Challenge to ministry order on police trainee maintenance cost recovery: limits of judicial review on normative acts versus individual liability calculation

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1 . Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10 septembrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat:

- în principal, anularea Ordinului M.A.I nr. 1122/05.01.2006 şi a Normelor Metodologice aprobate prin acesta, privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară sau străinătate şi modul de recuperare al acestora;

- în subsidiar, anularea în parte a Normelor Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I nr. 1122/05.01.2006, respectiv anularea art. 9 din acest act.

2. Hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 206 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei în vederea rejudecării şi pronunţarea unei soluţii de admitere a cererii de chemare în judecată.

3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 4040 din 21 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 206 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Hotărârea pronunţată în cel de al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 2345 din 02 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal - veche a admis acţiunea în parte formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne şi a anulat în parte art. 9 din anexa Ordinului MAI nr. 1122/2006, în măsura în care:

- include în cheltuielile de hrana, zilele de învoire şi de practica;

- include în cheltuielile de cazare, zilele de vacanţe, concedii, permisii, invoiri, practica.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa timbru şi a dispus ca, în baza art. 23 din Legea nr. 554/2004, prezenta hotărâre se va publica în Monitorul Oficial, în ipoteza rămânerii ei definitive.

5. Cererea de recurs declarată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2345 din 02 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal - veche, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că, prin modalitatea în care a procedat la pronunţarea sentinţei civile recurate judecătorul fondului a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ajungând, practic, să normeze, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat şi art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în raport de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate de care se bucură orice act administrativ, în cuprinsul acţiunii reclamantul nu a probat/dovedit, în nici un moment nelegalitatea articolului de ordin incriminat şi, deşi reclamantului îi incumbă obligaţia legală a dovedirii, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a nelegalităţii actului administrativ cu caracter normativ, s-a ajuns la situaţia în care instituţia publică este forţată să probeze legalitatea normelor juridice supuse analizei.

În acest sens, a susţinut că reglementarea actuală a Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006 este legală şi temeinică, nu lasă loc arbitrariului, nu contravine prevederilor actelor normative cu forţă juridica superioară şi nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului prevăzute în Constituţie, inclusiv dreptului de proprietate invocat în cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentului-pârât instanţa de fond nu a ţinut cont că o normă juridică nu poate fi nelegală prin sine însuşi, cu excepţia situaţiei în care aceasta contravine ordinii publice sau bunelor moravuri, iar aceasta nu poate fi apreciată ca nelegală prin raportare la modalitatea în care este aplicată.

Astfel, pentru a putea fi dovedită nelegalitatea unui act administrativ trebuie examinate temeiurile de drept în baza şi în aplicarea căreia a fost emisă norma respectivă, iar în acest context, recurentul-pârât a apreciat că ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 5 din Decretul nr. 473/1971 privind încheierea de angajamente de către candidaţii admişi să urmeze instituţiile militare de învăţământ şi instituţiile civile de învăţământ superior, ale art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului Afacerilor Interne, precum şi ale art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, aceste norme juridice constituind temeiul de drept în baza căruia a fost emis Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006.

În concret, contrar celor reţinute de prima instanţă, recurentul-pârât a arătat că pentru stabilirea cheltuielilor cu hrănirea, potrivit reglementării legale a Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006, din numărul total al zilelor de şcolarizare se scad zilele de permisii, învoiri şi vacanţe, toate situaţiile care determină modificări de efective şi nu se scad cheltuielile cu hrănirea efectuate pe perioada practicii, deoarece elevii primesc, conform prevederilor legale menţionate, fie hrană în natură, fie, pe baza de stat de plată, valoarea financiară a normei de hrană. Prin urmare, cheltuielile cu hrănirea se calculează la numărul total de zile în care aceştia se află în şcoală şi sunt hrăniţi în natură, la care se adaugă numărul de zile când se află în practică şi primesc bani pentru hrană.

Totodată, recurentul-pârât a învederat că prima instanţă, în mod nelegal a considerat că învoirile trebuie considerate drept permisii. Or, o astfel de constatare este inexactă, în condiţiile în care permisia se acordă pentru motive/situaţii clar reglementate, fie ca recompensă, fie pentru situaţii ce necesită prezenţa fizică a celui în cauză în altă localitate, de regulă, cea de domiciliu şi se emite în acest scop ordin de serviciu cu menţionarea deplasării. Pe de altă parte, învoirea este mai restrânsă în timp şi este destinată acordării de timp liber pentru a fi petrecut în afara unităţii de învăţământ, dar în garnizoană/localitate. A precizat că, dacă în cazul permisiei elevul/studentul nu beneficiază de hrănire pe durata acesteia, motiv pentru care permisia este exceptată de la calcularea drepturilor de hrană, pe timpul învoirii acesta poate părăsi incinta unităţii de învăţământ, dar i se menţine obligaţia regulamentară de respectare a programului orar stabilit prin regulamentul de ordine interioară al instituţiei, precum şi dreptul de a servi cele trei mese zilnice la unitate, porţiile individuale fiind pregătite împreună cu celelalte, iar cel în cauză fiind alocat în scopul asigurării hrănirii acestuia. Faptul că cel în cauză are beneficiul de a decide sa nu revină în unitate şi pe cale de consecinţă să nu participe la servirea meselor la unitatea de învăţământ nu poate fi, în niciun caz, interpretat în sensul că acesta nu are dreptul ca pe timpul învoirii să servească masa, dimpotrivă, instituţia de învăţământ efectuează cheltuieli cu hrănirea, iar decizia individuală adoptată de elevul/studentul aflat în învoire este un act de voinţă unilateral ce nu poate fi invocat în culpa instituţiei.

De asemenea, în situaţia în care elevul/studentul părăseşte unitatea din motive imputabile lui, iar alimentele care au fost alocate în vederea preparării hranei nu mai pot fi retrase în depozit, alocarea la norma de hrană în cazul respectiv se consideră efectuată. Chiar mai mult, elevii/studenţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţii de şcolarizare în zilele de vineri, sâmbătă şi duminică pot beneficia de învoiri, fiind alocaţi la norma zilnică de hrană.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a susţinut şi că în ceea ce priveşte cheltuielile de cazare instanţa de fond a aplicat în mod eronat prevederile legale/regulamentare incidente, respectiv art. 5, 6, 7 şi 10 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006, precum şi dispoziţiile art. 50 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 ianuarie 2020, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărări formulate şi în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Criticile vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea şi limitele exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative fiind reglementată atât la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, cât şi în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar actul administrativ care face obiectul cauzei nu se încadrează în actele ce nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrative prevăzute la art. 5 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, criticile recurentului-pârât vizează în concret încălcarea şi aplicarea greşită a legii de instanţa de fond, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

Criticile ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt întemeiate.

Astfel, reclamantul A. a solicitat, în principal, anularea Ordinului M.A.I. nr. 1122/05.01.2006 de aprobare a Normelor Metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecţionare, stagii de practică, în ţară sau străinătate şi modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate, iar în subsidiar, anularea doar în parte a Normele Metodologice aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 1122/05.01.2006, respectiv anularea art. 9 din acest act.

Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 1122/2006 reglementează stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada efectuării cursurilor în ţară şi în străinătate şi modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-şi respectă angajamentele încheiate şi a fost emis având în vedere dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, potrivit cărora "Poliţistul care a absolvit o instituţie de învăţământ a Ministerului Afacerilor Interne şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens".

Înalta Curte aminteşte că legalitatea actului administrativ presupune ca actul să fie emis de autoritatea competentă în limitele competenţei sale, în forma şi cu respectarea procedurii prevăzute de lege, să fie conform cu Constituţia, legile şi actele normative în vigoare.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1 alin. (2), "Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept.", iar principiul ierarhiei actelor normative prevăzut de art. 4 impune ca actele normative să se elaboreze în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte, iar cele date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului să se emită în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

În ceea ce priveşte ordinele cu caracter normativ, dispoziţiile art. 77 prevăd că se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, iar potrivit art. 78, ordinele trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

În dezacord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte constată, raportat la motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, că Ordinul contestat nu încalcă prevederile Legii nr. 24/2000, fiind adoptat în concordanţă cu actele normative de nivel superior în baza şi în executarea cărora a fost emis, nefiind încălcat art. 70 din Legea nr. 360/2002.

Totodată, nu se poate reţine că prevederile Ordinul M.A.I. nr. 1122/05.01.2006 nu sunt accesibile, precise şi previzibile sau completează art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, dând naştere unei incoerenţe legislative şi ambiguităţi în modul de calcul al cheltuielilor de şcolarizare.

Astfel, art. 9 din Ordinul contestat prevede că suma totală reprezentând cheltuielile de întreţinere pe timpul şcolarizării se calculează ţinând seama de cele menţionate la art. 5, 6, 7 şi 8 şi a următoarei formule: C1=Ch+Ce+Cc+Ct+Ca, unde C1 = total cheltuieli de întreţinere pe timpul şcolarizării pentru o persoană, Ch = Norma zilnică de hrană x Numărul zilelor calendaristice de şcolarizare din care s-au scăzut zilele de vacanţă/concediu/permisii, Ce = Norma anuală de echipare: 365 x Numărul zilelor calendaristice de şcolarizare, C. civ. = Cheltuielile anuale pentru cazare: 365 Numărul elevilor/studenţilor x Numărul zilelor calendaristice de şcolarizare, Ct = cheltuielile cu documentele de transport dus-întors x Numărul vacanţelor/concediilor/permisiilor asigurate pe timpul şcolarizării, Ca = suma reprezentând drepturile salariale.

La stabilirea sumei reprezentând cheltuielile cu hrănirea şi echiparea, potrivit art. 5 din Ordin, se are în vedere valoarea financiară a normelor de hrănire şi echipare în vigoare la data îndepărtării elevului/studentului ofiţer din instituţie de învăţământ, respectiv la data trecerii în rezervă a cadrului militar în activitate sau încetării raporturilor de serviciu ale poliţistului şi funcţionarului public, iar art. 6 din Ordin prevede că la stabilirea sumei reprezentând cheltuielile de cazare se are în vedere nivelul cheltuielilor efectuate în acest scop de instituţia de învăţământ la data îndepărtării elevului/studentului ofiţer din instituţie de învăţământ, respectiv la data trecerii în rezervă a cadrului militar în activitate sau încetării raporturilor de serviciu ale poliţistului şi funcţionarului public.

Instanţa de recurs reţine că prin aceste dispoziţii se stabileşte modalitatea de calcul a cheltuielilor de întreţinere pe perioada şcolarizării şi nu se încalcă prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, care obligă la restituirea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, cheltuielile de întreţinere avute în vedere fiind cheltuielile de hrănire, echipare, transport şi pentru drepturile salariale, având în vedere că pregătirea include punerea la dispoziţie a echipamentului, drepturile salariale, care se acordă pe întreaga durată a şcolarizării, cheltuielile de cazare, efectuate pentru zilele calendaristice de şcolarizare, cheltuielile de hrană, pentru zilele calendaristice de şcolarizare din care se scad zilele de vacanţă/concediu/permisii.

În acest context, instanţa de control judiciar constată că în mod nelegal judecătorul fondului nu avut în vedere că modalitatea concretă de stabilire a cheltuielilor cu pregătirea poate face obiectul analizei de către instanţa de judecată a legalităţii deciziei de imputare, prin determinarea cheltuielilor efectiv suportate de unitatea de învăţământ pe parcursul şcolarizării, iar în cauză, cercetarea actului administrativ a cărui anulare se solicită se efectuează exclusiv în raport de actele normative de nivel superior în baza şi în executarea cărora a fost emis, iar nu prin raportare la situaţia de fapt particulară a reclamantului.

Totodată, trebuie avut în vedere că răspunderea materială este angajată în condiţiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, inclusiv a dispoziţiilor art. 50, potrivit cărora evaluarea pagubelor se face, potrivit dispoziţiilor legale, la data constatării acestora.

În consecinţă, aspectele invocate de reclamant prin care critică cuantumul sumei stabilite prin decizia de imputare şi propune un alt calcul aferent cheltuielilor de şcolarizare, privesc în mod direct modul de stabilire a sumei care i-a fost imputată intimatului-reclamant şi vizează în realitate evaluarea pagubei, aşadar fondul cauzei ce are ca obiect anularea deciziei de imputare, în cadrul căreia se poate contesta cuantumul cheltuielilor efectuate cu pregătirea reclamantului, stabilite în mod concret, neputând fi invocate şi analizate în prezenta cauză.

Cu privire la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, reclamantul a invocat forma în vigoare a legii la data formulării acţiunii, însă se impune a fi avută în vedere forma incidentă la data emiterii Ordinului nr. 1122/2006, când erau în vigoare dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 24/2000, care prevedeau că, în vederea intrării lor în vigoare legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de organele administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Acestea au fost modificate ulterior prin Legea nr. 194/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 (art. 10 devenind art. 11 în urma republicării legii), în sensul că, în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi a fost introdus şi alin. (1)^1, care a prevăzut excepţiile de la regimul de publicare în Monitorul Oficial al României, deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii, şi actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate.

Referitor la nepublicarea Ordinului în Monitorul Oficial al României, raportat la normele în vigoare la momentul emiterii acestui act administrativ, instanţa de recurs reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, în vigoare la data emiterii ordinului a cărui anulare se solicită, "nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, partea I, dacă legea nu prevede altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională", Ordinul nr. 1122/2006 fiind încadrat în categoria actelor exceptate de la obligaţia publicării lor.

Înalta Curte nu poate reţine nici critica reclamantului privind încălcarea garanţiilor privind integritatea dreptului de proprietate, "bunul" fiind chiar suma de bani ce se reţine prin decizia de imputare.

Astfel, răspunderea patrimonială în sarcina poliţistului care a absolvit o instituţie de învăţământ a Ministerului Afacerilor Interne şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este atrasă în temeiul dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, care prevede obligaţia de restituire a cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporţional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului l-a încheiat în acest sens.

În acest sens, este de observat că prin Decizia nr. 37/2010 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) şi art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 150 din 08 martie 2010, Curtea Constituţională a reţinut că "(...) restituirea are în vedere acele sume investite în vederea pregătirii profesionale a poliţistului, sume a căror acordare nu se mai justifică de vreme ce beneficiarul lor renunţă la această calitate într-un termen mai scurt decât cel considerat de legiuitor ca justificând efortul financiar al statului pentru acest obiectiv. Pentru aceste motive, Curtea consideră că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

Pentru toate acestea, în baza art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 2345 din 02 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal - veche.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.