Insurance creditor standing via subrogation and premature monetary claims in administrative insolvency guarantee proceedings

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2019 din data de 06.05.2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 19847/12.04.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 901,44 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 13 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond discriminează asiguratul de bună credinţă, care a încheiat contractul de asigurare RCA şi care poate rămâne expus pentru a răspunde civil în vederea reparării prejudiciului în cazul în care garanţia FGA este eliminată.

A menţionat recurentul că persoanele care au suferit daune prin accidente auto cauzate din vina asiguraţilor RCA au dreptul de a fi despăgubite de către asigurătorii RCA. Dacă aceste persoane care au suferit daunele menţionate anterior sunt despăgubite de Organismul de compensare, dreptul lor la despăgubire se stinge în patrimoniul lor, însă, prin plata acestor drepturi, Organismul de compensare plătitor, în speţă BAAR, se subrogă în drepturile lor, împotriva asigurătorilor RCA şi/sau a celor vinovaţi de producerea accidentelor auto. Subrogaţia produce efecte atât faţă de debitorii principali care, în speţă, sunt conducătorul autovehiculului (asiguratul) şi asigurătorul RCA, cât şi faţă de garantul acestora, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A susţinut recurentul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a tuturor asigurătorilor CASCO subrogaţi în drepturile propriilor asiguraţi, iar prin decizia nr. 10177/20.10.2017 a recunoscut inclusiv calitatea de creditor în asigurare a BAAR şi a rambursat acestuia sumele plătite ca organism de plată pentru o persoană prejudiciată de un asigurat al societăţii A. - în faliment.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, a arătat intimatul că, atât în cererea de plată contestată, cât şi în cererile anterioare, reclamantul a solicitat în nume propriu un drept de creanţă propriu şi nu a acţionat în numele celor în care s-a subrogat.

În ceea ce priveşte calitatea de creditor de asigurare şi aplicarea plafonului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că suma solicitată depăşeşte limita de 450000 lei pe creditor de asigurare. Totodată, de vreme ce în procedura de faliment atât FGA, cât şi BAAR sunt considerate un singur creditor de asigurare, chiar dacă fiecare dintre ele este deţinătoarea mai multor creanţe, este evident că şi în procedura administrativă de plată, reclamantul nu are cum să fie considerat decât tot unic creditor, căruia urmează a i se aplica plafonul prevăzut de lege.

FGA nu a ignorat efectele instituţiei subrogării BAAR în drepturile asiguratului despăgubit din fondurile Biroului, ci a făcut aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 din Legea nr. 237/2015 şi, anterior, a art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, considerând dreptul BAAR ca fiind un drept propriu pe care acesta l-a exercitat atunci când a formulat cererea de plată.

A mai arătat intimatul că necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, ci reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19847/12.04.2019 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la plata sumei de 901,44 RON.

Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând faptul că reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurare, astfel cum aceasta este definită de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi faptul că acesta nu are o creanţă care să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

În ceea ce priveşte natura dreptului de creanţă pretins, instanţa de control judiciar reţine că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 901,44 RON (echivalentul a 200 euro) în calitate de organism de compensare din România către organismul de compensare din Germania, întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Germania şi al cărei autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs în România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea A. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Legiuitorul primar a definit creanţa de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanţa pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executarea contractului încheiat.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

În ceea ce priveşte calitatea de creditor de asigurare a reclamantului, instanţa de control judiciar reţine că relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operaţiunii de compensare la cererea unei alte instituţii de profil unionale, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogaţiei o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiţia unui creditor de asigurare.

Subrogaţia personală, alături de cesiunea de creanţă, reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanţă, întâlnită în materia obligaţiilor. Subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plăteşte datoria altuia (solvensul) îşi rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic iniţial, Fondul de Garantare a Asiguraţilor era ţinut, în măsura legalei sale învestiri şi în virtutea obligaţiei legale de garantare a plăţii despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terţ de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanţ, nu a dus la stingerea obligaţiei primordiale şi nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare iniţial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanţei, prin efectul operaţiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenţia reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat. În aceste condiţii, pârâtul urmează să fie obligat să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 901,44 RON, Înalta Curte reţine că Legea nr. 213/2015 instituie o procedură administrativă, cu caracter special, privind modalitatea de soluţionare a cererilor creditorilor de asigurări, care se finalizează printr-o decizie de admitere/respingere a cererii, iar dreptul la acţiune la instanţa de contencios administrativ, inclusiv sub aspectul despăgubirilor solicitate, se naşte la momentul comunicării deciziei, conform art. 13 alin. (5) din legea menţionată.

Prin urmare, cât timp pârâtul nu s-a pronunţat, prin decizie, în condiţiile legii, pe fondul cererii de acordare a despăgubirilor, dreptul la acţiune la instanţa de contencios administrativ nu s-a născut, impunându-se admiterea excepţiei prematurităţii capătului doi al cererii şi respingerea în consecinţă a acestui capăt de cerere.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 445 din 13 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte acţiunea.

Va anula decizia FGA nr. 19847/12.04.2019.

Va obliga Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

Va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 901,44 RON, ca prematur formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 445 din 13 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea.

Anulează decizia FGA nr. 19847/12.04.2019.

Obligă Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 901,44 RON, ca prematur formulat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 decembrie 2021.