Moral damages in traffic accidents: Judicial rejection of insurer guarantee fund internal calculation caps and equitable assessment of non-economic harm

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 08 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19063/11.02.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor despăgubiri:

- pentru reclamantul B. a diferenţei de 282.125 RON cu titlul de daune morale;

- pentru reclamanta C. a diferenţei de 372.000 RON cu titlul de daune morale şi a sumei de 1.731,2 RON cu titlu de daune materiale;

- pentru reclamantul A. a diferenţei de 49.440 RON cu titlul de daune morale, rezultate în urma evenimentului rutier din data de 30 iunie 2016;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale cu privire la despăgubirile solicitate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 338 din 04 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis, în parte, cererea privind pe reclamanţii B. şi C. şi pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat în parte Decizia nr. 19063/11.02.2019, emisă de FGA;

- a obligat FGA să acorde reclamanţilor daune morale, după cum urmează: reclamantului B. suma de 35.750 RON, în loc de suma de 17.875 RON, reclamantei C., suma de 56.000 RON, în loc de 28.000 RON, reclamantului A., suma de 1.120 RON, în loc de 560 RON.

- a respins cererea de acordare a daunelor materiale, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 338 din 04 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, a art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 21 din Norma ASF nr. 16/2015.

Recurentul-pârât a susţinut că din aceste dispoziţii legale rezultă că acesta are rolul de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei, nu faptul că FGA se substituie asigurătorilor, obligaţiile fondului fiind obligaţii proprii, noi, iar nu o continuare/preluare a obligaţiilor asiguratorilor faliţi, aceste obligaţii fiind limitate atât în timp - la falimentul unui asigurător, cât şi ca plafon de garantare.

Referitor la majorarea daunelor morale dispusă prin sentinţa recurată, recurentul-pârât a apreciat că aceasta este nelegală având în vedere dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi a Normei ASF nr. 23/2014. Astfel, în opinia recurentului, prima instanţă a dispus în mod greşit anularea în parte a Deciziei FGA nr. 20071/29.05.2019 şi obligarea la plata sumelor majorate, în condiţiile în care la soluţionarea cererii de plată formulată de reclamanţi a avut în vedere Procedura internă, standardizată de acordare a daunelor morale în caz de vătămare corporală, iar instanţa de fond a constatat că procedând în acest mod nu a procedat cu exces de putere şi nu le-a încălcat intimaţilor dreptul la despăgubire.

Nu în ultimul rând, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că sunt contradictorii considerentele instanţei câtă vreme, pe de o parte, a constatat că nu poate fi reţinut refuzul nejustificat al pârâtului de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamanţi, pentru ca mai apoi să aprecieze că suma acordată de pârât cu titlu de daune morale apare ca fiind neadecvată reparării prejudiciului moral suferit de reclamanţi şi se justifică un cuantum dublu pe fiecare zi de îngrijire medicală pentru fiecare dintre aceştia.

De asemenea, nu este reţinută nicio motivare care să permită să se constate că instanţa a avut în vedere aplicarea principiului acordării unei despăgubiri echitabile şi evitarea îmbogăţirii fără justă cauză, precum şi cel al proporţionalităţii dintre prejudiciul suferit şi suma acordată cu titlu de despăgubire.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 noiembrie 2019, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de aceasta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/08.04.2016 la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamanţii B., C. şi A. au solicitat sa fie despăgubiţi din disponibilităţile F.G.A., după cum urmează: B.-300.000 RON, C. 400.000 RON şi A.-50.000 RON, reprezentând daune morale ca urmare a prejudiciului suferit în urma evenimentului rutier din data de 30 iunie 2016.

Prin Decizia nr. 19063/11.02.2019, emisă de pârât, cererea de plată formulată de reclamanţi a fost admisă parţial, respectiv s-a dispus acordarea sumei de 17.875 RON daune morale pentru B., a sumei de 28.000 RON daune morale pentru C. şi a sumei de 560 RON daune morale pentru A., fiind respinsă cererea de plată cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată. În considerentele deciziei, în ceea ce priveşte daunele morale, fiind avute în vedere leziunile suferite de petenţi şi numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate de aceştia pentru vindecare.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ, iar prin sentinţa recurată a fost anulată în parte Decizia nr. 19063/11.02.2019, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanţi a daunelor morale, după cum urmează: reclamantului B. suma de 35.750 RON, în loc de suma de 17.875 RON, reclamantei C., suma de 56.000 RON, în loc de 28.000 RON, reclamantului A., suma de 1.120 RON, în loc de 560 RON.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, în raport de elementele concrete ale speţei, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate de reclamanţi spre vindecare conform certificatelor medico-legale, leziunile suferite de aceştia, consecinţele acestor leziuni şi eforturile suplimentare pe care aceştia au trebuit să le depună în vederea desfăşurării activităţii cotidiene, instanţa de fond a procedat la individualizarea prejudiciului moral suferit de reclamanţi ca urmare a accidentului produs, în acord cu jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a avut în vedere principiile la care se raportează jurisprudenţa şi doctrina în ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale în astfel de cazuri, astfel că, nu se poate afirma că judecătorul fondului nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză şi cu motivarea soluţiei pronunţate. De altfel, instanţa de control judiciar reţine că şi în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul naţional, o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11). În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurent reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate şi care vizează maniera de interpretare a forţei probante a unor mijloace de probă (ex. certificatele medico-legale), ori modul de aplicare, în cauză, ori de interpretare, dat de instanţă, normelor de drept material şi procedural (ex. evocarea prevederilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în forma în vigoare la data emiterii poliţei RCA), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021, fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

În aceeaşi ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurent care vizează modul în care instanţa de fond a apreciat cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit de intimaţi, Înalta Curte reţine că toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurent, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că motivarea are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că nici raportarea judecătorului fondului cu privire la procedura internă a recurentului referitoare la stabilirea daunelor morale nu este contradictorie, având în vedere că instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că recurgerea la o astfel de procedură nu contravine de principiu vreunei prevederi legale şi nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale dar, procedând la propria analiză şi individualizare a prejudiciului moral suferit de reclamanţi ca urmare a accidentului produs, prin raportare la elementele concrete ale cauzei, a ajuns la concluzia că sumele acordate de pârât cu titlu de daune morale apar ca fiind neadecvate şi se impune majorarea acestora.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanţa de fond a avut în vedere care este rolul acestuia, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3) şi ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi ale art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 şi limitele în care acesta poate să acorde despăgubiri, iar ca urmare sumele acordate intimaţilor-reclamanţi drept daune morale se încadrează în plafonul maxim de garantare în cuantum de 450.000 RON per creditor de asigurare şi au fost stabilite în acord cu prevederile art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a arătat că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate, Înalta Curte reţinând că, în acord cu instanţa de fond, deşi procedura internă a recurentului referitoare la stabilirea daunelor morale, invocată atât în decizia contestată, cât şi în cererea de recurs, nu contravine de principiu vreunei prevederi legale, aceasta nu este stabilită prin acte normative, astfel că nu poate avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanţa de judecată.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice şi s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naţionale şi convenţionale în această materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condiţiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună şi depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forţă juridică inferioară C. civ. şi care contravin şi paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii".

Reţine instanţa supremă că dispoziţiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 338 din 04 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.