Guarantee Fund's appeal rejected; insured lease user upheld as creditor with standing for partial damage claim.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat instanţei:

- să anuleze Decizia nr. 4549/27.02.2017 şi, în consecinţă,

- să oblige pârâta la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv la plata sumei de 271 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, de către service-ul B. S.R.L.

- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză

Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4321 din 14 noiembrie 2017, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a anulat Decizia nr. 4549/27.02.2017, emisă de pârât, obligând pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/08.02.2016, formulată de reclamantă, precum şi la plata sumei de 77 RON cheltuieli de judecată către reclamantă

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 4321 din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

Criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi, în principal respingerea contestaţiei, ca fiind înaintată de o persoană fără calitate procesuală activă şi în subsidiar, respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată şi, în consecinţă menţinerea deciziei FGA, ca fiind legală şi temeinică.

În expunerea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocată prin întâmpinare, ci, a considerat în mod greşit excepţia ca fiind apărări de fond.

Consideră că instanţa de judecata trebuia sa analizeze excepţia calităţii procesual active în promovarea cererii de chemare in judecata prin prisma cadrului procesual, a situaţiei de fapt si, a motivelor invocate si evidenţiate atât in decizia contestata cat si prin apărările invocate.

Mai mult decât atât, susţine că, în privinţa reclamantei instanţa de fond avea obligaţia să constate daca prezentul contestator este titularul dreptului în raportul dedus judecaţii (respectiv obţinerea/încasarea presupuselor despăgubiri datorate) ori se poate prevala de interesul ce poate sa fie realizat pe calea justiţiei.

Arată că, este mai mult decât evident că instanţa de fond, atunci când a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a contestatoarei nu a avut in vedere documentele existente la dosarul cauzei, respectiv împuternicirea dată acestuia de C. S.A., în calitate de proprietar si finanţator al bunului asigurat.

Astfel, finanţatorul C. S.A. este creditorul de asigurare si nu utilizatorul A. S.R.L. cel care a formulat cererea de plata în baza unui mandat din partea finanţatorului creditor de asigurare.

Se susţine ca utilizatorul este cel asigurat întrucât în poliţa de asigurare CASCO este trecut la asigurat utilizatorul, acesta fiind asiguratul prin raportare la art. 2199, alin. (1) C. civ.

Dar, din analiza poliţei de asigurare reiese ca părţile reclamanta A. S.R.L. si C. S.A., au convenit prin Clauza ce poarta denumirea marginala Mentiuni speciale anexate la poliţa:

"Polita cesionata în favoarea C. S.A. ".

Consideră că relevante cauzei sunt si următoarele aspecte:

- din cuprinsul talonului autovehucului reiese ca la rubrica proprietar auto este C. S.A. si, la rubrica utilizator A. S.R.L.;

- factura emisa de service-ul auto privind reparaţia autovehiculul a fost emisa de asemenea pe numi proprietarului C. S.A.;

- decizia contestata priveşte pe creditorul de asigurări C. S.A. si nu pe contestator, ce are calitate doar de imputernicit in cererea formulata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Pentru toate aceste argumente solicită casarea hotărârii atacate şi procedând la rejudecarea cauzei să fie admisă excepţia lipsei calităţii procesual active a A. S.R.L. si, pe cale consecinţa, sa se dispună respingerea acţiunii, ca fiind înaintata de o persoana fara calitate procesuala activă.

În subsidiar, solicită admiterea prezentului recurs, casarea în întregime a hotărârii recurate rejudecând cauza, să se respingă contestaţia formulata de intimata-reclamanta ca neîntemeiată.

Consideră astfel că hotărârea recurata a fost pronunţata cu încălcarea si aplicarea greşita a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totodată hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci doar contradictorii şi motivări străine de natura cauzei, situaţie care atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de dispozi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susţine recurentul că, având in vedere legătura puternică si interdependenţa criticilor întemeiate pe cele doua motive nelegalitate indicate anterior, dezvoltarea motivelor de recurs va fi comună.

Astfel, arată recurentul că, în mod evident, însăşi instanţa de fond a reţinut calitatea de creditor de asigurare a C., întrucât nu a inţeles sa combată argumentele reale (nici cele susţinute de contestatoare în acţiunea dedusa judecaţii, nici cele formulate de subscrisa in întâmpinare si susţinerile scrise si orale) pentru care Fondul a apreciat ca aceasta este îndreptatită la plata despăgubirilor de la FGA, în limita plafonului de garantare, dat fiind faptul că poliţa de asigurare a fost cesionata în favoarea societăţii de leasing, conform menţiunilor din contractul de asigurare facultativ - tip Casco.

A susţinut atât prin decizia contestată cât şi prin apărările formulate în faţa instanţei de fond ca prezenta intimata contestatoare în susţinerea cererii de plată si a calităţii sale a depus împuternicire din partea finanţatorului C. prin care este mandatat sa efectueze, in nume propriu, orice act juridic în relaţia cu subscrisa si sau cu asigurătorul D. S.A. - in faliment.

Aşadar prin Decizia contestată recurentul arată că a dat eficienţă juridică cesiunii poliţei de asigurare şi, în consecinţă, a emis si comunicat decizia finantatorului-cesionar C., care are calitatea de mandant al intimatei-reclamante in ce priveşte relaţia cu Fondul de Garantarea a Asiguraţilor, astfel cum a rezulat din imputernicirea depusa de intimata odată cu cererea de plata.

A. are calitatea de asigurat, potrivit menţiunilor înscrise pe poliţa de asigurare dedusa judecaţii- şi in temeiul căreia a formulata cererea de plata către Fondul de Garantare a Asiguraţilor -, însă beneficiarul asigurării este C., în favoarea căruia a fost cesionata, fara rezerve, poliţa de asigurare, şi in temeiul căreia cesionara a mandatat intimata-reclamanta "pentru a efectua acte juridice" "în relaţia cu FGA". In plus, C. este proprietarul bunului asigurat (deţine nuda proprietate).

Prin urmare, asiguratul A. ar fi fost creditorul asigurării in lipsa unui beneficiar al asigurării- C., dar C. a devenit creditorul asigurării prin cesiunea poliţei de asigurare dedusa judecaţii.

Asa fiind, consideră că, în mod corect a apreciat că A. are calitatea de mandatara a proprietarei-mandante C., şi în mod corect a emis decizia proprietarei-beneficiara asigurării C..

Totodată, în conformitate cu cele stipulate în contractul de leasing financiar, prin poliţa de asigurare DCA x/18.11.2013 s-a stabilit ca beneficiarul este C., poliţa de asigurare fiind cesionată in favoarea cesionarului-proprietar C. fără sa se facă nicio menţiune pe poliţă in legătura cu plata daunelor în funcţie de felul acestora.

Reiterează că poliţa de asigurare nr. DCA x/18.11.2013 privind asigurarea autovehiculelor pentru avarii si furt menţionează în mod expres că este cesionata in favoarea C., având ca principal efect cesionarea drepturilor decurgând din contractul de asigurare, in caz de producere a riscului asigurat, indemnizaţia de asigurare urmând a se plaţi cesionarului, indiferent de persoana care a încheiat contractul si, eventual, a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora.

Dacă în cuprinsul poliţei de asigurare, asigurat este trecut utilizatorul, este evident că, în condiţiile contractuale, parte integranta a poliţei de asigurare, asiguratul este însăşi societatea de leasing, cesionarul poliţei de asigurare.

Că este asa, rezulta chiar din referirile directe din cuprinsul condiţiilor de asigurare prin care sunt reglementate condiţiile de asigurare, inclusiv la avizarea de dauna, utilizatorul având nevoie de mandate din partea asiguratului (societatea de leasing - cesionarul poliţei de asigurare).

Că titular al dreptului de despăgubire este societatea de leasing, rezultă în mod evident şi din prevederile contractuale, potrivit cărora schimbarea numelui utilizatorului este nerelevantă pentru asigurător, însă schimbarea titularului dreptului de proprietate atrage modificarea (suplimentarea poliţei de asigurare). Invocă în acest sens punctul 16.1 din contractul de asigurare (In cazul transferului de proprietate către Utilizator sau vânzării autovehiculul asigurarea poate fi transferata noului proprietar, la solicitarea scrisa a acestuia, numai cu acordul D. si numai daca nu s-a acordat sau nu se datorează despăgubiri).

Totodată, mai susţine că legiuitorul stabileşte obligaţia încheierii contractului de asigurare în sarcina finanţatorului, iar obligaţia de a suporta cheltuielile cu asigurarea în sarcina utilizatorului, Art. 5 din O.G. nr. 51/1997, asa cum era in vigoare la data încheierii contractului de lesing (03 mai 2012): "Prin contractul de leasing -financiar sau operaţional - obligaţia de a asigura bunul revine locatorului/finanţatorului, care are libertatea în privinţa alegerii asigurătorului, dacă părţile nu au convenit altfel. Costurile asigurării sunt în sarcina locatarului/utilizatorului, daca prin contract părţile nu convin altfel." Formal nu există nicio precizare legală cu privire la beneficiarul indemnizaţiei de asigurare.

Legiuitorul nu spune nici cine trebuie să fie asiguratul, în condiţiile în care, între contractant, asigurat şi beneficiar al indemnizaţiei de asigurare nu se pune întotdeauna semnul de egalitate, în sensul că, asigurarea se încheie obligatoriu de către finanţator. In aceste condiţii, în practică, în lipsa unei convenţii contrare, asigurarea este încheiată de către finanţator, acesta având şi calitatea de asigurat şi pe aceea de beneficiar al indemnizaţiei de asigurare, rare fiind cazurile in care asigurat este utilizatorul, cum este cazul dedus judecaţii, unde utilizatorul este asigurat in contractul de asigurare, beneficiar este societatea de leasing si mai exista si o cesiune a contractului de asigurare, cesionara fiind .C..

Prin urmare, consideră că obligaţia de a încheia asigurarea aparţine finanţatorului, în primă opţiune a legiuitorului, pentru că acesta este interesat să încaseze el direct asigurarea, dar nu pentru a o păstra, ci pentru a conserva garanţia pierdută (proprietatea) pentru plata ratelor de leasing si nu numai in caz de dauna toatala, cum greşit afirma intimata-reclamanta. Pe de alta parte, este de observat ca orice dispoziţii ar viza contractul de leasing, acestea sunt opozabile pârtilor contractante: finanţator- utilizator, iar asigurătorului ii este opozabil numai contractul de asigurare,concretizat in poliţa de asigurare si condiţiile de asigurare stabilite-precum in cauza de fata, astfel ca toate referinţele si argumentele intimati-reclamante bazate pe contractul de leasing, nu pot modifica starea de drept rezultata din încheierea contractului de asigurare nr. DCA x/18.11.2013 si a condiţiilor incorporate.

Astfel, analizând contractul de asigurare opozabil asigurătorului, exista stipulată expres cesiunea poliţei de asigurare, deci a contractului de asigurare in favoarea finanţatorului C., intimata-reclamanta având calitatea de asigurat, iar C. devenind, prin cesiune, beneficiar al asigurării in toate cazurile, in lipsa de stipulaţie contrara in contractul de asigurare.

Asa fiind, în analizarea cererii de plata depusa de S.C. C. S.A, împuternicit S.C. A. S.R.L., s-a constatat cesionarea contractului de asigurare evidenţiat prin poliţa DCA x/18.11.2013 emisa de asigurătorul D. S.A., şi că nu exista nicio limitare a drepturilor despăgubire cesionate in condiţiile de asigurare - parte integranta a poliţei de asigurare, benefici. asigurării fiind societatea de leasing, cesionarul poliţei de asigurare, si ca potrivit plaţilor anterii făcute acestui cesionar s-a atins plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Lega 213/20 decizia emisa de subscrisa este legala si temeinica.

Apreciază, astfel, că susţinerea instanţei de fond în sensul ca A. S.R.L. poate formula cereri de plata nume propriu, pentru daune parţiale, este greşită.

Deopotrivă, mai arată că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare a finanţatorului C. nu este determinata io raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul in faliment.

În ceea ce priveşte calitatea de creditor de asigurare pentru finanţator, susţine recurentul că SC. C. S.A. era conform contractului de asigurare beneficiar, însă a devenit parte contractantă (asigurat in locul utilizatorului) în urma cesiunii contractului de asigurare POLIŢA nr. DCA x din 18.11.2013 efectuata in favoarea C.. Alin. (1) al art. 1566 C. civ. defineşte cesiunea de creanţă, precizând elementele esenţiale ale acesteia:

- este o convenţie, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea condiţiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1119 noul C. civ.);

- "funcţia esenţială" a cesiunii este de transmitere a unei creanţe de la cedent la cesionar, în mod definitiv şi irevocabil;

- creanţa se transmite aşa cum se găseşte aceasta în patrimoniul cedentului, aşadar, păstrându-şi natura şt caracteristicile.

- deşi convenţia este bipartită (cedent-cesionar), ea produce consecinţe juridice asupra unui terţ, debitorul cedat. In cazul de fata creditorul de asigurare cedează creanţa si produce consecinţe juridice asupra FGA, terţ in contractul de cesiune.

Cesiunea de creanţă - ca şi subrogaţia (art. 1593 C. civ.) şi preluarea de datorie (art. 1599 C. civ.) - este o operaţiune juridică de transmisiune a obligaţiilor. Ea nu afectează fiinţa obligaţiei, ci o transmite aşa cum s-a născut şi există în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic. Prin aceasta, cesiunea, ca, de altfel, şi subrogaţia şi preluarea de datorie, se deosebeşte de novaţie, care nu operează o transmisiune, ci o transformare a obligaţiei - obligaţia iniţială se stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie (art. 1609 C. civ.).

Asemenea subrogaţiei, cesiunea modifică elementul activ al raportului obligaţîonal, dreptul de creanţă. Dacă în cazul subrogaţiei însă, iniţiativa operaţiunii juridice aparţine unui terţ - care plăteşte creditorului şi se subrogă în drepturile acestuia faţă de debitor (art. 1594 C. civ.) sau împrumută debitorul în vederea efectuârii plăţii şi se subrogă în drepturile creditorului plătit (art. 1595 C. civ.) -, în cazul cesiunii, iniţiativa transferului dreptului de creanţă aparţine creditorului cedent, care, cu titlu oneros sau gratuit, transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.

Ca şi preluarea de datorie, cesiunea de creanţă reprezintă o transmisiune a obligaţiilor.

In cazul preluării de datorie, se transmite însă elementul pasiv al raportului obligaţional - DATORIA, iar prin cesiune se transferă elementul activ - DREPTUL de CREANŢA.

În continuare, recurentul redă diferenţele dintre cesiunea de creanţă şi cesiunea contractului, susţinând în esenţă că, dacă ambele instituţii se fundamentează pe un transfer, deosebirile dintre cele două concepte sunt de substanţă.

Prin cesiunea contractului (art. 1315-1320 C. civ.) nu se transferă un drept - cum se întâmplă într-o cesiune de creanţă, ci o poziţie contractuală, un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce aparţin unei părţi în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanţă şi o cesiune de obligaţii.

Prin cesiunea contractului de asigurare de către asigurat, cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile asiguratului izvorâte din contractul de asigurare".

Cesiunea de creanţă poate interveni în orice raport obligaţional -născut din contract, act juridic unilateral sau fapt juridic - pe când cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de regulă sinalagmatice.

Cesiunea de creanţă este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepţia unei stipulaţii contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea contractului poate fi realizata doar cu consimţământul celeilalte părţi contractante cum este cazul cesiunii contractului de asigurare.

Invocând dispoziţiile art. 2212 C. civ., susţine recurentul că, contractul de asigurare se încheie de către asigurat având în vedere profesionalismul şi credibilitatea asigurătorului. Pentru a nu-i fi afectate interesele, legea a impus asigurătorului ca cesiunea contractului de asigurare să poată fi realizată numai cu acordul scris al asiguratului. Faţă de formularea imperativă a textului comentat, părţile contractante nu vor putea conveni altfel, sub sancţiunea nulităţii clauzei contrare şi înlocuirea sa cu prevederea legală.

Toate aceste susţineri sunt ignorate de instanţa de fond, premisa de la care pleacă judecătorul care a analizat in fond pretenţiile reclamantei intimate este fundamental greşită, în condiţiile în care considerentele privesc alte raporturi judice, alte temeiuri de drept si sunt străine de natura pricinii.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, rejudecand cauza, să se respingă contestaţia formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată si în consecinţă, menţinerea, ca legala si temeincă a deciziei atacate.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca legală.

Susţine, în esenţă că reclamanta A. S.R.L. este cea care a formulat cererea de plată adresată FGA şi care a menţinut legătura cu FGA, depunând întreaga documentaţie solicitată de FGA în completarea dosarului de daună.

Împrejurarea că FGA a emis şi comunicat decizia contestată către o altă persoană decât cea care a formulat cererea de plată, respectiv către C., finanţatorul autovehiculului avariat x nu poate să conducă la concluzia că nu reclamanta A. S.R.L. nu are calitatea să conteste decizia.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.01.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de de 09.02.2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, la acest moment procesual instanţa reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul prezentei judecăţi.

Soluţia instanţei de recurs

Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs, raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele şi lucrările dosarului reiese că, intimata-reclamantă a încheiat cu S.C. C. un contract de leasing având ca obiect autoturismul cu nr. de înmatriculare x. Autoturismul a fost asigurat casco la S.C. D. S.A. (poliţa casco seria x nr. x). Autoturismul asigurat a fost avariat, astfel că a fost deschis dosarul de daună nr. x iar din cuprinsul facturii de reparaţie seria x nr. x din 29.05.2015 reiese că valoarea reparaţiei este de 271 RON.

Urmare a cererii de despăgubire adresată de reclamanta, în calitate de împuternicit al S.C. C. S.A. pârâtul a emis Decizia nr. 4549/27.02.2017 prin care a fost respinsă integral cererea formulată reţinându-se că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi plătit din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, conform borderoului ataşat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., Înalta Curte Referitor la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea criticilor sale, Înalta Curte constată că recurentul se limitează la o simplă afirmaţie că sentinţa cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a dezvolta şi a arăta în concret care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei apte să conducă la casarea hotărârii recurate.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare vizează contrarietatea între considerentele unei hotărâri, adică contrarietate între un considerent al hotărârii cu un alt considerent al hotărârii, ceea ce presupune, obligatoriu, indicarea a cel puţin două considerente ale hotărârii şi indicarea modului în care cel puţin două considerente ale hotărârii ar fi în contradicţie unul cu celălalt.

Ori, în cadrul cererii de recurs, recurenta nu a argumentat deloc pretinsa contradicţie a considerentelor şi nici nu a menţionat în concret care dintre considerentele instanţei de fond nu ar avea legătură cu natura cauzei, fiind astfel străine acesteia.

Singurele critici ce ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele ce vizează faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată prin întâmpinare, recurentul considerând că instanţa de fond avea obligaţia să constate dacă reclamanta este titularul dreptului în raportul dedus judecăţii ori se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiţiei.

Această critică nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar, în condiţiile în care judecătorul de primă jurisdicţie, în baza rolului său activ în aflarea adevărului, astfel cum este conferit de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., are posibilitatea şi chiar obligaţia de a da calificarea juridică " a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire".

Din încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din data de 31.10.2017 rezultă că instanţa de fond a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia invocată de pârât, în cadrul întâmpinării, concluziile acestora fiind consemnate în practicaua respectivei încheieri, după care a unit această excepţie cu fondul cauzei, apreciind că, pentru dezlegarea sa este necesar să fie administrate probe în strânsă legătură cu dezlegarea în fond ca pricinii.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, în considerentele hotărârii ce face obiectul prezentei judecăţi, judecătorul fondului, în mod corect a reţinut că, ceea ce pârâtul numeşte exceţia lipsei calităţii procesuale reprezintă în realitate o chestiune de fond, ce este esenţială pentru dezlegarea pricinii, expunând în continuare motivele pentru care a apreciat că reclamanta este în drept să formuleze cereri de plată în nume propriu pentru daune parţiale, raţionamentul instanţei fiind expus în mod clar, concis şi fără a fi inserate considerente contradictorii.

Analizând argumentele invocate de pârât în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în cadrul întâmpinării depusă la judecata pe fond a cauzei şi probele evocate, respectiv poliţa de asigurare, constată Înalta Curte că judicios instanţa de primă jurisdicţie a analizat susţinerile recurentului - pârât prin raportare la fondul litigiului, în condiţiile în care acestea vizau în esenţă calitatea de creditor de asigurări, ce avea legătură cu fondul pricinii, argumentele pentru care a considerat implicit că reclamanta are calitate procesuală activă, respectiv că " reclamanta poate formula cereri de plată în nume propriu", regăsindu-se în considerentele hotărârii.

Se constată, aşadar că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active,

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, potrivit împuternicirii emise de C., reclamanta poate formula cereri de plată în nume propriu, pentru daune parţiale.

Reţine astfel instanţa de control judiciar că, deşi actul administrativ contestat în cauză de către reclamantă este adresat altui subiect de drept, respectiv finanţatorului C. S.R.L., cu toate acestea, reclamanta din cauză justifică calitate procesuală activă prin prisma calităţii sale de terţ pretins vătămat printr-un act individual adresat altui subiect de drept. Actul administrativ contestat în cauză a fost emis de către pârâtul FGA (cu destinatar C. SRL) în urma unei cereri de plată formulată în nume propriu de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin reprezentant E. (dosarul de fond), reclamanta formulând cererea în calitate de utilizator al autovehiculului avariat, această calitate fiind conferită de contractul de leasing încheiat cu C..

Deopotrivă, constată instanţa de control judiciar că, prin Decizia nr. 4549/27.02.2017 pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/08.02.2016, pretins formulată de S.C. C. S.A., reţinând, în esenţă că, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, în privinţa finanţatorului C. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte constată că, în mod greşit recurentul - pârât Fondul de Garantare a apreciat că titular al cererii de plată este finanţatorul C. şi pe cale de consecinţă în mod greşit a analizat, pe de o parte, calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privinţa finanţatorului, iar pe de altă parte a stabilit incidenţa art. 15 alin. (2) Legea 213/2015 care instituie plafonul maxim de garantare de 45000 RON, tot prin raportare la finanţatorul C.. În realitate, instanţa de control judiciar apreciază că, având în vedere cererea de plată formulată de asiguratul utilizator în nume propriu, S.C. A. S.R.L., Fondul de Garantare avea obligaţia în temeiul art. 13 alin. (3) Legea 213/2015 de a analiza cererea de plată prin raportare la pretinsa calitate de creditor de asigurare a reclamantei.

Instanţa de control judiciar constată că reclamanta este persoana asigurată şi prin urmare deţine calitatea de creditor de asigurare din perspectiva aplicării prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) lit. i) din Legea nr. 213/2015 în calitate de persoană asigurată- persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, neavând relevanţă persoana beneficiarului asigurării-titular al dreptului de proprietate al bunului asigurat şi indirect al unei eventuale indemnizaţii, luând în considerare că cererea administrativă a fost formulată de către utilizatorul bunului asigurat, în nume propriu şi ca persoană asigurată în contractul de asigurare, calitate care însă este opozabilă în mod direct şi pârâtului.

Din aceeaşi perspectivă, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentului privind calitatea de creditor de asigurăriri a finanţatorului C. S.A., reţinând că modalitatea de executare şi de finalizare a contractului de leasing constituie aspecte interne, opozabile exclusiv părţilor din contractul de leasing, în condiţiile în care obligaţia legală a pârâtului derivă nu din încheierea contractului de leasing, ci din încheierea poliţei de asigurare, în cuprinsul căreia figurează ca persoană asigurată-în calitate de utilizator al bunului în cauză- chiar reclamanta din prezenta cauză, aceasta fiind şi persoana care a formulat cererea de acordare a despăgubirilor.

De asemenea, se reţine că esenţială pentru acordarea despăgubirilor nu este calitatea de proprietar al vehiculului, ci calitatea de a-l utiliza pe durata contractului de leasing în exclusivitate, în condiţiile în care bunul ulterior efectuării reparaţiilor nu va fi predat finanţatorului, C. S.A., ci va beneficia în continuare de acelaşi regim juridic, în prezenta cauză dreptul de folosinţă cu posibilitatea reclamantei de a-l dobândi conform clauzelor contractuale la expirarea duratei contractului în calitate de proprietar îndreptăţind-o să beneficieze în mod real, iar nu formal de prevederile Legii nr. 213/2015, luând în considerare că această condiţie-de proprietar asupra bunului, nu este impusă în mod expres de lege şi nu poate fi opusă persoanei asigurate conform poliţiei de asigurare.

Se constată deopotrivă că în prezenta cauză reclamanta a făcut dovada că între aceasta şi finanţatorul de leasing a intervenit anterior un contract de leasing în temeiul căruia reclamanta a dobândit în calitate de utilizator dreptul de folosinţă asupra autovehiculului menţionat, corelativ cu obligaţia sa de a suporta contravaloarea primelor de asigurare facultivă pentru daune în cazul producerii unui risc asigurat pe durata contractului de leasing, iar în temeiul contractului de asigurare facultativă încheiat în acest sens concretizat prin poliţa ataşată la dosarul de fond asiguratorul D. s-a obligat ca, în cazul unui risc asigurat asupra bunului respectiv să acorde despăgubirea stabilită în această modalitate în favoarea asiguratului A. S.R.L., în considerarea calităţii acestuia de utilizator al autovehiculului dat în leasing de finanţatorul C. S.A..

Totodată, se reţine că acesta din urmă a acordat reclamantei o împuternicire -dosarul de fond- din care rezultă în legătură cu modul de executare a contractului de asigurare facultativă de daune având ca obiect autovehiculul dat în leasing reclamantei-utilizator, că părţile au stabilit că o eventuală cerere de plată semnată în numele propriu al utilizatorului este valabilă doar în cazul producerii unei daune parţiale-precum este situaţia în prezenta cauză, context în care reclamanta a şi formulat cererea înregistrată sub nr. x la data de 08.02.2016 prin care a solicitat pârâtului acordarea despăgubirilor cuvenite în urma producerii accidentului respectiv, despăgubiri care constituie expresia unei daune parţiale a vehiculului, iar nu a unei daune totale.

Raportat la aceste împrejurări de fapt şi de drept, Înalta Curtea, contrar celor susţinute de recurentul - pârât, reţine că, la data înregistrării cererii de acordare a despăgubirilor, calitatea de creditor de asigurare în raporturile juridice administrative cu pârâtul o are reclamanta, iar nu finanţatorul C. S.A., ca parte a contractului de leasing sau ca deţinător al dreptului de proprietate asupra vehiculului respectiv, în condiţiile în care recurentul nu este parte în contractul încheiat între alte persoane, acesta având exclusiv rolul de a garanta plata acestor despăgubiri în numele asigurătorului de daune.

Aşadar, în mod corect instanţa de fond a reţinut că recurentul - pârât trebuia să analizeze cererea de plată prin raportare la contractul de asigurare şi la conţinutul împuternicirii, având în vedere că autovehiculul a suferit o daună parţială, soluţia acesteia, de admitere a acţiunii şi anulare a deciziei contestate, cu obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată prin raportare la clauzele ce compun contractul de leasing şi de asigurare, este legală, fiind pronunţată în concordanţă cu prevederile legale incidente în litigiul dedus judecăţii şi cu probatoriul administrat în cauză.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, instanţa de control judiciar constată că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, cele două motive de recurs invocate de recurent şi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4321 din 14 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.