FGA cap ruling overturned: annulment of rejection, merits review ordered; direct payment claim premature.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004 şi art. 8 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19854/12.04.2019 emise de Comisia Speciala a F.G.A., solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la plata sumei de 6.258,53 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 426 din 10 septembrie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 14 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, a arătat că, de fapt, pârâtul a recunoscut calitatea de creditor a reclamantului şi a rambursat în limita plafonului de 450000 RON despăgubirile plătite.

A susţinut că, prin nerecunoaşterea calităţii recurentului de creditor în asigurări, instanţa de fond discriminează asiguraţii RCA care au produs prejudicii unor persoane şi care au apelat la sistemul Organismelor de Compensare pentru a obţine despăgubirile cuvenite.

A menţionat recurentul că, din moment ce răspunderea celor vinovaţi de cauzarea prejudiciilor era acoperită de poliţele RCA încheiate de aceştia cu S.C. A. S.A., această societate este cea care ar fi trebuit să-i dezdăuneze pe cei păgubiţi, respectiv şi pe reclamant care s-a subrogat în drepturile acestora. Cum respectiva societate a fost declarată în faliment, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligaţia de desdăunare a trecut în sarcina FGA, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A susţinut recurentul că instanţa de fond a apreciat că reclamantul are calitatea de creditor al A., dar nu un creditor de asigurare, plasând reclamantul în categoria furnizorilor de bunuri şi servicii aflaţi în relaţii comerciale cu asigurătorul în faliment, deşi pretenţiile acestuia vizau recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat şi în temeiul unei poliţe de asigurare RCA.

A mai arătat recurentul că plafonul de asigurare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare. Astfel, trebuie constatat că plafonul de 450000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, a arătat intimatul că, atât în cererea de plată contestată, cât şi în cererile anterioare, reclamantul a solicitat în nume propriu un drept de creanţă propriu şi nu a acţionat în numele celor în care s-a subrogat.

În ceea ce priveşte calitatea de creditor de asigurare şi aplicarea plafonului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că suma solicitată depăşeşte limita de 450000lei pe creditor de asigurare. Totodată, de vreme ce în procedura de faliment atât FGA, cât şi BAAR sunt considerate un singur creditor de asigurare, chiar dacă fiecare dintre ele este deţinătoarea mai multor creanţe, este evident că şi în procedura administrativă de plată, reclamantul nu are cum să fie considerat decât tot unic creditor, căruia urmează a i se aplica plafonul prevăzut de lege.

FGA nu a ignorat efectele instituţiei subrogării BAAR în drepturile asiguratului despăgubit din fondurile Biroului, ci a făcut aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 din Legea nr. 237/2015 şi, anterior, a art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, considerând dreptul BAAR ca fiind un drept propriu pe care acesta l-a exercitat atunci când a formulat cererea de plată.

A mai arătat intimatul că necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, ci reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19854/12.04.2019 emise de Comisia Speciala a F.G.A. şi obligarea pârâtei la plata sumei de 6.258,53 RON.

Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reţine că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind, astfel cum s-a arătat anterior, atingerea plafonului de 450000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x .

În ceea ce priveşte motivul referitor la atingerea plafonului de 450000 RON, instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurentul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, urmând a fi anulată, pârâtul urmând să fie obligat să analizeze pe fond cererea de plată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 6.258,53 RON, Înalta Curte reţine că Legea nr. 213/2015 instituie o procedură administrativă, cu caracter special, privind modalitatea de soluţionare a cererilor creditorilor de asigurări, care se finalizează printr-o decizie de admitere/respingere a cererii, iar dreptul la acţiune la instanţa de contencios administrativ, inclusiv sub aspectul despăgubirilor solicitate, se naşte la momentul comunicării deciziei, conform art. 13 alin. (5) din legea menţionată.

Prin urmare, cât timp pârâtul nu s-a pronunţat, prin decizie, în condiţiile legii, pe fondul cererii de acordare a despăgubirilor, dreptul la acţiune la instanţa de contencios administrativ nu s-a născut, impunându-se admiterea excepţiei prematurităţii capătului doi al cererii şi respingerea în consecinţă a acestui capăt de cerere.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 426 din 10 septembrie 2019 şi încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 octombrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa şi încheierea recurate şi, rejudecând, va admite în parte acţiunea, va anula decizia FGA nr. 19854/12.04.2019. Va obliga Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017 şi va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 6258,53 RON, ca prematur formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 426 din 10 septembrie 2019 şi încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 octombrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi încheierea recurate şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea.

Anulează decizia FGA nr. 19854/12.04.2019.

Obligă Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 6258,53 RON, ca prematur formulat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 decembrie 2021.