Preclusive effect of prior salary ruling barring judicial override of public servant pay system

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., judecător in cadrul Curţii de Apel Bucureşti, a chemat in judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, solicitând emiterea de către Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare, prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale in raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); luarea de ambii pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamant a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 147/2020 pronunţată la data de 30 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a admis în parte în parte acţiunea, obligând pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamantului un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT). Totodată, a dispus respingerea, în rest, a acţiunii.

3. Cererea de recurs

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei, in sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a respins eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte plata drepturilor, în condiţiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reţinut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligaţional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale".

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc, formulate de către personalul instanţelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei. Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de munca ale reclamantului s-au stabilit cu instanţa angajatoare, astfel că drepturile salariale îi sunt datorate, calculate şi plătite direct de către aceasta.

Împrejurarea că obiectul principal, formulat în petitul care priveşte obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, vizează o obligaţie care revine într-adevăr Ministerului Justiţiei nu creează un raport juridic de dreptul muncii cu reclamantul, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi băneşti. Recurentul-pârât a invocat practică judiciară (Decizia nr. 3301/12.10.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 1900/4.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 4983/14.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2017.

În consecinţă, faţă de argumentele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi respingerii capătului de cerere privind plata diferenţelor salariale în contradictoriu cu acest pârât.

3.2. În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, având în vedere că reclamantul invocă discriminarea, solicitând repararea prejudiciului creat, recurentul a arătat că, potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, "(2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei."

Potrivit dispoziţiilor art. 2500 coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie daca nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Astfel, în prezenta cauză nu este aplicabil niciunul dintre criteriile stabilite de prevederile O.G. nr. 137/2000 şi prin urmare, în afara legii nu se poate vorbi de discriminare în sensul impus de acest act normativ. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2015, prin care în dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că "în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi".

Ca atare, având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 17.01.2020, cererea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 17.01.2017, prin urmare instanţa fondului în mod eronat a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi respingerii acţiuni ca prescrisă pentru perioada solicitată prin acţiune.

3.3. Pe fond, prima instanţă a admis acţiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinţei nr. 746/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, definitivă prin care s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamantului la recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA - DIICOT, începând cu 01.10.2015, sume actualizate şi dobânda legală penalizatoare.

În primul rând, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, se arată că, în măsura prima instanţă reţinea existenţa unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiţiei, solicitarea acestuia fiind formulată la 23.10.2019 şi primită la 27.10.2019.

În schimb, data de 01.10.2015 are relevanţă doar din perspectiva executării sentinţei nr. 746/2019, însă această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare. Pentru acest motiv, soluţia instanţei de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părţi, obiect, cauză, având în vedere ca în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menţionat mai sus are ca obiect recalcularea şi plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000.

Pe de altă parte, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Atribuţia de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale aparţine altor organe, în măsura în care o dispoziţie cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în vigoare este în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti cei interesaţi să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituţională s-a şi pronunţat în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, prin Decizia nr. 861/2009 şi prin Decizia nr. 789/2009.

De asemenea, recurentul a invocat Decizia CCR nr. 51/2020 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

Pe de altă parte, trebuie observat că instanţa de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizaţie stabilită în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,000 şi la care să se raporteze în mod concret. Contrar afirmaţiei primei instanţe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,000, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătoreşti trebuia inclus în indemnizaţia bruta de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, acesta nu a fost inclus în indemnizaţia de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare nu s-a solicitat stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii DNA şi DliCOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţelor dintre drepturile salariate încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT.

Prin urmare, nefiind făcută nicio analiza care sa privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare.

În ceea ce priveşte starea de discriminare, se invocă ca fiind relevantă decizia CJUE pronunţată în cauza C-310/10, Agafiţei contra României, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistraţi, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA şi DIICOT, stabilind că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Totodată, recurentul a reamintit şi deciziile nr. 818, 819, 820/03.07.2008 ale Curţii Constituţionale precum şi Decizia nr. 1325/4.12.2008, prin care Curtea Constituţională a constatat că înţelesul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor,

În acelaşi timp, această pretinsă formă de discriminare excedează tuturor formelor de discriminare reglementate prin O.G. nr. 137/2000. Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, faţă de jurisprudenţa CEDO şi jurisprudenţa CCR în materia discriminării, se poate constata că este exclusă discriminarea în prezenta cauza şi deci nu se poate vorbi de prejudiciu sau de repararea acestuia prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege.

Ca atare, reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competenţele CNCD şi instanţei de judecată exclusiv în ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale care instituie drepturile în discuţie.

Aşadar, în speţa de faţă nu este vorba de "alte creşteri salariale", cum apreciază prima instanţa în mod absolut nefondat şi prin urmare, întrucât situaţiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018 nu poate fi aplicată prin analogie. Decizia nr. 7/2019 se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2 %, 5 % şi 11 % şi nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. în analiza sa, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a plecat de la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare (ex. recunoaşterea sporului de doctorat).

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte şi ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DI1COT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins:

"începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Aşadar, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Prin urmare, chiar dacă există sentinţe judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţii le/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA şi DIICOT şi drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate şi nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Aşadar, dispoziţiile acestor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009. După cum a arătat şi prin întâmpinarea formulată, personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantului potrivit dispoziţiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamantului şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.".

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond în mod nelegal a acordat drepturile salariale şi în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile si instituţiile publice finanţate integrat sau in majoritate de ta bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative. Astfel, faţă de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ţinând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizaţia, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul şi nici instanţa nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislaţia în materie salarială sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă şi pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislaţia în vigoare, nefiind actual.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Justiţiei, acesta va trebui respinsă de instanţa de judecată, în condiţiile în care are obligaţia emiterii ordinelor de salarizare pentru judecătorii de la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, în calitate de ordonator principal de credite, bugetul instanţelor fiind administrat de MJ. Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor de la tribunale se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei, care dispune virarea sumelor de plată în conturile ordonatorilor secundari şi terţiari de credite.

Pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a arătat că, potrivit sentinţei nr. 746 din 02.05.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a intimatului A., conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare.

Prin urmare, intimatul deţine deja hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce priveşte recalcularea indemnizaţiei sale de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 si O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 01.10.2015 si în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 lit. A) pct. 13.

Tot ceea ce trebuie să facă Ministerul Justiţiei este să emită şi ordinul de salarizare aferent. Toate apărările MJ referitoare la fondul pretenţiilor vizând coeficientul de multiplicare reprezintă aspecte inutile si străine cauzei de fată, refuzându-se executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, care se impune cu putere de lucru judecat între Părţi, si încălcându-se în mod flagrant art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, nici prescripţia extinctivă nu operează, pentru că nu a curs pe durata judecăţii în fata Tribunalului Dâmboviţa şi Curţii de Apel Ploieşti, acţiunea fiind admisă, aşadar excepţia invocată de pârâţi este neîntemeiată, obligaţia de emitere a ordinului salarial revenind din 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Ca atare, nu trebuiau administrate probe în sensul solicitat de Ministerul Justiţiei.

A aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. În plus, Ministerul Justiţiei invocă unele hotărâri judecătoreşti care nu au vreo aplicabilitate în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 16.12.2020 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

6.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Prin sentinţa nr. 746 din 02.05.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantului A., conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi in continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit in Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi in continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare a reclamantului.

Reclamantul a susţinut, în esenţă, că, desi a solicitat pârâtului Ministerul Justiţiei punerea în executare a acestei sentinţe, în sensul emiterii ordinului de salarizare corespunzător dispozitivului sentinţei, formulând în acest sens plângere prealabilă, pârâtul nu a dat curs acestei solicitări, refuzul pârâtului fiind considerat nejustificat.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 8 şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la Ministerul Justiţiei, reclamantul a solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale in raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), solicitând astfel punerea în executare a sentinţei nr. 746 din 02.05.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, definitivă.

Cu adresa nr. x/2019 emisă de Ministerul Justiţiei a comunicat reclamantului că solicitarea acestuia nu poate fi soluţionată favorabil, având în vedere că, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare 19, nu există niciun judecător care să beneficieze prin ordin al ministrului justiţiei de drepturi salariale stabilite în raport de coeficienţii de ierarhizare recunoscuţi procurorilor DIICOT/DNA, drepturile judecătorilor fiind stabilite prin ordin al ministrului justiţiei în raport de criteriile legale (nivelul instanţelor, gradul professional, funcţia deţinută şi, după caz, vechimea în mnuncă şi în funcţie), precum şi că acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT prin hotărâri judecătoreşti nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2,5, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, iar coeficienţii de multiplicare pentru procurorii DNA/DIICOt nu au corespondent în funcţiile ocupate de judecători.

S-a mai arătat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile de muncă având ca obiect acordarea coeficientului de multiplicare 19,000 se vor executa inter partes, în conformitate cu prevederile legale referitoare la plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea drepturilor de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice.

6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât şi a apărărilor intimatului-reclamant

6.2.1. În ceea ce priveşte criticile legate de greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei

Înalta Curte constată că recurentul a întemeiat toate aceste susţineri pe ideea că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată, conform Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

A mai subliniat recurentul că împrejurarea că obiectul principal, formulat în petitul care priveşte obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, vizează o obligaţie care revine într-adevăr Ministerului Justiţiei nu creează un raport juridic de dreptul muncii cu reclamantul, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi băneşti.

Or, cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că petitul acţiunii din prezenta cauză nu cuprinde şi solicitarea de obligare la plată ca atare, ci doar solicitările de emitere de către Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare şi de luare de către ambii pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat.

Cum calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între titularul obligaţiei subiective şi persoana chemată în judecată, reprezentând o condiţie de exercitare a acţiunii civile, iar potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, rezultă că Ministerul Justiţiei are atribuţii şi în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor şi asistenţilor judiciari, precum şi stabilirea drepturilor salariale ale acestora, ordine în baza cărora se procedează la achitarea veniturilor salariale.

Cum în speţă, raportul juridic litigios este generat de refuzul pârâului Ministerul Justiţiei de a emite un nou ordin de salarizare pentru reclamant, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că acesta are legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu.

6.2.2. În ceea ce priveşte criticile legate de greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, constatând caracterul neîntemeiat al acestei excepţii.

Prin sentinţa nr. 746 din 02.05.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018 s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamantului la plata contravalorii diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi in continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare a reclamantului.

Astfel, de la data rămânerii definitive a acestei sentinţe (28.10.2019), curge termenul de prescripţie de 3 ani în interiorul căruia reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată de faţă.

6.2.3. Motivele de recurs privind fondul cauzei

Recurentul a invocat faptul că, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs ignoră motivaţia esenţială ce a stat la baza admiterii acţiunii de către prima instanţă, care nu a analizat fondul dreptului dedus judecăţii, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive prin care Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantului începând cu 01.10.2015 şi in continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit in Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi in continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare începând din data de 01.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare.

Această sentinţă a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelurilor prin decizia nr. 2660 din data de 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018.

Exclusiv în raport de aceste considerente, prima instanţă a constatat că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei în prezenta cauză au făcut obiectul analizei şi în cuprinsul sentinţei nr. 746 din 02.05.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind respinse şi devenind aplicabile prevederile art. 430 si ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Astfel, în raport de aceste dispoziţii legale, prima instanţă a recunoscut autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizionala, adică a acelor motive care contin solutii asupra unor puncte litigioase ale procesului de asa maniera încât doar felul in care au fost aduse in fata judecăţii (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetarii fondului), face ca astfel de solutii sa nu se regăsească in dispozitiv. Asadar, trebuie recunoscut ca intra in autoritate de lucru judecat, alaturi de dispozitivul care transeaza litigiul, si motivele care sustin solutia, precum si motivele care contin ele insele solutii pe aspectele litigioase invocate de parti si supuse dezbaterii acestora.

Ca urmare a acestui argument, prima instanţă a reţinut ca fiind nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, refuz cuprins în adresa nr. x/2019 emisă de Ministerul Justiţiei, motivele invocate în cuprinsul acesteia şi reiterate prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză, trebuind să fie înlăturate ca efect al autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 746 din 02.05.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, şi deciziei nr. 2660 din data de 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018 atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte considerentele care contin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de pârât.

Or, prin recursul de faţă, recurentul-pârât reiterează acest argumente pe fond, argumente în mod legal înlăturate de prima instanţă ca efect al prev. art. 430 şi 431 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica legată de data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, nici aceasta nu poate fi reţinută, cât timp coordonatele dreptului material ce se impune a fi consacrat prin emiterea ordinului de către ordonatorul de credite trebuie să fie întocmai cele din cuprinsul hotărârii judecătoreşti definitive mai sus menţionate.

Nu vor mai fi analizate argumentele legate de discriminare invocate de către recurentul-pârât, cât timp acestea au fost înlăturate prin hotărârea judecătorească menţionată cu caracter definitiv.

În ceea ce priveşte susţinerea că nu s-au administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizaţie stabilită în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,000 şi la care să se raporteze în mod concret reclamantul, deoarece despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare, Înalta Curte constată că la dosarul de recurs au fost depuse: Ordinul nr. 286/24.12.2020 emis de ICCJ prin care au fost salarizaţi magistraţii asistenţi în perioada de referinţă 29 iunie 2017-31 decembrie 2017 prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19 şi Ordinul nr. 4182/2021 emis de Ministerul Justiţiei privind reîncadrarea unor judecători începând cu data de 1.11.2020 cu aplicare aceluiaşi coeficient. Astfel, nici această susţinere nu mai poate fi reţinută.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect şi cu justa aplicare a legii a constatat prima instanţă, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite reclamantului un nou ordin de salarizare.

6.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 147/2020 din 30 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. civ., astăzi, 9 decembrie 2021.