Challenge to annulment of arbitral award for contractual penalties: failure of res judicata due to distinct penalty periods and jurisdictional exception consolidation

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05 februarie 2019, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. (fosta Companie Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A.- C.N.A.D.N.R. - S.A.), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat. în temeiul art. 611 coroborat cu art. 608 alin. (1) lit. a), g) şi h) C. proc. civ., anularea sentinţei arbitrale 90 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul arbitral nr. x/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 435 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.- CNAIR S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 435 din 11 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că deşi prin acţiunea în anulare a invocat faptul că Tribunalul Arbitral a judecat un litigiu ce nu putea fi supus arbitrajului, în raport de prevederile art. 628 C. proc. civ., instanţa de fond a omis a se pronunţa cu privire la competenţa de soluţionare a instanţei de executare.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, în condiţiile în care acest motiv de recurs poate fi primit dacă s-a invocat excepţia necompetentei de ordine publică în condiţiile legii, iar instanţa a respins în mod greşit excepţia ori a omis să se pronunţe asupra acesteia, se impune ca instanţa de control judiciar să constate nelegalitatea sentinţei recurate, aceasta fiind pronunţată cu încalcarea competenţei de ordine publică a instanţei de executare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi art. 432 din C. proc. civ., în mod nelegal nu a reţinut încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei arbitrale nr. 65/2017, în condiţiile în care în ambele dosare arbitrale A. S.R.L. a solicitat obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, în baza aceleiaşi clauze contractuale, nr. x şi pentru acelaşi debit principal.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea instanţei de fond cu privire la autoritatea de lucru judecat este în totală contradicţie cu motivarea aceleiaşi instanţe faţă de respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, deşi cu privire la autoritatea de lucru judecat, prima instanţă a reţinut că nu există identitate de obiect, aceeaşi instanţă, cu privire la motivarea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pagina 5 paragraful 8 din sentinţa recurată, a retinut că obiectul acţiunii îl constituie un drept accesoriu dreptului principal ce a făcut obiectul dosarului arbitral nr. x/2015 soluţionat prin sentinţa arbitrală nr. 65/27.07.2017.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 13 decembrie 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., presupune nereguli procedurale în ceea ce priveşte încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, potrivit cărora judecătorul fondului ar fi omis a se pronunţa cu privire la competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat excepţia de necompetenţă prin încheierea pronunţată în data de 21 mai 2019, în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei materiale şi funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Or, în condiţiile în care încheierea din 21 mai 2019 nu a fost recurată de părţi, se reţine că soluţia primei instanţe privind excepţia de necompetenţă a intrat sub puterea de lucru judecat, cu consecinţa corelativă a consolidării competenţei instanţei învestite, independent de norma care reglementează competenţa instanţei, astfel că vor fi înlăturate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Totodată, se reţine că nu există contradicţie între motivarea instanţei de fond cu privire la autoritatea de lucru judecat şi motivarea aceleiaşi instanţe faţă de respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile în care în mod judicios judecătorul fondului, pe considerentul faptului că obiectul acţiunii îl constituie un drept accesoriu dreptului principal ce a făcut obiectul arbitrajului soluţionat prin sentinţa arbitrală nr. 65/27.07.2017, respectiv penalităţi de întârziere pentru o altă perioadă decât cea pentru care au fost acordate în dosarul arbitral nr. x/2015, a făcut aplicarea prevederilor art. 2537 raportat la art. 2539 alin. (1) C. civ., concluzia logică fiind că întrucât prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri arbitrare, potrivit principiului accesoriu sequitur principale întreruperea termenului de prescripţie asupra principalului a produs efecte şi cu privire la accesorii.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în raport de aceste dispoziţii casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a dat eficienţă dezlegărilor din sentinţa arbitrală nr. 65/2017, pronunţată în dosarul arbitral nr. x/2015, în cuprinsul căreia s-a reţinut o altă marjă a dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României decât cea avută în vedere la calcularea penalităţilor contractuale prin sentinţa arbitrală a cărei anulare se cere.

Astfel, prin acţiunea arbitrală înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei CNAIR S.A. la plata sumei 434.446,56 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, în conformitate cu art. 28.4 din Contractul de servicii "Supervizare autostrada Nădlac - Arad si drum de legătură" nr. 92/37042/28.06.2011, penalităţi calculate pentru perioada 28 august 2015 (data introducerii cererii arbitrale ce a făcut obiectul dosarului arbitral nr. x/2015) - 22 mai 2018 şi în continuare până la data executării efective a obligaţiei de plată a creanţei în sumă de 2.760.551,78 RON, iar la data de 25 septembrie 2018 şi-a majorat cunatumul pretenţiilor la suma de 486.197,46 RON, reprezentând penalităţi calculate de la 28 mai 2015 până la data de 19 iunie 2018, când CNAIR S.A. a efectuat plata debitului principal.

La termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2018, A. S.R.L. a depus o nouă cerere de îndreptare a greşelilor materiale din cuprinsul acţiunii arbitrale şi de modificare a cuantumului obiectului cererii prin care a solicitat în principal, obligarea CNAIR S.A. la plata sumei de 463.317,18 RON, reprezentând penalităţi calculate de la 28 august 2015 până la data de 18 iunie 2018, când CNAIR S.A. a efectuat plata debitului principal, iar în subsidiar, la plata sumei de 380.514,87 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la 28 august 2015 până la data de 17 decembrie 2017, când CNAIR S.A. a făcut consemnarea cu afectaţiune specială.

Prin sentinţa arbitrală nr. 90 din 27 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arbitral a respins excepţia de necompetenţă a Tribunalului Arbitral, invocată de CNAIR S.A., a respins excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de A. S.R.L., a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de CNAIR S.A., a admis în parte acţiunea arbitrală şi a obligat CNAIR S.A. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 380.514,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate de la data de 28 august 2015 până la 17 decembrie 2017, precum şi suma de 31.721 RON reprezentând cheltuieli arbitrale.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a fost în eroare atunci când a reţinut că nu există identitate de obiect pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat, având în vedere că în dosarul arbitral nr. x/2015 penalităţile contractuale au fost acordate pentru zilele de întârziere calculate de la data de 28 octombrie 2014 şi până la data de 27 august 2015, chestiunea tranşată privind dreptul de accesorii al intimate-pârâte şi perioada de la care şi până la care se calculează acestea, iar în niciun caz cuantumul acestora, pe când în dosarul arbitral nr. x/2018 Tribunalul Arbitral a avut de analizat dreptul la accesorii al intimatei-pârâte de la data de 28 august 2015 până la data de 17 decembrie 2017, cuantumul acestora fiind indicat prin acţiunea modificată, iar marja de dobândă de referinţă fiind dovedită cu un extras de pe pagina oficială de internet a Băncii Naţionale a României.

Pe de altă parte, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, în ceea ce priveşte chestiunea privind rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în raport de care s-au calculat penalităţile contractuale, cuantumul acesteia nu putea fi dat de părţi sau tranşat de Tribunalul Arbitral, aceasta fiind stabilită şi comunicată lunar de Banca Naţională a României, în virtutea rolului acesteia de instituţie publică cu atribuţii de asigurare şi menţinere a stabilităţii preţurilor, conform art. 2 din Legea nr. 312/2004 privând Statutul Băncii Naţionale a României.

De altfel, Tribunalul Arbitral învestit cu soluţionarea primei acţiuni arbitrale s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut şi în limitele sumelor cu care a fost învestită, nefiind făcute apărări de CNAIR cu privire la indicarea unei marje de referinţă a Băncii Naţionale a României de 3,25% faţă de 2,75% cât a fost indicată în acţiunea arbitrală ce a format obiectul dosarului arbitral nr. x/2015.

În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 435 din 11 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.