Refusal to issue salary certificate for historical parliamentary role; scope of 'unjustified refusal' under administrative law and validity of archiving claims.

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă la data de 15 noiembrie 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaţilor, a solicitat eliberarea unei adeverinţe în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005, precum şi obligarea pârâtei la plata de daune morale de 200.000 RON (pentru încălcarea drepturilor privind opinia publică, pentru că i-a fost scurtat dreptul la viaţă prin suspendarea eliberării adeverinţei, pentru că nu i s-a acordat dreptul de a fi egală în faţa legii ca oricare cetăţean, pentru că nu i s-a recunoscut personalitatea juridică, pentru că i-au fost aduse atingeri onoarei şi reputaţiei) şi la plata de despăgubiri materiale de 48.000 RON care să acopere pierderile suportate în perioada 1998-2017, despăgubiri majorate ulterior prin precizarea cererii din data de 04 decembrie 2017.

Tribunalul Mureş, secţia civilă, prin încheierea camerei de consiliu din data de 02 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a apreciat că este necompetent material să soluţioneze cauza, dispunând trimiterea dosarului Tribunalului Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal, unde dosarul a fost înregistrat cu nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 673, pronunţată în data de 15 iunie 2018, Tribunalul Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, invocată din oficiu, dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş la data de 14 noiembrie 2018, sub nr. x/2017*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 179 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a reiterat situaţia de fapt şi a învederat, în esenţă, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi nemotivată, fără să ţină cont de probele de la dosar şi fără să aibă în vedere că a solicitat adeverinţa în temeiul art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005 de la deţinătorul arhivei Marii Adunări Naţionale şi nu de la angajator.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că refuzul intimatei-pârâte de a-i emite adeverinţa care să ateste munca depusă, conform art. 4 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 4/2005, precum şi pct. 6 din Capitolul V şi Capitolul VI din Anexa 1 la acelaşi act normativ, este de natură să încalce dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi justifică capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale şi morale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 aprilie 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat sentinţa recurată, în esenţă, din perspectiva nemotivării, precum şi a greşitei aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, critici ce se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, în raport de elementele concrete ale speţei, respectiv solicitarea reclamantei către pârâta Camera Deputaţilor privind eliberarea unei adeverinţă care să certifice acordarea în favoarea reclamantei a unui spor cu caracter permanent pentru exercitarea unei funcţii suplimentare, aferente calităţii de deputat în Marea Adunare Naţională (în perioada 1985-1989), instanţa de fond a procedat la analizarea adresei de răspuns formulată de pârâtă, prin raportare atât la dispoziţiile normative invocate de reclamantă, respectiv art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005, cât şi la prevederile legale ce reglementează refuzul nejustificat de recunoaştere a unui drept sau interes legitim, respectiv art. 2 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a avut în vedere înscrisurile depuse în dovedire de părţi, astfel că, nu se poate afirma că judecătorul fondului nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză, respectiv motivarea soluţiei pronunţate. De altfel, instanţa de control judiciar reţine că şi în jurisprudenţa CJUE s-a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul naţional, o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11). În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate şi care vizează maniera de interpretare a forţei probante a unor mijloace de probă (ex. Înscrisul intitulat Notă asupra ediţiei), ori modul de aplicare, în cauză, ori de interpretare, dat de instanţă, normelor de drept material şi procedural (ex. evocarea prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 07 aprilie 2021, fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

În aceeaşi ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurentă care vizează modul în care instanţa de fond a apreciat cu privire la înscrisurile depuse în cauză, Înalta Curte reţine că toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurentă, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Totodată, se constată că argumentele aduse de recurentă pe această cale prin care se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, reprezintă aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că motivarea are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, în vederea recalculării pensiei, reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 4/2005, a solicitat pârâtei Camera Deputaţilor eliberarea unei adeverinţă care să certifice acordarea în favoarea reclamantei a unui spor cu caracter permanent pentru exercitarea unei funcţii suplimentare, aferente calităţii de deputat în Marea Adunare Naţională (în perioada 1985-1989).

Autoritatea publică pârâtă a răspuns tuturor demersurilor întreprinse de reclamantă prin răspunsurile comunicate acesteia prin Adresele nr. x/01.02.2006, nr. y/15.02.2006, nr. z/19.12.2007, nr. 9/7928 din 06 august 2015, nr. 9/3276 din 28 martie 2016.

Prin aceste adrese, Direcţia generală resurse umane şi salarizare din serviciile Camerei Deputaţilor a comunicat petentei împrejurarea potrivit căreia, în arhiva serviciilor Camerei Deputaţilor nu există documente de plată a indemnizaţiilor membrilor Marii Adunări Naţionale, pentru mai multe perioade, inclusiv pentru legislatura 1985- 1989, motiv pentru care nu i-a putut elibera reclamantei adeverinţa solicitată.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005, sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare prevăzute la alin. (2) se dovedesc prin înscrisurile din carnetele de muncă sau prin adeverinţe întocmite conform legii, eliberate de angajatori, care poartă întreaga răspundere cu privire la valabilitatea şi corectitudinea acestora dar, aşa cum în mod judicios a reţinut instanţa de fond, intimata-pârâtă nu are calitatea de angajator al reclamantei, astfel că nu se constată că autoritatea pârâtă ar fi procedat în cauză cu încălcarea acestor dispoziţii legale.

Totodată, se constată că în speţă nu s-a dovedit nici existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a-i elibera reclamantei o adeverinţă cu conţinutul dorit de aceasta, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu deţine documentele de plată a membrilor Marii Adunări Naţionale pentru perioada de referinţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Instanţa de recurs are în vedere că din analiza Decretului-Lege nr. 92/1990 reiese că a fost înfiinţată ca autoritate legiuitoare Parlamentul României, organizat potrivit principiului bicamerismului, din Adunarea Deputaţilor şi Senat, în prezent puterea executivă incluzând prin urmare şi Senatul, neputându-se astfel prezuma că arhiva fostei autorităţi legiuitoare a fost transmisă în mod obligatoriu Camerei Deputaţilor.

Totodată, cum în mod corect a stabilit şi prima instanţă, din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că Serviciul Arhivei Naţionale Istorice Centrale ar atesta faptul că s-a predat pârâtei întreaga arhivă a Marii Adunări Naţionale şi nici existenţa în arhiva pârâtei a documentelor de plată a indemnizaţiilor Marii Adunări Naţionale pentru perioada 1985-1989.

În consecinţă, nu i se poate imputa pârâtei o vătămare a drepturilor reclamantei, întrucât recurentei-reclamante i s-a răspuns în permanenţă la toate demersurile formulate, autoritatea publică prin compartimentul de specialitate precizându-i că nu deţine documentele de plată solicitate, iar împrejurarea că aceasta este nemulţumită de răspunsurile primite nu echivalează cu un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri şi nici nu conferă dreptul la despăgubiri.

Faptul că cererea nu a fost soluţionată în modalitatea pretinsă de reclamantă nu reprezintă un refuz nejustificat în înţelesul Legii nr. 554/2004, răspunsul autorităţii publice neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a cererii reclamantei, în considerarea faptului că în arhiva serviciilor Camerei Deputaţilor nu există documente de plată a indemnizaţiilor membrilor Marii Adunări Naţionale pentru mai multe perioade, inclusiv pentru legislatura 1985-1989, acest aspect fiind învederat petentei la fiecare demers întreprins de aceasta, şi anume prin răspunsurile comunicate prin adresele nr. x/01.02.2006, nr. y/15.02.2006, nr. z/19.12.2007, nr. 9/7928 din 06 august 2015, nr. 9/3276 din 28 martie 2016.

În acest context, devin lipsite de relevanţă şi criticile recurentei-reclamante privind acordarea daunelor materiale şi morale ca urmare a încălcării drepturilor reglementate de art. 3 şi art. 5 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în condiţiile în care analiza acestora s-ar fi impus doar în situaţia în care s-ar fi constatat existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a-i elibera reclamantei adeverinţa cu conţinutul dorit de aceasta, ceea ce nu este cazul în speţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 179 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.