălcând astfel prevederile art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat cererea de plata pe fondul ei, deşi FGA nu a analizat-o decât din perspectiva excepţiei lipsei calităţii de creditor de asigurare. In aceste condiţii, practic judecătorul de fond s-a substituit Comisiei FGA, unica autoritate cu atribuţii in analizarea unei cereri de plata prin prisma documentelor justificative.

Soluţia pe care instanţa de fond o putea pronunţa, ca urmare a constatării calităţii de creditor asigurare a spitalelor, era aceea de a obliga FGA la analizarea pe fond a acesteia conform motivelor di sentinţa.

Aceasta soluţie a judecătorului de fond nu cuprinde nicio motivare, astfel ca prin prisma acestui aspect înţelege a critica soluţia si din perspectiva art. 488 punctul 6 C. proc. civ.

Or, in condiţiile in care, in situaţia dedusa judecaţii, analiza de fond a cererii de plata nu a mai efectuata, in opinia noastră, in acest context, intimatul-reclamant nu poate avea abilitarea legala obţine plata despăgubirilor direct in instanţa, fără parcurgerea in prealabil a procedurii administrativi configuraţia legala a analizei dosarului de dauna si a creanţei de asigurare de care aceasta se prevalează.

Solicită, astfel, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi pe cale de consecinţă respingerea contestaţiei.

Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf Spiridon" Iaşi a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 29.09.2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, apreciindu-se că soluţia ce urmează a se pronunţa în dosarele nr. x ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce vizează prezenta cauză, a amânat judecata şi a fixat un nou termen pentru data de 09.02.2021, când a reţinut cauza spre soluţionarea pe fond a recursului.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 24.05.2013, a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătoarei A. cu numărul de înmatriculare x, care a cauzat vătămarea corporală a numitului B., ce a primit îngrijiri medicale în cuantum de 682,27 RON.

La data producerii accidentului rutier autovehiculul cu nr. de înmatriculare x avea încheiată poliţia RCA la C. S.A..

Prin decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, definitivă, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv societatea C. S.A., a fost obligat la plata către partea reclamantă a sumei de 682,27 de RON, la care se adaugă dobânda de referinţă a BNR până la achitarea prejudiciului, reprezentate cheltuieli de spitalizare.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei C. S.A..

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă prin Decizia nr. 6162/23.05.2017, pe motiv că reclamantul nu are calitate de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, respectiv că nu a formulat în termen legal cererea amintită.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, definitivă, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv societatea C. S.A., a fost obligat la plata către partea reclamantă a sumei de 682,27 de RON, la care se adaugă dobânda de referinţă a BNR până la achitarea prejudiciului, reprezentate cheltuieli de spitalizare efectuate pentru persoana vătămată B..

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Spiridon" Iaşi are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Spiridon" Iaşi în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

În materie penală este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilităţi juridice conferă părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deşi decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, definitivă, nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având un obiect diferit, aspectele laturii civile dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în această cauză.

De asemenea, deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2014, care în soluţionarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Spiridon" Iaşi este îndreptăţit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii C. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din noul C. civ., însă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sfântul Spiridon" Iaşi este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Astfel, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că, de vreme ce prejudiciul suferit de reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, rezultă că acesta are calitatea de creditor de asigurare, în cazul asigurării de răspundere civilă neavând calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării.

Înalta Curte reţine ca fiind relevante şi prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, forma în vigoare la data producerii accidentului (24.05.2013), text potrivit căruia "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată."

Prin urmare, faţă de cele stabilite prin decizia penală nr. 51/19.01.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, definitivă, instanţa de fond în mod corect a constatat că efectuarea de reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 682,27 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier din culpa conducătorului autoturismului asigurat RCA la C. S.A., astfel că, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinată în efectuarea de către partea reclamantă a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului rutier.

Aşadar, această creanţă litigioasă îndeplineşte condiţia de a reprezenta o creanţă de asigurare.

In ceea ce priveşte Decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2017, Înalta Curte reţine că aceasta are în vedere ipoteze de drept care nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii, respectiv situaţia în care autorul vătămării nu a fost identificat şi situaţia în care acesta este cunoscut, însă nu răspunde penal din cauza faptului că a intervenit împăcarea părţilor.

Înalta Curte constată că această hotărâre nu este relevantă în cauză, neputând înlătura efectele hotărârii penale definitive a Curţii de Apel Iaşi, ce reprezintă baza pretenţiilor reclamantului în prezenta pricină.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor de a aproba cererea de plată nr. x/07.09.2016 pentru suma de 682,27 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, este nelegală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Cât priveşte aspectul privind respectarea de către reclamant a termenului legal de formulare a cererii în faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor, constată Înalta Curte că, în mod greşit recurentul se raportează la data de 07.09.2016, ce reprezintă, de fapt data la care acesta a înregistrat în evidenţele proprii cererea reclamantului depusă încă din data de 22.07.2016 prin Adresa nr. x, transmisă prin poştă, cu confirmare de primire, recepţionarea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor având loc la data de 25.07.2016 (dosarul de fond).

Deşi recurentul - pârât se referă la data de 07.09.2016, ca şi "dată de formulare a cererii de plată", în realitate aceasta reprezintă data la care Fondul a înregistrat cererea de plată transmisă de reclamant încă din data de 22.07.2016.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că data de 07.09.2016 nu reprezintă un aspect relevant din perspectiva art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, relevantă fiind data de 22.07.2016, la care reclamantul a transmis cererea prin Adresa nr. x, prin serviciul poştal, scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Cum data limită până la care creditorii trebuiau să investească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererile de acordare a despăgubirilor a fost 28.07.2016 (raportat la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva C. S.A. din 28.04.2016), iar reclamantul a formulat cererea litigioasă la data de 22.07.2016, în mod greşit recurentul - pârât a reţinut şi tardivitatea formulării cererii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului- pârât sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. neputând fi reţinut.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cauză nefiind încălcată vreo regulă de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii, susţinerea recurentului privind lipsa calităţii de creditor de asigurare fiind analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că instanţa de fond a analizat toate motivele şi argumentele invocate de părţi, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care conduc la soluţia pronunţată. Hotărârea pronunţată răspunde exigenţei impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale şi de a examina efectiv aspectele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare directă a pârâtului la plata sumei de bani cu titlu de despăgubire, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios administrativ de plină jurisdicţie, în care instanţa de contencios administrativ poate impune autorităţii publice să înlăture vătămarea produsă reclamantului printr-un act administrativ nelegal şi să recunoască pretenţia dedusă judecăţii. În cauza de faţă, certitudinea şi intinderea despăgubirii au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, de natură să restrângă marja de apreciere pe care ar mai avea-o autoritatea publică în ipoteza unei reevaluări a cererii pe cale administrativă.

Faţă de acestea, pentru toate considerentele de fapt şi de drept expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4797 din 7.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.