Taxpayer's bid to suspend RON 21.4M tax execution rejected; appeal dismissed, suspension refused.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâta ANAF-DGRFP Iaşi, suspendarea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice emisă sub nr. x/28.04.2017 de către MFP - ANAF - DGRFP IAŞI- Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iaşi-Activitatea de inspecţie fiscală, până la lămurirea definitivă a solicitării de desfiinţare a acestui act administrativ fiscal pe calea acţiunii principale în care a formulat procedura prealabilă prin contestaţia pe cale administrativă depusă la data de 06.06.2017 şi precizată ulterior la data de 05.10.2017.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 177/2017 pronunţată în data de 23.11.2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/28.04.2017 emisă de MFP-ANAF-DGRFP Iaşi - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iaşi - Activitatea de inspecţie fiscală, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta MFP-ANAF-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi-Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iaşi, ca nefondată, dispunând încetarea formelor de executare privind ajutorul public judiciar reprezentat de reducerea cauţiunii de la cuantumul de 34917 RON la suma de 3000 RON.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 177/2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi, fără a încadra expres criticile sale în vreunul de motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de suspendare a efectelor deciziei de impunere.

În dezvoltarea criticilor sale, a susţinut în esenţă recurenta - reclamantă că instanţa a realizat o interpretare strictă, formală a textului de lege ce permite suspendarea efectelor actului administrativ, fără a particulariza soluţia în raport de speţa concretă.

Astfel, deşi în soluţionarea unei astfel de cereri, instanţa nu analizează în detaliu fondul actului la care se referă cererea, pentru a determina îndeplinirea condiţiilor cerute de lege - cazul bine justificat şi prejudiciul iminent, instanţa putea analiza aspectele relatate şi înscrisurile invocate, aspecte care sunt uşor de determinat.

Aşa cum a arătat şi prin acţiunea iniţială, susţine recurenta că decizia de impunere conţine contradicţii şi erori de calcul ce pot fi determinate cu uşurinţă. Mai mult, decizia a fost emisă şi în baza faptului că organul fiscal a considerat că nu a prezentat toate documentele justificative solicitate, aspect ce nu corespunde realităţii, partea punând la dispoziţia organului fiscal, în format electronic, toate documentele ce reprezintă obligaţii declarative, format electronic ce poate fi coroborat cu exemplarele în format fizic, depuse în copie. Astfel cum a menţionat anterior, o parte din documente nu mai erau în posesia societăţii în original, acestea fiind ridicate de alte organe ale statului, însă, consideră că acest aspect nu poate duce la concluzia că documentele nu există, pentru a le înlătura din categoria documentelor justificative. În concret, o parte din debitul calculat rezultă din faptul că organul fiscal a considerat inexistente/false documente pe care le-a prezentat, aşa cum s-au solicitat, însă societatea nu le mai deţinea în original. Cu toate acestea, întrucât societatea a îndeplinit obligaţiile declarative, toate înscrisurile comunicate puteau fi coroborate cu declaraţiile depuse. Prin urmare, consideră că, sub acest aspect, o parte din debit a fost calculat în mod nelegal prin neluarea în considerare a unor documente ce au fost în fapt prezentate organului fiscal.

Invocă jurisprudenţa CJUE - Hotărârea din 21.06.2012 în cauzele conexate C-80/11 si C 141/11 pronunţate în soluţionarea unor întrebări preliminare adresate conform legislaţiei europene:

"Nu (s.n.) este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de directiva menţionata (...) sa se sancţioneze, prin refuzarea acestui drept, o persoana impozabilă care nu ştia si nu ar fi putut să ştie ca operaţiunea în cauza era implicată intr-o fraudă săvârşită de un furnizor sau ca o alta operaţiune care face parte din lanţul de livrare, anterioară sau posterioară realizată de persoana impozabilă menţionată, era afectată de fraudă privind TVA-ul (...) dat fiind că refuzarea dreptului de deducere este o excepţie de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă dreptul menţionat, revine autorităţii fiscale să stabilească corespunzător cerinţelor legale elementele obiective care permit sa se concluzioneze ca persoana impozabila ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de furnizor sau de un alt operator care intervine in amonte în lanţul de livrare"

"Administraţia fiscala nu poate impune în general persoanei impozabile care doreşte să exercite dreptul de deducere TVA, pe de o parte, să verifice ca emitentul facturii aferente bunurilor şi serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoana impozabilă, ca dispunea de bunurile în cauza şi era în măsura să le livreze şi că a îndeplinit obligaţiile privind declararea şi plata TVA-uIui pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor în amonte sau, pe de alta parte, să dispună de documente în aceasta privinţă".

În ceea ce priveşte pericolul iminent, susţine recurenta că instanţa nu a luat în considerare că punerea în executare a hotărârii conduce la blocarea totală a activităţii societăţii, blocare ce nu mai permite reintegrarea în circuitul economic. Aşa cum a arătat şi anterior, societatea realizează activitate de o lungă perioadă de timp, activitate ce presupune plata de furnizori si prestarea de servicii cu caracter de continuitate. Imposibilitatea de plată a furnizorilor conduce la imposibilitatea realizării obiectului de activitate, iar o astfel de imposibilitate, chiar şi pe termen lung, conduce la pierderea iremediabilă a clientelei. Având în vedere suma indicată prin decizia de impunere, cifra de afaceri a societăţii şi veniturile realizate, apreciază că este evidentă imposibilitatea achitării debitului, iar punerea în executare a întregii sume conduce la indisponibilizarea tuturor conturilor şi a disponibilităţilor băneşti ale societăţii, aspect ce poate fi determinat prin simpla comparare a debitului cu posibilităţile financiare ale societăţii, sen în care apreciază că motivarea instanţei nu are în vedere nici simpla evidenţă a situaţiei de fapt.

Chiar dacă instanţa nu poate antama fondul, consideră că acest aspect nu împiedică o minimă analiză, întrucât acest aspect ar conduce la ineficacitatea totală a textului legal care permite suspendarea efectelor actului administrativ, iar simpla comparare a unor documente fiscale cu sumele indicate în decizia de impunere ar fi suficientă pentru a determina imposibilitatea continuării activităţii.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta apreciază că soluţia instanţei îmbracă un caracter formal şi reprezintă o interpretare excesiv formalizată a textului legal, fără a face referiri concrete la situaţia de fapt invocată, sens în care consideră că sentinţa apare ca nelegală şi netemeinică.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimata - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iaşi, în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului pe considerentul că recurenta - reclamantă nu a formulat prin motivele de recurs o argumentare juridică a nelegalităţii invocate, nu a indicat dispoziţiile legale pretins încălcate ori greşit aplicate de către instanţa de fond şi nu a precizat eventualele greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală, nefiind îndeplinite cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ.

Răspunsul la întâmpinare

Deşi i-a fost comunicată întâmpinarea în termenul legal, recurenta - reclamantă nu a combătut apărările intimatei - pârâte în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 19 mai 2020, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 29 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la acel moment procesual dispunându-se suspendarea judecăţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părţilor, niciuna dintre acestea neformulând cerere de judecare în lipsă.

Urmare a cererii formulată de recurenta - reclamantă şi înregistrată la instanţă la data de 19.11.2020, prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 10.12.2020 s-a fixat termen pentru discutarea cererii de repunere pe rol formulată de recurenta - reclamantă, la data de 09.02.2021, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

La acest termen procesual instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C. proc. civ., a dispus repunerea cauzei pe rol şi, luând act că s-a solicitat de către recurenta - reclamantă şi judecarea cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şia reţinut cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de de intimata -pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iaşi în cadrul întâmpinării depusă la dosar, aminteşte Înalta Curte că s-a pronunţat asupra acesteia în cadrul dezbaterilor din şedinţa publică de la termenul de faţă, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanţă la soluţionarea excepţiei regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Trecând la analizarea pe fond a recursului, reţine Înalta Curte că, în fapt, prin cererea ce face obiectul prezentului litigiu, reclamanta A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/18.02.2016, privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice emisă sub nr. x/28.04.2017 de către MFP - ANAF - DGRFP IAŞI- Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iaşi-Activitatea de inspecţie fiscală, până la lămurirea definitivă a solicitării de desfiinţare a acestui act administrativ fiscal pe calea acţiunii principale în care a formulat procedura prealabilă prin contestaţia pe cale administrativă depusă la data de 06.06.2017 şi precizată ulterior la data de 05.10.2017.

Prima instanţă a respins cererea de suspendare formulată de recurenta - reclamantă, ca nefondată, reţinând în esenţă că, în ce priveşte argumentele aduse de reclamantă în susţinerea cazului bine justificat, acestea vizează chestiuni ce ţin de analiza pe fond a legalităţii actului administrativ.

În ce priveşte paguba iminentă, a apreciat prima instanţă că nici aceasta nu este dovedită, dat fiind că reclamanta nu a probat că efectele patrimoniale ale actului administrativ contestat ar fi de natură a afecta situaţia societăţii, simpla depunere a unui extras Revisal nefiind relevantă, atâta vreme cât acesta nu dovedeşte prin el însuşi legătura cu emiterea actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte constată astfel că, faţă de obiectul litigiului dedus prezentei judecăţi, în practica judiciară s-a reţinut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în privinţa cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare.

Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:

- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004, prevede în art. 14 şi 15, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ), actele bucurându-se de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Inalta Curte constată că, în prezenta cauză, instanta de fond a făcut o corectă aplicare a dispozitiilor legale, reţinând că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de lege pentru suspendarea actelor.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a invocat în esenţă faptul că inspecţia fiscală s-ar fi rezumat la valorificarea procesului-verbal nr. x/19.02.2016 întocmit de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava înregistrat la DGRFP Iaşi-Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii sub nr. x/09.03.2016, susţinând deopotrivă că Decizia de impunere nr. x/28.04.2017 ar fi emisă cu încălcarea normelor fiscale în vigoare, că ar conţine erori de aplicare a normelor fiscale şi de calcul efectiv şi că există contradicţii între cele prezentare de inspectorii antifraudă fiscală şi reţinerile din decizia de impunere nr. x/27.11.2014 şi din decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. x/27.11.2014, respectiv că a fost emis un raport de control fiscal în contradicţie cu realitatea financiar contabilă a societăţii şi o decizie de impunere eronată.

Analizând susţinerile recurentei - reclamante referitoare la existenţa cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanţă, raportându-se la cerinţa neprejudecării fondului, în mod corect a reţinut că acestea sunt chestiuni asupra cărora doar instanţa învestită cu fondul cauzei poate aprecia, presupunând analizarea pe fond a raportului juridic de drept fiscal prin prisma probatoriului ce va fi administrat şi a dispoziţiilor normative incidente, ce excedează competenţelor instanţei învestită în procedura cererii de suspendare a executării, fiind atributul instanţei învestite cu acţiunea în anularea aceluiaşi act.

Deopotrivă, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, remarcă instanţa de control judiciar că nici susţinerile referitoare la modalitatea de calcul a sumelor datorate de societate, sau la balanţele analitice aferente perioadei controlate, la modul în care dovedeşte existenţa în gestiune a produselor achiziţionate, ori cele privind existenţa unor "erori de reţinere şi de calcul", nu pot fi evaluate printr-o cercetare sumară compatibilă cu demersul judiciar al suspendării ce face obiectul cauzei de faţă, ci impun efectuarea unor verificări şi a unei analize pe fondul raportului de drept fiscal, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Se constată, aşadar că, în esenţă, recurenta - reclamantă a invocat, ca împrejurări de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate ce ar trebui să fie analizate de instanţa învestită cu cererea de anulare a actului administrativ atacat, în condiţiile în care existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

Instanţa de control judiciar reţine că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Ori, constată instanţa de control judiciar că motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare, verificarea viciilor de legalitate invocate de parte presupunând analiza unui material probatoriu care nu poate fi administrat decât cu ocazia judecării pe fond a pricinii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Nu poate fi reţinută critica recurentei, în sensul că instanţa a realizat o interpretare strictă, formală, în condiţiile în care aceasta este obligată să procedeze la o analiză sumară a legalităţii actului a cărui suspendare se solicită, fără a intra în cercetarea fondului, existenţa cazului bine justificat nepresupunând prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei, ceea ce ar fi de nepermis în această procedură.

În cauză, prima instanţă, analizând sumar actul administrativ ce face obiectul suspendării şi fără a antama fondul litigiului, în mod temeinic a apreciat că indiciile reclamantei nu au capacitatea de a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului; argumentele aduse de aceasta în susţinerea cazului bine justificat, vizând temeinicia şi legalitatea actului, ce nu pot fi analizate în cadrul acestei proceduri sumare.

Ori, analizând susţinerile recurentei - reclamante referitoare la existenţa cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanţă, raportându-se la cerinţa neprejudecării fondului, a realizat doar o cercetare sumară a aparenţei dreptului, verificând actul ce face obiectul suspendării doar sub aspectul existenţei unor indicii ce ar fi putut conduce la concluzia că decizia de impunere ar fi nelegală, având în vedere tocmai faptul că această condiţie a cazului " bine justificat" presupune ca, asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, fără a se analiza consecinţele juridice pe care acesta le-a produs.

Instanţa de control judiciar are în vedere faptul că indiciile de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu uşurinţă la nivelul aparenţelor.

Or, în cauza de faţă, la nivelul de aparenţă specifică analizei judiciare proprii art. 14 din Legea nr. 554/2004, se observă că decizia de impunere ce face obiectul acestei analize sumare, a fost emisă în forma prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor de fapt şi de drept, corectitudinea motivării acesteia, respectiv erorile de calcul invocate, neputând fi analizate în procedura reglementată de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, în care se examinează doar sumar actul administrativ-fiscal în privinţa căruia se solicită suspendarea executării.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, cel puţin la nivel aparent, la o analiză sumară, actul administrativ este motivat în fapt şi în drept, iar indiciile invocate de reclamantă nu sunt apte să răstoarne prezumţia de nelegalitate de care se bucură actul administrativ.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă, în raport de susţinerile părţilor, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situaţiei de fapt şi de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei de impunere a cărei suspendare face obiectul prezentei judecăţi, recurenta- reclamantă neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ.

În ceea ce priveşte condiţia evitării producerii unei pagube iminente, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu probat că efectele patrimoniale ale actului administrativ contestat ar fi de natură a-i afecta situaţia financiară, simplele afirmaţii neputând fi considerate "ca suficiente" în această materie.

De altfel, reţine Înalta Curte că valoarea şi caracterul executoriu al actului administrativ nu reprezintă în sine un motiv pentru acordarea suspendării şi nu pot face dovada prin ele însele a îndeplinirii cerinţei referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, ci se impune analizarea îndepliniri acestei condiţii pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept, neprobate de parte.

Totodată, instanţa de control judiciar nu poate face abstracţie de faptul că, de principiu, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În acest condiţii, nu poate fi reţinută situaţia prezentată de reclamantă, referitoare la faptul că punerea în executare a deciziei de impune au conduce la blocarea totală a activităţii societăţii, simpla depunere a extrasului Revisal neavând relevanţă, câtă vreme acesta nu doveşte legătura cu emiterea deciziei de impunere, mai ales în condiţiile în care actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, măsurile având, la rândul lor, caracter prezumat legal.

Este adevărat că restituirea sumei de 21.416.725 RON, de către recurenta - reclamantă afectează patrimoniul acesteia şi, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului echivalează cu o pagubă însă, Înalta Curte reţine că acest lucru are la bază un act administrativ ce se bucură de prezumţia de legalitate, care nu se circumscrie cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.

Pe de altă parte, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiţiei prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, atâta timp cât, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ şi a reţinut fondat că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de intimata - pârâtă Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iaşi.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reţine că, în absenţa dovedirii existenţei unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente, hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, sentinţa pronunţată de prima instanţă urmând a fi menţinută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 177/2017 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.